Economia reală

O lege de salarizare unitară pentru sectorul bugetar este cea mai frumoasă poveste din economia românească. Legea adoptată în urmă cu nouă ani promitea un echilibru logic între profesiile din sectorul public, predicitibilitate (pentru că legea prevedea evoluția creșterilor salariale pe o perioadă de câțiva ani pentru angajații plătiți din fonduri publice) și, nu în ultimul rând, o curățare a sistemului salarial de „paraziți”, precum sporuri sau bonusuri.

De legea adoptată în anul 2017 s-a ales praful. Nu este nicio exagerare, ci o realitate evidentă astăzi. Mai exact, în preambulul actualului proiect de lege de salarizare unitară se face o scurtă trecere în revistă a situației actuale.

Astfel, în perioada 2017-2022, legea cadru a suferit, direct sau indirect, modificări sau completări prin intermediul a 43 de acte normative și două decizii ale Curții Constituționale. În aceste condiții, vă dați seama cât de unitară a mai rămas salarizarea bugetară.

Sporurile (care ar fi trebuit să fie eliminate sau introduse în salarii) au ajuns să dicteze veniturile salariale. Sunt peste 150 de tipuri de sporuri care fie determină salarii substanțial diferite pentru funcții similare, fie devin un adaos permanent la salariul de bază.

În fine, salariile variază substanțial între funcții similare și în interiorul funcțiilor. La care se mai adaugă și sume imense câștigate în instanță ca drepturi salariale de către diverse categorii profesionale.

De aici pleacă noul proiect al legii de salarizare unitară care își propune atât unele obiective vechi, cât și altele noi. Din cele 150 de sporuri, jumătate vor fi eliminate, o parte va fi inclusă în salarii și o altă parte va rămâne în vigoare aplicându-se regula că valoarea sporurilor nu poate depăși 20% din fondul de salarii al fiecărei instituții publice.

Diferența dintre cel mai mic și cel mai mare salariu din sectorul public ar trebui să scadă prin noua lege la 1 la 8, după ce vechea lege avea un raport de la 1 la 12. Dincolo de aritmetică, pentru a comprima decalajul este nevoie să se întâmple ceva și anume salariile mici și medii să crească, iar cele mari să stagneze.

De altfel, o analiză a proiectului de lege arată că pentru 56% din angajații din sectorul public vor crește salariile, iar pentru restul de 44% salariile ar trebui să scadă. Dar, practic, conform noii legi nu va scădea niciun salariu pentru că se va aplica un model de compensare, adică un sistem de plăți compensatorii pentru menținerea salariului lunar de la sfârșitul anului acesta până în anul 2031. Este un sistem greoi, dar eficient pentru o nouă lege care își propune să reducă diferența dintre salariile mici și cele mari din sistemul public.

Dacă vorbim despre cele 56% dintre posturi ale căror salarii vor crește structura este următoarea: pentru 21% din posturi creșterile salariale vor fi între 0% și 5%, pentru 14%, creșteri între 5% și 10% și pentru 21%, creșteri de peste 10%. Procentajele nu par mari, dar ele pot fi acoperitoare pentru o perioadă în care România se află sub procedura de deficit excesiv și trebuie să reducă în continuare în următorii ani deficitul bugetar.

În total, aplicarea legii în varianta actuală înseamnă un plus de opt miliarde de lei la totalul cheltuielilor de personal bugetar despre care inițiatorii proiectului susțin că sunt în concordanță cu creșterea produsului intern brut (PIB).

Ceea ce nu știm în acest moment despre proiectul de lege este cât de mari vor fi luptele familiilor ocupaționale, adică profesiilor din domeniul public, pentru a obține un coeficient de salarizare mai bun. Abia acum începe dezbaterea publică pe tema legii și ne putem aștepta ca multe categorii de salariați bugetari să fie nemulțumite. Ceea ce înseamnă că epopeea noii legi de salarizare unitară este abia la început.

Compania de stat CFR Marfă a depus oficial cererea de intrare în faliment. Nu este chiar o știre pentru că situația companiei era deja cunoscută, la fel cum se știa strategia prin care statul își păstrează o firmă în domeniul transportului de marfă pe calea ferată.

Concret, totul a fost pregătit: CFR Marfă dispare, iar locul ei este luat de o altă companie, tot cu capital de stat, care a primit licența de funcționare și care se numește Carpatica Feroviar. Noua companie a preluat contractele CFR Marfă, rutele de transport, 1.000 de angajați, deocamdată, și o bună parte din materialul rulant.

Schimbarea companiilor pare o găselniță ieftină, dar agreată la nivel european și ne putem întreba pe bună dreptate de ce nu fac la fel toate companiile care au datorii mari?

În cazul CFR Marfă s-a considerat că prestează și o serie de servicii de interes strategic, ceea ce a făcut ca migrarea către Carpatica Feroviar să aibă loc fără piedici majore.

Desigur, mare întrebare este ce se întâmplă cu datoriile rămase în urma companiei CFR Marfă, care ajung la aproximativ 3,7 miliarde de lei. Răspunsul este previzibil dacă ne gândim la procedura de faliment, datoriile nu vor mai fi recuperate niciodată astfel că bugetele de stat, operatorii privați sau cei cu capital de stat vor rămâne cu o gaură totală de 3,7 miliarde. Suma este impresionantă și arată toate compromisurile pe care statul le-a făcut de-a lungul timpului cu CFR Marfă. Altfel nu se poate imagina cum o companie, chiar și cu capital de stat, poate să acumuleze datorii de miliarde de lei fără să fie deranjată de instituțiile competente ale statului.

Tot ieri, într-un interviu acordat publicației Hotnews.ro, fostul director al CFR Marfă și actualul director al Carpatica Feroviar, Daniel Apostolache, spune: „Nu voi face cheltuieli inutile, am învățat lecția trecutului”. Afirmația m-a făcut să râd. De unde atât de mult optimism, când, de fapt, nu este justificat de nimic?

Am căutat să văd care a fost cariera profesională a actualului director al Carpatica Feroviar, tocmai cu speranța că voi descoperi un profesionist care ar avea șanse să reușească ceea ce își propune și anume să învețe din lecțiile anterioare primite la CFR Marfă și să nu le repete la Carpatica Feroviar. CV-ul lui Daniel Apostolache nu ne dă prea multe motive de optimism. Toată cariera actualului director este legată de CFR Marfă. Este o companie la care s-a angajat, în anul 2008, după absolvirea facultății și a trecut prin toate funcțiile de la inginer, până la cea de director general. Nu aș spune că o prezență de 18 ani în aceeași companie, CFR Marfă, este neapărat un avantaj. CFR Marfă nu a fost totuși cea mai bună școală de management, iar rezultatele financiare arată fără echivoc acest lucru.

Chiar dacă am putea admite că managerul a învățat din lecțiile trecutului și că nu vrea să repete greșelile, nu există nicio garanție că peste o săptămână, peste o lună sau peste un an, acesta va mai fi directorul noii companii.

Nici precedentul nu ajută CFR Marfă. De exemplu, fostul Radet a intrat în faliment și serviciul de distribuție de energie termică a fost preluat de o altă companie, Termoenergetica. Radet a ieșit din piață cu un bilanț al datoriilor de 4,7 miliarde de lei. Dar promisiunile de îmbunătățire ale serviciului public și mai ales ale performanțelor financiare nu s-au realizat. Termoenergetica a acumulat deja în câțiva ani datorii de 1,7 miliarde de lei la Elcen, furnizorul de energie termică, ceea ce ne arată că modelul schimbării unei companii cu alta nu aduce neapărat o schimbare pozitivă.

Iată motivul pentru care șansele ca noua firmă de transport marfă să aibă o soartă asemănătoare cu CFR Marfă sunt mari. Dacă va fi altfel va fi nevoie nu de promisiuni, ci de fapte.

Într-un moment în care abundă controversele legate de companiile de stat, guvernul face un gest rar. Secretariatul General al Guvernului (care răspunde de companiile importante în care statul este acționar majoritar) a adresat, cu două zile înainte de adunarea generală a acționarilor, un set de întrebări referitoare la situația financiară a companiei în anul 2025.

Întrebările și răspunsurile firmei au fost publicate, transparent, pe site-ul companiei, iar Bursa de Valori București a făcut un anunț pe această temă pentru ca toți acționarii, persoane fizice sau juridice, să aibă acces la informațiile conținute în document.

Compania chestionată de Secretariatul General al Guvernului este Transelectrica, dar numele societății comerciale este mai puțin important.

Sunt două lucruri semnificative în interpelarea Guvernului. Pe de o parte, demersul în sine, unic în ultimii ani, care arată că statul poate fi un acționar implicat, interesat de participațiile pe care le are la companiile publice. Pe de altă parte, întrebările adresate companiei sunt legitime, iar răspunsurile primite au fost, la o citire rapidă, profesioniste și la obiect.

Dialogul dintre stat, ca acționar majoritar, și directoratul Transelectrica trebuie remarcat, pentru că este, deocamdată, o „rara avis”. S-a spus de multe ori că statul este un administrator, în cel mai bun caz, dezinteresat, dar exemplul de săptămâna trecută de la Transelectrica ne arată că atunci când sunt oameni potriviți, statul poate deveni dintr-odată și implicat, și transparent.

În plus, întrebările adresate de reprezentanții guvernului erau pertinente și la obiect, ceea ce ne spune că există o echipă care se poate implica în administrarea companiilor de stat, probabil și prin intermediul Agenției pentru Monitorizarea și Evaluarea Performanțelor Întreprinderilor Publice (AMEPIP).

Desigur, practica ar trebui continuată cu majoritatea companiilor aflate în subordinea Secretariatului General al Guvernului, pentru că astfel de interpelări sunt importante atât pentru micii acționarii, cât și în general pentru publicul larg care poate găsi informații care fac parte, în ultimă instanță, dintr-un demers de educație economică.

Un alt episod legat de relația dintre zona politică și companiile de stat este legat de Hidroelectrica. Premierul interimar, Ilie Bolojan, a făcut o serie de observații referitoare la producătorul de energie electrică reproșând absența investițiilor, în special, în baterii de stocare a energiei, iar actualul președinte al directoratului s-a retras din cursa pentru alegerea pentru un nou mandat acuzând presiuni politice.

Adevărul este, însă, la mijloc, pentru că premierul se poate exprima, totuși, pe marginea unor teme pe care le consideră importante pentru o companie sau alta. Mai ales că a făcut observațiile în mod public, la vedere. Intervențiile nocive care vin de la politicieni sunt cele netransparente, ascunse, sugerate în diverse ocazii. De cealaltă parte, directorul general interimar al Hidroelectrica a replicat că a respectat planul de investiții al companiei.

Schimbul de replici și reacția managerului Hidroelectrica arată cât de tensionată poate fi relația dintre politicieni și directorii companiilor de stat. Problema este că uneori șefii firmelor de stat se inflamează din prea puțin și țin „sub preș” intervenții mai grave.

În ultima perioadă, se pot vedea o serie de mijloace prin care Executivul se implică mai activ în companiile cu capital majoritar de stat. Analiza prezentată de cabinetul viceprim-ministrului Oana Gheorghiu, întrebările adresate de Guvern către Transelectrica sau chiar studierea mai atentă a bugetelor unor companii, toate acestea arată că statul se implică mai mult în strategia și viziunea companiilor publice. Ceea ce poate fi de bun augur.

După inflația record și scăderea economică din primul trimestru al anului, apar semne și mai îngrijorătoare. Concret, cea mai mare companie din industria mobilei a trecut la o serie de restructurări de personal, iar o mare platformă de vânzări online, cu capital românesc, a concediat deja 3% din numărul angajaților.

Nu trebuie nici să exagerăm, dar nici să trecem cu vederea. Faptul că încep să apară restructurări de personal în companiile românești este un semnal de alarmă. Nu putem vorbi de o criză economică, dar rezultatele slabe ale unor companii arată, de fapt, de unde vine scăderea economică din primul trimestru, minus 1,7%.

Compania Aramis Invest din Baia Mare, cel mai mare producător și exportator de mobilă din România, trece la un program de restructurare a personalului. Acest program vine după ce în lunile februarie și martie a.c. compania a redus timpul de lucru la patru zile pe săptămână cu o scădere proporțională a salariului. Măsura a fost retrasă înainte de Sărbătorile de Paști, dar acum a venit rândul unei restructurări și mai complicate.

Astfel, compania va aplica o reducere de salarii semnificativă, cuprinsă între 10% și 30%, pentru o bună parte a personalului administrativ. De asemenea, în cadrul proiectului de eficientizare, o parte din personalul TESA se va muta către secțiile productive. În fine, există și a treia variantă prin care unii angajați pot să aibă opțiunea de a înceta contractul de muncă și de a primi plăți compensatorii. Deci, variantele pot fi multiple, dar toate se referă la nevoia de eficientizare a companiei.

De ce aplică Aramis Invest un astfel de program de restructurare? În esență, compania se confruntă cu o scădere a comenzilor și în această situație proprietarii firmei și managerii trebuie să acționeze.

Un alt caz este platforma eMag. Și aici lucrurile sunt clare. În luna aprilie a.c., firma a concediat 300 de angajați, ceea ce înseamnă 3% din totalul salariaților, iar problema a fost aceea că a scăzut consumul. De altfel, CEO-ul eMag a explicat că încă de anul trecut a sesizat o scădere a consumului cauzată de reducerea veniturilor populației și anul acesta a pregătit compania pentru șocul care a venit.

Desigur, expunerea companiilor și a sectoarelor economice este diferită în fața evoluției economiei. De exemplu, industria mobilei a avut în ultimii ani multe evoluții complicate plecând de la prețul lemnului și deficitul de lemn până la modificarea comportamentului consumatorilor, în sensul orientării lor către produse ieftine și de calitate mai slabă.

De asemenea, platformele online sunt primele care resimt o reducere a consumului. În același timp, statistica ne arată că multe firme din sectorul construcțiilor au crescut, pentru că au existat lucrări atât publice, cât și private.

Nu putem specula că vor urma și alte companii care vor concedia personal. Dar, nici nu putem exclude noi disponibilizări. Trebuie remarcat, însă, că există o diferență ca de la cer la pământ între eficientizarea făcută de firmele private și blocajul perpetuu din instituțiile de stat sau din companiile de stat.

În condițiile în care Codul Muncii funcționează în mod egal atât pentru mediul privat, cât și pentru sectorul public, companiile private iau rapid decizii de eficientizare, inclusiv în ceea ce privește disponibilizarea de personal.

Spre deosebire de mediul privat, în sectorul public nimeni nu urmărește eficiența, iar disponibilizările sunt practic imposibil de făcut. Nici acum, după un an de zile de la începerea așa-zisului program de restructurare a instituțiilor publice rezultatele nu sunt vizibile. Practic, este aproape imposibil să dai afară un om dintr-o instituție publică sau de la o companie de stat, în timp ce din companiile private angajații pleacă foarte repede sau se mută din zona administrativă în cea productivă. Pentru privat ciumă, pentru stat mumă.

La conferința de presă susținută cu ocazia prezentării raportului asupra inflației, guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, a făcut o apreciere care a atras atenția. Guvernatorul băncii centrale a explicat că dacă un negustor apucă să majoreze prețul din cauza aprecierii cursului, adică o creștere a euro, nu se mai uită după aceea că s-a întărit cursul, adică leul.

Înțelegem că negustorii sunt marile rețele comerciale, pentru că ei sunt marii importatori care își ghidează prețurile de la raft, în funcție de cursul de schimb leu-euro, în cazul produselor venite din import. Mugur Isărescu citează o analiză a BNR care arată că procentul de depreciere (creșterea euro față de leu) se duce repede în preț, respectiv o treime, în schimb, procentul de apreciere (creșterea leului față de euro) aproape că nu se observă în preț.

Ce ne spune guvernatorul BNR? Că atunci când crește euro o treime se transferă imediat în preț, iar când scade moneda europeană comercianții nu mai adaptează prețul la noul curs.

Desigur, analiza băncii centrale nu se poate contesta. Ceea ce surprinde, însă, este abordarea unilaterală a temei. Lăsăm la o parte valul de contestări la adresa marilor rețele comerciale care sunt aproape de a fi considerate inamicul economic numărul 1. Marile rețele comerciale sunt acuzate că externalizează profiturile, că discriminează producătorii români în favoarea importurilor sau că aplică un dublu standard de calitate față de produsele din piețele Europei de Vest.

Analiza BNR, legată de evoluția prețurilor în funcție de mișcarea cursului de schimb leu-euro, este doar o parte din ceea ce se întâmplă în economie. De exemplu, prețurile carburanților la pompă suferă de aceeași boală despre care vorbește analiza BNR, adică cresc atunci când prețul țițeiului urcă și scad mult mai greu atunci când prețul țițeiului coboară.

Într-un cadru mai larg, există un proiect de lege care a fost votat în Senatul României care obligă operatorii de telefonie mobilă să factureze serviciile calculate în euro exclusiv la cursul de schimb al BNR. Contextul este că unele companii de telefonie folosesc un curs de schimb al unor bănci comerciale, nu al băncii centrale. Proiectul de lege va fi transmis către Camera Deputaților și are șanse să fie votat, chiar dacă în Senat nu a fost sprijinit de PSD.

În context, întrebarea este: de ce se permite în continuare raportarea prețurilor, în mod oficial, la moneda europeană? În felul acesta s-a ajuns ca o serie de companii, în special cele de utilități să afișeze tarife în moneda euro și, în pasul doi, o rată de schimb aleasă în favoarea companiei și în defavoarea consumatorului.

Mai mult, în urmă cu câțiva ani, erau domenii, precum industria hotelieră, de exemplu, în care tarifele erau percepute în euro, iar rata de schimb era stabilită de către companie după bunul plac.

Toate acestea arată haosul care există în relația companii-consumatori atunci când vine vorba de tarifarea în moneda europeană. Este vorba despre un raport comercial dintre profesioniști (firme) și consumatori. În acest domeniu ar fi trebuit să funcționeze o normă legislativă, pentru că în ceea ce privește tranzacțiile între persoane fizice la vânzarea unui activ imobiliar sau a unei mașini, de exemplu, nimeni nu îi va putea opri pe cumpărători și vânzători să negocieze în euro și să plătească în lei.

În esență, economia românească este puternic euroizată. Căutați o vacanță în Grecia, în Turcia sau în Bulgaria? Veți găsi oferte în euro. Vreți să cumpărați un apartament? Îl veți găsi, dar suma cerută va fi în moneda europeană. Aveți o mașină de vânzare? Este clar că veți cere un preț în euro.

Așadar, importatorii transferă imediat în prețuri creșterea euro față de leu, raportarea unor companii la tarife în euro este tolerată, iar populația cotează în euro și plătește în lei. Dar, nimic din toate acestea nu s-ar mai fi întâmplat, dacă România ar fi fost acum în zona euro.

Sunt patru cuvinte care în ultimele luni s-au spus de nenumărate ori. Politicieni și comentatori au îmbrățișat cele patru cuvinte și au făcut din ele un veritabil slogan. Cele patru cuvinte sunt „se putea și altfel” și se referă evident la măsurile luate de guvernul Bolojan pentru reducerea deficitului bugetar.

Culmea este că „se putea și altfel” au spus chiar și foști membri ai guvernului. Cu alte cuvinte, foști demnitari susțin, după ce au ieșit din Executiv, că „se putea și altfel”, dar atunci când au putut să decidă nu au arătat nimic din ceea ce se putea face diferit.

„Se putea și altfel” este o expresie minune, pentru că are două calități. Pe de o parte, cele patru cuvinte desființează competența celor care au luat deciziile de echilibrare a finanțelor publice. Dacă „se putea și altfel” este clar că măsurile au fost greșite de la început până la sfârșit. Pe de altă parte, când cineva spunea „că se putea și altfel”, în mod logic acesta sugera că are și soluția perfectă prin care se rezolvă problema, respectiv reducerea deficitului bugetar.

Ideea „se putea și altfel” a fost îmbrățișată cu mare entuziasm și de o parte a publicului. Nici nu se putea altfel, pentru că măsuri precum creșterea TVA, creșterea accizelor sau reducerea unor sporuri încasate de angajații din sectorul public sunt nepopulare.

Dacă vine un politician populist sau un comentator aparent neutru care afirmă apăsat „se putea și altfel” publicul va crede fără nicio reținere că mărirea TVA sau scăderea unor sporuri au fost greșeli de neiertat.

Problema care apare este că promotorii lui „se putea și altfel” nu au spus niciodată care erau soluțiile bune. Sau mai exact se vehiculau idei pe placul publicului, precum reducerea de taxe și impozite, creșterea salariilor și pensiilor, care, însă, aveau o mare doză de risc în contextul în care este nevoie de reducerea deficitului bugetar și nu de creșterea lui.

În orice caz, o parte a publicului a fost convinsă doar pe vorbe că s-ar fi putut lua măsuri care să aducă, în același timp, creștere economică, creșterea puterii de cumpărare și reducerea deficitului bugetar.

Ieri, guvernatorul BNR, Mugur Isărescu a spus: „România nu poate face simultan corecţie fiscală şi creştere bazată pe consum, pe majorarea veniturilor, deoarece cele două măsuri sunt conflictuale. Corecţia este o necesitate. Altfel, pieţele ne vor penaliza şi vom fi nevoiţi să strângem cureaua şi mai mult. Este nevoie de menţinerea nivelului actual de taxe şi nu se pot face reduceri de impozite sub nicio formă până nu ne atingem obiectivele. Nu vrem să trecem sub tăcere dificultăţile pe care le presupune orice corecţie fiscală, austeritate, strângerea curelei. Dar nicio ţară care a avut un asemenea deficit nu a găsit altă cale. În Grecia, corecţia fiscală a durat șapte ani. Portugalia, Spania au avut şi ele. Este nevoie de răbdare, dar şi de stabilitate politică și să continuăm, poate cu retuşurile necesare, ajustarea fiscală, ca să putem să avem finanţare şi astfel ajustarea să fie rezonabilă, acceptabilă. O ajustare făcută de pieţe nu este nici rezonabilă, nici acceptabilă, ci poate să fie super brutală”.

Desigur, pentru adepții lui „se putea și altfel” analiza guvernatorului BNR nu valorează prea mult. Ei cred în continuare cu tărie că există minuni bugetare și că deficitul poate să scadă prin creșterea salariilor, pensiilor și investițiilor publice. Ceea ce s-a întâmplat în anul 2024, dar efectul a fost invers, nu s-a redus deficitul, ci a ajuns la o valoare înspăimântătoare.

Desigur, măsurile guvernului Bolojan nu au fost ideale. Au existat rateuri și se putea, de exemplu, să fie reduse mai accentuat cheltuielile bugetare. Deci, se poate și altfel, dar nu neapărat mai bine, ci mai rău.

Cazul Azomureș este un exemplu pentru dezbaterile economice din societatea românească. În urmă cu patru ani au început problemele companiei din Târgu Mureș. Prețul îngrășămintelor și implicit funcționarea combinatului depind de prețul gazului natural, care reprezintă 80% din costurile de producție.

Războiul din Ucraina a dus la creșterea tarifului gazului natural și a făcut ca Azomureș să își oprească producția pe perioade tot mai lungi și în cele din urmă pe termen nelimitat.

Industria de fertilizanți din Europa a suferit de aceeași problemă mulți producători oprindu-și activitatea. Companiile europene au cumpărat îngrășăminte din Rusia și Belarus (nu au fost blocate importurile din rațiuni de securitate alimentară), dar și din Ucraina, Maroc sau din Orientul Mijlociu. În perioada 2024-2025, aproximativ 30% din importurile de fertilizanți au venit din Rusia. La jumătatea anului trecut, însă, Comisia Europeană a impus taxe vamale de 50% pentru produsele din Rusia și Belarus tocmai pentru penaliza importurile din aceste țări.

România nu a fost printre țările europene care au utilizat ajutorul de stat. De ce nu s-a întâmplat acest lucru este o enigmă, iar răspunsul poate fi doar de două feluri: fie nu s-au găsit resurse bugetare suficiente, fie nu s-a considerat necesar să se subvenționeze o companie locală, dar cu acționariat străin.

Este adevărat că nici Comisia Europeană nu a găsit un răspuns adecvat, în sensul că nu a adoptat un model prin care să susțină industria de îngrășăminte chimice. De fapt, sectorul de fertilizanți ar fi dorit bani sau mai exact o subvenție care să contribuie la o aprovizionare cu gaz mai ieftin.

Astăzi, 19 mai a.c., Comisia Europeană va face public un program de sprijin pentru producătorii de fertilizanți. Din semnalele transmise până acum, Comisia Europeană va anunța o eliminare treptată a cotelor de carbon pentru sectorul îngrășămintelor, precum și suspendarea mecanismului de ajustare la frontieră a carbonului, măsură care ar reduce prețurile îngrășămintelor din import.

În România, situația preluării combinatului Azomureș s-a clarificat, în sensul că noul acționar va fi compania Romgaz. Acesta este anunțul oficial, iar recent au fost făcute publice o altă serie de amănunte, în sensul că reprezentanți ai Romgaz au anunțat că Azomureș va fi preluat, dar datoriile vor rămâne în contul actualului proprietar. Ceea ce va însemna un model inedit pentru România.

Problema reală pentru Azomureș rămâne aceeași și anume la ce preț va putea să cumpere materie primă, gaz, de la o companie care va fi și proprietar al combinatului de îngrășăminte chimice?

S-au auzit păreri care spun că Romgaz ar trebui să vândă gaz natural către Azomureș la tariful de producție. Este un non-sens economic, pentru că, pe de o parte, ceea ce se câștigă la Azomureș se pierde la Romgaz, iar pe de altă parte, pentru că o astfel de variantă ar încălca regula europeană.

România a mai experimentat cu ani în urmă un model de acest fel. Adică, mai multe combinate de îngrășăminte chimice au primit acceptul guvernamental să se aprovizioneze cu gaz la un preț subvenționat. Rezultatul a fost că producătorii de îngrășăminte, care aparțineau unui om de afaceri român, nu au plătit nici măcar gazul primit la un preț redus. În cele din urmă, companiile omului de afaceri au intrat în faliment, iar combinatele stau și astăzi nefolosite.

Fără îndoială, ideea dezvoltării unui lanț de producție în România format din producător de gaze și producător de fertilizanți este valabilă. În felul acesta, se creează un lanț de valoare prin care materiile prime se prelucrează în țară. Doar că acest lanț trebuie privit cu realism economic și nu cu populism. Astfel, fiecare companie trebuie să rămână profitabilă, altfel structura formată va aduce pierderi și bătăi de cap, în loc de profit și performanță.

Emisiunea de titluri de stat Fidelis din luna mai a.c. transmite încă un semnal despre economie. Conform Profit.ro, emisiunea Fidelis, derulată în perioada 8-15 mai a.c. în lei și în euro, a avut o valoare scăzută a subscrierilor. Mai precis, au fost cumpărate titluri de stat, în total, în lei și euro, de numai 137 milioane de euro, echivalent. Suma este cu 64% mai mică față de luna aprilie a.c. și chiar cu 30% mai puțin în comparație cu o altă ediție cu subscrieri foarte reduse, cea din februarie a.c.

De ce valoarea achiziției de titluri de stat a fost luna aceasta atât de mică? Sunt două tipuri de explicații. Prima este cea a expectativei. Emisiunile de titluri de stat în lei sau euro sunt atât de dese încât cumpărătorii au un tip de comportament de așteptare. Ce își doresc? Unii dintre ei mizează pe creșterea dobânzilor și urmăresc evoluția cursului de schimb leu-euro. Este o atitudine speculativă justificată, însă, de situația din economia românească.

Al doilea tip de explicație este, inevitabil, legată de criza politică. Situația neclară a guvernului, suprapusă cu tensiunile din politică, crește starea de incertitudine în rândul investitorilor. Și nu este vorba doar despre investitorii instituționali, experimentați și deschiși către risc. Persoanele fizice sunt mai sensibile la evoluția situației politice. O criză politică și rezultate economice slabe fac ca micii investitori să își piardă încrederea și să aștepte clarificări.

Desigur, inițiatorii moțiunii de cenzură pot găsi o mulțime de explicații și de scuze pentru a convinge publicul că era necesară o schimbare politică. Indiferent ce ar spune politicienii, subscrierea redusă de titluri de stat este reflexul crizei politice. Practic, vorbim despre investitori mici care iau decizii referitoare la banii lor. Cum s-ar spune, sunt oameni care „votează” cu buzunarul, iar în cazul titlurilor de stat opțiunea a fost clară: așteptăm.

În alte cuvinte, dar cu aceeași logică, mesajul agenției de rating S&P Global atrage atenția asupra crizei politice. Este un adevărat avertisment pe care îl transmite Standard and Poor’s, în sensul că în raportul neprogramat de la sfârșitul săptămânii trecute se precizează că o criză politică de durată și implicit un impas guvernamental prelungit ar putea avea ca efect retrogradarea României în categoria „junk”, nerecomandat pentru investiții.

De asemenea, S&P Global arată că ar putea scădea ratingul de țară al României dacă va fi pusă sub semnul întrebării reducerea deficitului fiscal pentru anul 2027. Retrogradarea ratingului României ar echivala cu un dezastru pentru economie. Senzația este că o parte a publicului și unii politicieni încep să creadă că o trecere în categoria junk nu ar fi o atât de mare problemă pentru economia românească și încep să ignore pericolul. Este o greșeală, pentru că România are nevoie să se împrumute anul acesta cu echivalentul a aproximativ 50 miliarde de euro. La această sumă, orice jumătate de punct procentual de dobândă mai mic este important pentru că înseamnă cheltuieli viitoare de rambursare mai reduse.

În fine, la sfârșitul săptămânii trecute, a venit și un mesaj de la BNR care a păstrat dobânda de politică monetară la același nivel, 6,5%. Nici nu avea vreo soluție mai bună. Raportul BNR consemnează creșterea inflației, mișcarea abruptă a cursului de schimb leu-euro, care apoi a revenit parțial, reducerea consumului, scăderea producției industriale, dar și creșterea lucrărilor de construcții. La care se adaugă incertitudinile interne și internaționale.

Micii investitori, agenția de rating S&P Global, BNR menționează fiecare ce contează în evoluția economiei românești. Mingea este acum în terenul politic și așteptarea mediului economic este să existe cât mai repede o clarificare guvernamentală.

Într-o economie aflată în recesiune, salariile cresc ușor. Cel puțin, deocamdată, adică în luna martie a.c. Mai precis, salariul mediu brut a fost de 9.902 lei, iar cel net de 5.938 de lei, ambele cu o creștere cu 4,3% față de martie 2025. O analiză mai atentă arată că ritmul creșterii, destul de redus, a fost susținut de data aceasta de sectorul privat, pentru că salariile din zona publică au avut scăderi ușoare.

O problemă este legată de raportul dintre creșterea salariilor și rata inflației. Astfel, indicele câștigului salarial real a fost de aproximativ 95%, ceea ce înseamnă că rata inflației a fost cu 5% mai mare decât creșterea medie a salariilor. Practic, vorbim despre o scădere a puterii de cumpărare, dar este un fenomen care a început în a doua jumătate a anului trecut.

Așadar, tabloul salariilor în economia locală s-a schimbat. Cu unele excepții, sectorul economic a crescut salariile, dar ritmul este în majoritatea cazurilor destul de redus. De altfel, acesta este specificul sectorului privat care aplică o politică salarială prudentă. În acest context, administrația publică și instituțiile de stat au avut o scădere a salariilor.

Concret, în mediul privat, salariile au scăzut în câteva sectoare economice, precum activități juridice și de contabilitate, tranzacții imobiliare, telecomunicații, fabricarea mobilei sau pescuit și acvacultură. Creșterile care au depășit media s-au înregistrat în industria de fabricare a produselor din tutun care a ajuns cel mai bine plătit sector din România, prelucrarea țițeiului sau producția de energie electrică și gaze.

Inevitabil, în evoluțiile salariale din sectorul economic vedem și industriile care au avut în ultimul an performanțe economice bune, pentru că în mediul privat ajustările de salarii și de personal se fac mult mai rapid decât în instituțiile publice. Cu alte cuvinte, companiile private cresc sau scad salariile, angajează sau restructurează forță de muncă în funcție de rezultatele financiare pe care le obțin.

Un caz special este de data aceasta evoluția salariilor din sectorul public. În martie 2026 față de martie 2025, au fost scăderi pe toată linia în ceea ce privește salariul mediu net. Adică, în administrație publică și apărare salariul mediu s-a redus de la 7.217 lei la 6.886 lei, în învățământ de la 6.069 lei la 5.805 lei, iar în domeniul sănătății și asistenței sociale salariul mediu a scăzut de la 5.422 lei la 5.403 lei.

Scăderile sunt efectul măsurilor adoptate începând cu a doua jumătate a anului trecut, atunci când unele sporuri din sectorul bugetar au fost reduse și când s-a aplicat măsura de „înghețare” a salariilor plătite din fonduri publice.

Aceasta este „fotografia” lunii martie a.c. Anul acesta, în fața economiei stau multe necunoscute, de la evoluția inflației, până la rezultatele economice ale companiilor. De cifra de afaceri și profitul firmelor depind încasările bugetare și implicit salariile din sectorul public. Dar, de performanțele firmelor depind și salariile din mediul privat. De aceea, sunt mari șansele ca reducerea puterii de cumpărare pentru mai multe categorii profesionale să continue.

Tot ieri, premierul interimar Ilie Bolojan a vorbit despre principiile legii de salarizare unitară. Noua lege va păstra actuala anvelopă salarială din sectorul bugetar de 8,1% din PIB. Acest lucru va însemna că unele ajustări bugetare în sensul creșterii se vor putea face, dar o mărire semnificativă a salariilor presupune reducerea personalului.

Deocamdată, aceasta este viziunea guvernului. Dar, în acest moment, instituțiile publice tărăgănează restructurarea stabilită prin legislație încă de anul trecut. De fapt, oamenii de la stat așteaptă să plece „cel care taie” și să vină „cel care dă”.

Economia românească traversează o perioadă dificilă, iar datele statistice o confirmă. Mai exact, definiția de manual a stagflației este situația în care economia înregistrează o rată ridicată a inflației însoțită de stagnare și de o creștere a șomajului.

Situația economiei românești nu este chiar conform definiției, dar nici prea departe. Adică, ieri, Institutul de Statistică a publicat datele privind inflația, indicator care a ajuns în luna aprilie la 10,7%. Nu se poate spune că depășirea nivelului de 10% este o surpriză. În aprilie a.c., se suprapun două fenomene: primul este dat strict de cifrele statistice, în sensul că așa-numitul efect de bază nu s-a pierdut. Creșterea tarifelor energiei electrice, începând cu luna iulie 2025, nu a dispărut din statistică, dimpotrivă este vizibilă, respectiv o creștere, în termeni anuali, cu 54%. În iulie a.c, efectul de bază va face ca statistica să înregistreze în dreptul tarifului energiei electrice o scădere a prețului sau eventual o creștere extrem de redusă.

Cu alte cuvinte, chiar dacă piața, consumatorii casnici sau companii, a asimilat creșterea tarifelor energiei electrice statistica înregistrează datele ca atare.

Un al doilea impuls inflaționist a venit în aprilie a.c. de la cotația internațională a țițeiului și pe cale de consecință asupra prețului benzinei și motorinei. Iar acest lucru este reflectat și de statistică: în termeni anuali, creșterea prețului benzinei a fost cu 22%, iar a motorinei cu 32%. Puseul de inflație din aprilie a.c. cauzat de benzină și motorină este demonstrat chiar de datele statistice care consemnează în luna martie o creștere a prețului combustibililor (deci luați împreună, nu separat benzină și motorină) cu doar 13%, în termeni anuali. Ceea ce arată exact șocul de luna trecută cauzat de prețul global al țițeiului.

Nu punem la îndoială datele statistice, dar este clar că vorbim despre „inflație nouă” și „inflație veche”. Cea „veche” a fost deja absorbită, în principiu, de piață, atât de consumatorii persoane fizice, cât și de companii. În această categorie intră, alături de energia electrică, TVA și accizele. Inflația „nouă” este creșterea prețurilor care vine în aprilie a.c. de la țiței, se duce către benzină și motorină și de acolo se împrăștie în toată economia.

Deci, inflația reală va continua să fie prezentă în economie pe parcursul acestui an, în timp ce inflația statistică va scădea brusc în a doua parte a anului, atunci când nu va mai fi nicio diferență între tariful energiei electrice din august 2026 și cel din august 2025.

Mult mai îngrijorătoare este scăderea economică din primul trimestru al anului cu 1,7%, în termeni anuali. Economia și-a pierdut motoarele de creștere. Consumul, multă vreme blamat pentru că a stat la baza unei creșteri nesustenabile, a scăzut, investițiile s-au redus, dar ponderea s-a schimbat în favoarea utilizării fondurilor europene, stimulentele fiscale pot fi acordate doar într-o valoare limitată, iar politica monetară nu are spațiu de manevră. De altfel, la sfârșitul acestei săptămâni, vineri, 15 mai a.c., vom vedea și punctul de vedere al BNR referitor la noua situație a economiei.

Al treilea element al stagflației este creșterea șomajului. Nu vedem această evoluție în datele statistice, dar semnalele reducerii locurilor de muncă sunt tot mai numeroase.

Trebuie spus că era dificil să reduci deficitul bugetar fără să existe efecte negative în economie. Cine spune că se putea și altfel ar fi trebuit să o demonstreze la guvernare. Stagflația este speculată politic. Dar, în economie evoluțiile pot fi paradoxale. Ceea ce astăzi este negativ și îngrijorător se poate transforma peste o anumită perioadă într-o veste bună. Iar în ceea ce privește abordarea politică a stagflației să ne aducem aminte de morala care spune că nu toți cei care „te îngroapă” îți vor răul, așa cum nu toți cei care te scot „din groapă” îți doresc binele.