Economia reală

Industria auto nu încetează să arate cât este de globală. Recent, presa spaniolă, preluată de Profit.ro, l-a citat pe directorul general Dacia în Spania care a declarat că „mașinile Dacia își au inima în Spania”. Este nu doar o formulă inspirată, dar și reală, pentru că șeful Dacia din Spania are și argumente, respectiv mașinile sunt echipate cu o cutie de viteze fabricată la Sevilla, un motor fabricat la Valladolid și o tehnologie hibridă produsă de un partener Dacia în Spania și de 850 de ingineri care lucrează acolo.

Cu siguranță, este important că Dacia Sandero a fost anul acesta cel mai vândut model din Spania depășind chiar și SEAT Ibiza, un automobil cu vechi tradiții în Peninsula Iberică. Dar, Dacia se revendică o mașină spaniolă, ceea ce poate părea o adevărată erezie, dar care este totuși un adevăr care nu poate fi neglijat. Sigur că românii care au botezat automobilul Dacia în urmă cu multe decenii pot fi nedumeriți sau chiar iritați de afirmațiile directorului general din Spania.

De fapt, românii ar trebui să fie încântați de evoluția mărcii Dacia și de expansiunea ei la nivel european și chiar global. Dacia nu este o excepție, ci o regulă care arată cât de globalizată este industria auto. Producția unei mașini se poate face în câteva zeci de orașe sau de țări, dacă luăm în calcul proiectarea, firmele care produc piese sau subansamble, situl industrial unde se asamblează automobilul sau birourile în care se face marketingul.

Cu siguranță, industria auto este una dintre cele mai divizate geografic și globalizate dintre sectoarele economice. Este greu de făcut un clasament pe această temă, însă este limpede că producătorii auto, cei din domeniul telecomunicațiilor și poate din industria de medicamente sunt printre cei mai răspândiți pe continente.

Logica este simplă și nu ține doar de costurile salariale, cum am fi tentați să credem, ci și de capacitatea industrială dintr-o țară sau alta, de tradiția ei în domeniu sau de infrastructura de transport. De aceea, jocul cu taxele vamale făcut de președintele american Donald Trump a lovit cel mai mult în industria auto, tocmai prin specificul acestui sector care folosește componente fabricate în interiorul multor granițe.

Taxele vamale sunt esențiale pentru competitivitatea unei mărci. Ele pot fi folosite ca o armă, care însă se poate întoarce împotriva celor care au inventat-o. Cel mai bun exemplu este că atunci când Trump a decis să impună taxe vamale mai mari pentru mașinile fabricate în Mexic a mizat pe faptul că producătorii auto își vor muta imediat fabricile peste graniță, în SUA. Doar că o uzină nu este chiar ușor de transferat, pentru că această decizie ia în calcul de la fiscalitatea din noua destinație, până la forța de muncă disponibilă din regiune.

De altfel și Uniunea Europeană a apelat la suprataxare pentru a se proteja de mașinile electrice fabricate în China care beneficiază de subvenții publice. Răspunsul a fost că grupul Stellantis a convenit să asambleze cel puțin un model al unui partener chinez într-o fabrică din nord-vestul Franței.

Concret, la Mioveni se produc modelele Duster și Bigster, Sandero se fabrică în Maroc, Logan este produs în Turcia, iar Dacia Spring, mașina electrică, se produce în China. Modelele Sandero, Duster și Bigster au fost proiectate în România.

Renault nu este singurul grup auto care are producții în mai multe locații. La fel se întâmplă cu Ford, care produce și la Craiova, cu firmele japoneze, germane sau europene. Am plecat de la Dacia, mașină spaniolă. Ciocolata Poiana se fabrică în Bulgaria, iar detergentul Dero se produce în Ungaria. Deglobalizarea de care se vorbește tot mai mult în ultimul timp nu se va face, pentru că ar trebui să se schimbe principiile după care economia funcționează acum.

De la revenirea președintelui Trump la Casa Albă, în urmă cu doi ani, familia sa are o creștere a averii cu 2,3 miliarde de dolari, arată o investigație a agenției Reuters, citată de publicația franceză La Tribune. Plusul familiei Trump a coincis, însă, cu pierderi pentru aproximativ un milion de mici investitori.

Familia Trump a folosit patru proiecte digitale: World Liberty Financial, $Trump, un vehicul listat la bursă numit Alt5 Sigma și American Bitcoin. Reuters arată că proiectele World Liberty Financial și memcoin-ul prezidențial $Trump au fost printre cele mai bine vândute către investitori prin tokenuri, adică prin coduri digitale care definesc proprietatea investitorilor. De altfel, finanțarea prin cripto a devenit o componentă centrală a averii președintelui și familiei sale, veniturile ajungând la câteva miliarde de dolari.

Președintele Donald Trump a promis că va face din Statele Unite „capitala mondială a criptomonedelor” și a avut luări de poziție favorabile criptomonedelor și mesaje transmise autorității de reglementare. Ancheta jurnalistică a agenției Reuters citează opt experți în etică publică ale căror opinii sunt clare: este o situație fără precedent în istoria recentă. Niciodată o familie prezidențială nu a profitat atât de mult din punct de vedere financiar de un domeniu de a cărui reglementare este responsabilă chiar puterea executivă.

Investigația Reuters descrie mecanismul financiar. World Liberty Financial se află în centrul sistemului și este prezentată ca „o nouă infrastructură financiară descentralizată pentru democratizarea accesului la finanțare”, dar, de fapt, a fost o mașinărie pentru monetizarea mărcii Trump.

Compania a emis token-uri (coduri) către investitori cu prețuri cuprinse între 0,015 și 0,05 dolari despre care se presupune că oferă drepturi de vot limitate fără a avea însă și acces la distribuirea profitului. Token-urile sunt vândute cu povestea că susțin transformarea sistemului bancar clasic considerat „nedrept și restrictiv”. Trei sferturi din veniturile obținute din vânzarea codurilor emise de World Liberty Financial ajung la o entitate DT Marks, care aparține în proporție de 70% trustului lui Donald Trump și 30% altor membri ai familiei. În felul acesta, s-au transferat 1,4 miliarde de dolari către rețeaua Trump.

Nu există dovezi publice că familia Trump a vărsat capital în platforma centrală. Experții citați în ancheta Reuters estimează că un astfel de proiect poate fi lansat cu cheltuieli tehnice și juridice de până la un milion de dolari.

Elementul cheie al afacerii este o strategie de blocare. Concret, doar 20% din codurile achiziționate în vânzări private au fost deblocate în toamna anului trecut, când a fost lansată criptomoneda urmând ca deblocarea completă să se facă până în anul 2030. Dar, finanțarea continuă.

Platforma a lansat și o criptomonedă așa-numită stabilă, numită USD1, legată de dolar și susținută de depozite bancare și obligațiuni de trezorerie. De fapt, este o nouă sursă de venit, pentru că în schimbul unui token utilizatorii depun bani sau active. Dar, cea mai mare parte a randamentelor obținute alimentează o companie a familiei președintelui.

Memecoin-ul $TRUMP este un exemplu de speculație și volatilitate. Cu câteva zile înainte de lansare, președintele SUA își îndemna susținătorii să cumpere criptomoneda. Mesajul a fost distribuit de Eric Trump și Donald Trump jr. ducând token-ul la un preț de 75 de dolari pe unitate. Doar că la fel ca în cazul majorității memecoin-urilor, și cel lansat de Trump s-a prăbușit cu procentaje cuprinse între 80% și 97%. Rezultatul a fost că prin lansarea monedei s-au încasat 100 milioane de dolari din brokeraj și alte câteva sute de milioane din câștigurile aduse de propriul capital investit. În schimb, mulți mici investitori au pierdut sumele pe care le-au adus de acasă.

Investigația Reuters dă și alte exemple de afaceri ale familiei Trump, precum Alt5 Sigma sau American Bitcoin. Toate au același tipar: ei, familia Trump, câștigă (vreo 2,3 miliarde de dolari), alții pierd. Așa e când intri în afaceri cu președintele SUA.

„Observatorul inegalităților” este o asociație care studiază societatea franceză și care a avut ideea de a face o analiză a bogăției. Dacă despre pragul de sărăcie există destul de multe date la nivel european și pentru fiecare stat membru, despre bogăția „comună” nu sunt informații suficiente. De aceea, asociația realizat o analiză cu titlul „Raport despre bogații din Franța”.

Raportul oferă o imagine de ansamblu asupra veniturilor și cheltuielilor celor bogați. În Franța, sunt 4,8 milioane de persoane bogate, ceea ce înseamnă 7,5% din populație. Ele câștigă cel puțin la nivelul pragului de bogăție care este calculat astfel: 4.300 de euro pe lună, pentru o persoană singură; 6.500 de euro, pentru o familie și 10.700 de euro pentru o familie cu doi copii.

Bineînțeles, acesta doar un prag, dar există și oameni care câștigă peste nivelul calculat. De exemplu, 1% din francezi câștigă 7.500 de euro net pe lună, adică după plata impozitelor și contribuțiilor. Cei mai mulți dintre managerii companiilor care fac parte din indicele bursei de la Paris sunt în situația în care câștigă mult peste pragul de bogăție.

Studiul dă exemplul unui CEO al unei companii care produce ochelari, listată pe Bursa de la Paris, care a câștigat 23 milioane de euro, adică echivalentul a cât câștigă 1.400 de persoane plătite un an de zile cu salariul minim pe economie.

Totodată, 5% din salariații bine plătiți, adică aproape un milion de persoane au un venit salarial net de 5.600 de euro pe lună, iar 1% din cei bogați au venituri nete lunare de 7.500 de euro.

Cine sunt cei bogați? 87% dintre ei sunt manageri de top ai companiilor. Sunt ingineri, directori ai companiilor publice sau private, cei care au profesii liberale, precum medicina sau avocatura. Cu alte cuvinte, nu doar fotbaliștii sau sportivii de top intră în categoria francezilor bogați, ci și managerii sau cei care practică profesii liberale. Din totalul celor bogați, 7 din 10 sunt bărbați și 3 din 10 sunt femei.

De asemenea, aproape trei sferturi dintre cei care depășesc pragul veniturilor care îi califică drept bogați au vârste mai mari de 45 de ani, iar 35% sunt din regiunea pariziană.

În continuare studiul se întreabă: cum trăiesc bogații? Primul lucru pe care îl remarcă analiza este că aceștia economisesc aproximativ o treime din veniturile pe care le obțin și în felul acesta reușesc să acumuleze un patrimoniu semnificativ. 90% sunt proprietari ai locuinței în care domiciliază, iar două treimi dintre ei au și o proprietate secundară sau alte active imobiliare pe care le închiriază.

O persoană bogată locuiește într-un apartament confortabil care are o suprafață mai mare cu 45% decât minimul necesar pentru o persoană sau pentru o familie. În Paris, de exemplu, unde locuințele sunt scumpe, suprafața excedentară este cu 30%.

Apoi, 40% dintre cei bogați fac apel la serviciul la domiciliu în ceea ce privește menajul casei și merg de câteva ori pe an în vacanțe. În plus, veniturile din plasamentele financiare au crescut în cazul a 0,1% dintre bogați de patru ori în perioada 2003-2022. În total, în ultimele două decenii, 500 cele mai mari averi au crescut de 6,6 ori.

În materie de patrimoniu, studiul stabilește că o valoare medie este de aproximativ 200.000 de euro, iar pragul de bogăție este cotat la 800.000 de euro. De asemenea, 27% dintre bogați își cumpără mașini noi .

Autorii raportului declară că obiectivul unor studii de acest fel (care se află la ediția a patra) este să arate inegalitățile care există în economia și societatea franceze. Și de asemenea să influențeze aplicarea unui sistem de taxare mai drastic pentru bogați. Ceea ce se întâmplă deja în Franța.

Verdictul a fost dat. Consiliul Concurenței a amendat 11 bănci cu o sumă totală de 710 milioane de euro. Sunt două lucruri care surprind. Pe de o parte, suma amenzilor este cea mai mare penalizare din istoria instituției, dar justificată de legislația specifică domeniului concurenței care permite amenzi raportate la veniturile totale ale companiilor.

Pe de altă parte, în ultimele două luni, raportul Consiliului Concurenței a fost criticat constant chiar de către voci care te-ai aștepta să rămână într-o zonă a opiniilor neutre. Mai exact, în luna aprilie a.c., Consiliul Concurenței a transmis băncilor comerciale și băncii centrale raportul privind concluziile investigației referitoare la înțelegeri de piață pentru creșterea ROBOR. Nu este de mirare că toate băncile vizate au declarat prin reprezentanți că au acționat corect, conform legii.

Au fost, însă, interesante intervențiile băncii centrale. Însuși guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, a simțit nevoia să se exprime. Explicațiile au fost pe jumătate tehnice și pe jumătate critice. Astfel, Isărescu a vorbit atât despre masivitatea raportului (care are 800 de pagini, cu tot cu anexe), cât și despre piața interbancară care este cureaua de transmisie în economie a deciziilor de politică monetară. Și tot guvernatorul BNR s-a întrebat retoric: „de ce dacă ROBOR ar fi fost manipulat în sus de niște șmecheri, de ce a scăzut recent cu 2%?”.

Tot de la BNR a mai intervenit pe marginea raportului și Cristian Popa, membru în Consiliul de administrație al BNR, care a mers tot pe ideea guvernatorului explicând funcționare pieței, dar folosind și o comparație sugestivă atunci când a spus că dacă mergi la piață să vinzi cartofi te uiți și la alte tarabe să vezi ce preț au.

Nu aș merge până acolo încât să spun că intervențiile și-au dorit să pună presiune asupra deciziei finale a conducerii Consiliului Concurenței. Dar, explicațiile reprezentanților băncii centrale au fost făcute în mod evident doar din punctul de vedere al sistemului bancar.

Când, de fapt, raportul Consiliului Concurenței era despre altceva și anume despre nerespectarea regulilor de concurență. Nivelul amenzilor, durata investigației (aproape patru ani), metodele cunoscute ale inspectorilor instituției ne spun că există dovezi suficiente care arată că a fost o înțelegere pentru a crește ROBOR în favoarea băncilor și în defavoarea consumatorilor.

Există și oameni care primesc o confirmare. De exemplu, duetul Daniel Zamfir - Gheorghe Piperea exultă. Actualul senator Daniel Zamfir a inițiat schimbarea ROBOR cu IRCC, care în esență modifica modul de calcul de la ofertele din piață la tranzacțiile efectiv încheiate și dobânzile la care s-au realizat.

Actualul europarlamentar Gheorghe Piperea a dus adevărate lupte în justiție cu băncile, ca avocat, pe tema comisioanelor abuzive sau a creditelor în monede exotice, profitabile pentru ambele părți, adică și pentru clienți și pentru avocat. De altfel, Gheorghe Piperea și-a arătat deja, pe o rețea socială, disponibilitatea să îi asiste pe cei care vor dori să recupereze sumele de bani pe care le-au pierdut din cauza înțelegerilor pentru creșterea dobânzilor ROBOR.

Vin vremuri grele pentru bănci. Investigația Consiliului Concurenței este cu totul altceva față de amenzile date în urmă cu trei ani de ANPC. Atunci, Autoritatea pentru Protecția Consumatorilor a contestat o metodă clasică de calcul a ratelor la credite, iar băncile câștigă proces după proces în instanță. De altfel, toți specialiștii au zâmbit larg când au văzut abordarea ANPC.

Acum este mult diferit. Băncile vor contesta în justiție investigația Consiliului Concurenței, dar privind istoricul instituției șansele de câștig pentru bănci sunt incerte. Mai mult, este posibil să existe un val de litigii care să vină de la clienți care se consideră prejudiciați. Complicat.

La începutul acestei luni, s-a clarificat situația persoanelor fizice care ar fi trebuit să emită facturi. O intervenție legislativă a Parlamentului susținută de Guvern a exclus persoanele fizice care au venituri din drepturi de autor și micii producători agricoli de la obligația de a emite facturi.

Tema a stârnit multă confuzie la începutul anului, atunci când până și sucursalele ANAF din teritoriu dădeau răspunsuri contradictorii. Unii funcționari ai fiscului spuneau că este nevoie ca persoanele fizice care au venituri să se înregistreze în spațiul privat virtual al ANAF și să emită e-factura, alții susțineau contrariul.

Desigur, puțini contribuabili știau ce au de făcut conform legii și ideea amânării aplicării ei a fost binevenită. În șase luni, ar fi trebuit ca Ministerul Finanțelor să își clarifice poziția față de tema în cauză. Ceea ce s-a și întâmplat, în sensul că la începutul lunii iunie a.c., Parlamentul a făcut modificările legislative necesare pentru ca persoanele fizice care au venituri din drepturi de autor și agricultorii să nu fie obligate să întocmească e-factura.

Contextul în care a apărut ideea ca persoanele fizice să emită facturi vine după ce România a trecut prin mai multe etape de digitalizare a declarațiilor fiscale. Sistemul e-factura a apărut mai întâi pentru relațiile comerciale dintre companii. Apoi, s-a extins la „B to C”, adică de la firme către consumatori și urma a treia etapă în care și persoanele fizice care obțin venituri dintr-o serie de surse ar fi trebuit să întocmească e-factura. Deocamdată, s-a renunțat la idee.

De câțiva ani, declarațiile fiscale ale companiilor au suferit transformări substanțiale, în sensul că s-a trecut la un tip de digitalizare, un așa-numit „curent e-”. În timp, s-a ajuns ca procesul de digitalizare să fie tot mai complicat, în loc să se simplifice.

Marea întrebare este: de ce se digitalizează relația dintre companii și fisc? Probabil că răspunsul pe care l-ar da atât un responsabil de la Ministerul Finanțelor, cât și un cetățean ar fi că este o luptă cu evaziunea.

Dar, toate eforturile de a crea sistemul digital, toate costurile suportate de companii pentru a respecta regulile au fost de prisos din punctul de vedere al evaziunii. În buget și în analizele Ministerului Finanțelor nu se văd rezultate în materie de reducere a evaziunii. Nici în ceea ce privește așa-numitul gap de TVA, acea diferență între ce ar trebui încasat și cât se încasează efectiv, nici în materie de combatere a marii evaziuni nu sunt progrese vizibile.

Și atunci, există două posibilități: ori, sistemul digital nu este eficient și nu țintește de fapt evaziunea mare sau mică, ori, activitatea ANAF este în continuare ineficientă, chiar dacă acum fiscul are la dispoziție o mulțime de date în format digital ale companiilor.

La fel de adevărat este că evazioniștii nu fac e-factura și acest lucru îl spun specialiștii în fiscalitate și îl știu și inspectorii ANAF. Să luăm un exemplu. Ieri, a fost arestat preventiv un personaj numit Cristian Pomohaci, cercetat pentru infracțiuni sexuale, iar în locuința lui anchetatorii au găsit nici mai mult, nici mai puțin decât două milioane de euro.

Credeți că Pomohaci s-ar fi înregistrat în spațiul privat virtual (SPV) și ar fi întocmit factura electronică? Să fim serioși, cele două milioane de euro din casa lui Pomohaci arată că indiferent cât s-ar digitaliza declarațiile fiscale, cei care nu vor să le completeze, nu o vor face, iar fiscul nu are capacitatea să îi descopere pe cei care fac evaziune mare sau mică.

ANAF „trage cu tunul în vrăbii, dar lasă liberi vulturii cei mari”. În ultimii ani, fiscul a făcut controale la firmele de evenimente și a verificat veniturile unor influenceri și cântăreți. Ironia și insuccesul acestor acțiuni sunt demonstrate de cele două milioane de euro ale lui Pomohaci.

Așa cum era de așteptat legea de salarizare unitară este puternic contestată. Ieri au protestat sindicatele din domeniul sănătății, din finanțe și din justiție. Astăzi, cel mai important sindicat din Ministerul Finanțelor și ANAF a anunțat că membrii săi nu se vor prezenta la locul de muncă.

De fapt, a început cursa angajaților la stat pentru un coeficient mai bun, pentru o plasare mai sus pe grila de salarizare sau pentru o modificare a proiectului care să le aducă mai mulți bani. De exemplu, angajații din ANAF cer să se creeze o categorie aparte pentru ei în legea salarizării, astfel încât să crească în ierarhia coeficienților.

Bineînțeles, fiecare categorie bugetară se crede mai specială decât celelalte, iar exemple de acest fel au fost nenumărate, de-a lungul timpului. Problema este că, în general, categoriile profesionale care au cele mai mari venituri salariale nu acceptă principiul proiectului de lege care este destul de logic și anume cei care se află în fruntea ierarhiei să stagneze o perioadă pentru a progresa și cei care au rămas în urmă.

Proiectul de lege nu aduce egalitate între judecători și muzeografi sau între inspectorii fiscului și angajații din institutele de cercetare, ci le crește veniturile celor pentru care nu s-a aplicat vechea lege de salarizare până la nivelul maxim. Practic, noul proiect face o aplicare întârziată a vechii legi.

De altfel, noua lege vrea să reducă și decalajele între salariile mari și cele mici, iar raportul ar trebui să scadă de la 1/12 la 1/8. Dar, pentru aplicarea principiului și proporției este nevoie ca angajații din vârful ierarhiei să fie de acord cu o stagnare care să permită creșterea salariilor din baza piramidei. Această acceptare nu există, însă, și faptul este demonstrat chiar de protestele din aceste zile.

Ministrul interimar al muncii, Dragoș Pîslaru, a declarat că sunt probleme în interiorul proiectului de lege și că vor trebui făcute o serie de modificări. A dat chiar exemplul sistemului sanitar acolo unde trebuie găsite soluții pentru plata gărzilor și pentru munca în zilele de sâmbătă și duminică.

Un alt subiect discutat este din domeniul educației. Opinia publică a descoperit că unul din sporurile din sistem este cel de dirigenție. Nu discutăm acum oportunitatea acestui spor, ci doar că în total costurile bugetare cu sporul de dirigenție sunt de un miliard de lei, conform informațiilor oficiale. Din lupta pentru venituri mai mari, oamenii care nu lucrează în aparatul de stat mai află tot felul de „minuni” care se petrec în salarizarea de la buget.

Un lucru este greu de înțeles și anume mesajul auzit foarte des că scad salarii. De fapt, legea prevede că în cazul în care calculul arată o scădere a veniturilor, angajații respectivi vor primi corecții financiare, adică bani compensatorii, până în anul 2031.

În mod cert, rezistența previzibilă în fața legii i-a făcut pe foștii miniștrii ai muncii să amâne prezentarea proiectului. A rămas pe ultima sută de metri, în raport de PNRR, și susținut de un guvern interimar.

Sunt multe posibile soluții de ieșire din actuala situație. Una este cedarea în fața cererilor sindicale și depășirea deficitului bugetar programat pentru anul viitor. A doua este amânarea unei decizii privind legea pentru un viitor guvern. A treia cale este adoptarea legii de către Parlament cu o serie de ajustări și a patra este repetarea situației prin care a trecut vechea lege, respectiv modificarea ei de nenumărate ori, în anii următori, în favoarea unor categorii profesionale sau altora. Așadar, toate posibilitățile sunt deschise, chiar și aceea, destul de redusă, de a avea o lege echilibrată și care să se și respecte.

Dacă vă era dor de o viziune optimistă, într-o avalanșă de știri negative și incertitudini, atunci o puteți găsi într-o carte apărută recent care proiectează cum va arăta lumea în anul 2100.

Acum, în 2026, când compania de consultanță McKinsey a împlinit 100 de ani de existență, câțiva consultanți au scris o carte care creează un scenariu al societății și economiei la sfârșitul acestui secol. Desigur, oamenii de la McKinsey Global Institute ar fi putut să cadă pradă variantelor care își imaginează o lume sufocată de sărăcie, măcinată de inegalități de dezvoltare sau devastată de schimbările climatice devenite incontrolabile. Farmecul cărții „Un secol de belșug: o poveste despre progres pentru generațiile viitoare” este că merge pe ideea că inteligența oamenilor va face viața mai bună.

Scenariul pleacă de la constatarea că în ultimul secol creșterea economică a generat venituri mai mari și o viață mai lungă oferind în același timp autonomie pentru milioane de oameni. Privind spre viitor, o lume în care oamenii pot trăi în siguranță, și nu doar în condiții de subzistență, este la îndemână.

Noi crize geopolitice domină știrile mass-media provocând un sentiment de pesimism cu privire la starea umanității. Dar, dacă privim în urmă, la secolul trecut, apare o imagine diferită, cea a unui progres fără precedent.

În urmă cu 100 de ani, o persoană obișnuită trăia între 30 și 40 de ani, iar un copil din trei murea înainte să împlinească vârsta de cinci ani. 60% din populația lumii trăia în sărăcie extremă și doar o treime știa să citească și să scrie.

Astăzi, la nivel global, speranța medie de viață este de 73 de ani, mai puțin de 10% din populația globului trăiește în sărăcie extremă, iar 90% dintre oamenii de pe planetă sunt alfabetizați. Nivelul de trai a crescut. După ce au stagnat secole la rând, veniturile pe cap de locuitor s-au dublat în secolul al XIX-lea și au crescut de șase ori din 1925 până astăzi.

Dar ce se întâmplă dacă progresul este măsurat prin capacitatea de a trăi în siguranță și de a avea opțiuni de dezvoltare? În acest caz, sunt multe de făcut pentru că 4,7 miliarde de oameni trăiesc încă sub pragul de „emancipare”.

Cartea prezintă o viziune ambițioasă: în anul 2100, cei mai săraci oameni ai lumii vor trăi la fel de bine ca locuitorii Elveției de astăzi. Cu venituri mari ale populației, cu o speranță de viață ridicată, cu o educație de calitate și cu un sistem social solid, Elveția este astăzi o țară a „abundenței”. A face din Elveția un prag minim la nivel mondial, pentru sfârșitul acestui secol, poate părea exagerat. Nu este, spun autorii lucrării. Ar trebui doar ca PIB-ul pe cap de locuitor la nivel mondial să crească cu 2,6% pe an, un avans mai rapid decât creșterea medie anuală din ultimul sfert de secol, de 2,3%. În lumea abundenței pe care o imaginează autorii cărții, populația mondială va ajunge la 12 miliarde de locuitori, iar economia mondială va fi de 8,5 ori mai mare decât astăzi.

Nivelul de dezvoltare este realist ținând cont de inteligența artificială și alte tehnologii de vârf, dar progresul înseamnă mai mult decât inovație. Autorii lucrării cred că economiile emergente pot contribui la creșterea mondială prin recuperarea decalajului față de economiile avansate.

Un salt economic necesită, însă, un element esențial și anume energia. Este nevoie, însă, de o producție globală de energie de două-trei ori mai mare decât nivelul actual, iar producția de energie verde ar trebui să fie de 30 de ori mai mare decât în acest moment.

Cartea arată și cum se pot obține creșterile de producție de energie, de alimente și în general modul în care se gestionează resursele planetei. Chiar dacă scenariul prezentat de McKinsey Global Institute pare îndrăzneț, trebuie să recunoaștem că atunci când ne gândim la copiii și nepoții noștri el este extrem de atrăgător.

Intenționat sau nu, se confundă cauzele reducerii deficitului bugetar. Sunt desconsiderate măsurile guvernamentale și sunt exagerate deciziile conjuncturale. Realitatea ne arată că, deocamdată, eforturile consumatorilor, companiilor și, parțial, ale angajaților din sectorul public se regăsesc în datele bugetare.

Există un curent de opinie care dorește să arunce în derizoriu reducerea deficitului bugetar. Astfel, se apelează la două argumente: în primele luni ale anului, nu a fost aprobat bugetul de stat și există mari amânări ale plăților bugetare.

Ambele motive sunt exagerate și dificil de demonstrat. Trebuie să vedem despre ce reducere de deficit vorbim: față de aceeași perioadă a anului trecut, scăderea este de la aproximativ 56 miliarde de lei la aproximativ 24 miliarde de lei sau în termeni procentuali de la 2,92% la 1,17% din PIB. Dacă s-ar aplica regula de trei simplă, anul acesta deficitul ar fi de numai 3,51% din PIB, dar lucrurile nu funcționează în felul acesta și bugetul de stat pe 2026 este construit cu un deficit bugetar de 6,2% din PIB.

Ideea că reducerile de cheltuieli au fost realizate datorită absenței unui buget de stat votat este incorectă. Este clar că restricția cheltuielilor lunare la 1/12 din totalul cheltuielilor anuale a fost un prag care nu trebuia depășit. Dar, datele bugetare arată că nivelul de anul trecut nici măcar nu a fost atins, ceea ce demonstrează că scăderile de cheltuieli au avut loc nu doar prin prisma „patului lui Procust” impus de absența bugetului, ci și datorită măsurilor luate de guvern.

Astfel, în luna ianuarie a.c., cheltuielile totale au fost mai mici cu 6% decât anul precedent, în primele două luni ale anului, cheltuielile bugetare totale au fost mai reduse cu 1,6% decât în aceeași perioadă a anului 2025, iar în primul trimestru 2026, cheltuielile au fost mai mici cu 2,8%.

Referitor la întârzierile de plată, datele bugetare nu oferă suficiente informații. De obicei, amânările la plată pentru firme au loc la rambursările de TVA și la plata concediilor medicale. Nota privind execuția bugetară consemnează că anul acesta, în primele patru luni, au fost rambursări de TVA în valoare de 12,4 miliarde de lei, față de 11 miliarde de lei, anul trecut.

Desigur, suma rambursată nu este decât un reper orientativ, nu știm cu precizie nivelul întârzierilor de plată la TVA, așa după cum nu există nici informații referitoare la eventuale întârzieri la plata concediilor medicale. Cea mai recentă referire la acest subiect este făcută la sfârșitul anului trecut, atunci când în Nota Ministerului Finanțelor se preciza că în 2025 s-au plătit în contul concediilor medicale 6,4 miliarde de lei, cu 60% mai mult decât anul precedent. Politicienii afirmă că sunt întârzieri la plata sumelor către primării, ceea ce este posibil, dar în același timp poate fi și un joc politic.

Ceea ce putem vedea cu certitudine în datele bugetare pe primele patru luni ale acestui an este o scădere a investițiilor publice realizate din fonduri naționale și o creștere a celor din bani europeni. Concret, în total, cheltuielile cu investițiile rămân la nivelul de anul trecut, 31 miliarde de lei, dar structura s-a schimbat: 75% sunt investiții cu fonduri europene și restul cu fonduri bugetare.

De altfel, valoarea investițiilor publice din bani de la buget s-a înjumătățit, ceea ce Guvernul explică printr-o creștere conjuncturală venită anul trecut de la plata unor obligații restante, de la creșterea cheltuielilor în domeniul apărării și din contribuția statului la capitalul societății Carpatica Feroviar, care a luat locul în piață companiei CFR Marfă.

În rest, ceea ce atrage atenția la datele bugetare este creșterea veniturilor cu 12%, un procentaj influențat de inflație, dar și de deciziile de creștere a fiscalității. Reducerea cheltuielilor totale a fost cu 3,2%, iar pe capitole, cele mai mari scăderi procentuale au fost la salarii bugetare (-3,3%) și subvenții (-27%), iar o mențiune trebuie făcută pentru păstrarea sub control a cheltuielilor cu asistența socială, cu o scădere cu 1,6%, față de anul trecut. Creșterea consistentă vine la capitolul dobânzi, plus 16%.

Economia și datele bugetare arată ca și cum s-ar fi anunțat sfârșitul petrecerii pe bani publici. Să vedem pentru cât timp.

Economia americană nu este în cea mai bună formă. Datele publicate ieri de Biroul Federal de Analiză Economică arată că economia americană se află într-un moment de fragilitate.

Cifrele nu au nicidecum o evoluție atât de bună precum pretinde președintele american. Statisticile vin într-un moment delicat pentru Donald Trump care mai are câteva luni până la testul electoral de la jumătatea mandatului, iar președintele republican a făcut din revenirea la prosperitatea economică un argument important pentru campania electorală.

Produsul intern brut al SUA a fost revizuit destul de mult în scădere de la 2% la 1,6%. Este o corecție care îi aduce la realitate pe oficialii americani care declară de fiecare dată când au ocazia că economia va avea anul acesta o creștere între 4% și 6%.

Contra-performanța PIB-ului american vine din cauza supraestimării influenței în PIB a cheltuielilor de consum și a investițiilor, după cum precizează Biroul de Analiză Economică.

Șocul energetic apărut odată cu conflictul din Orientul Mijlociu afectează prețul carburanților în SUA. Mai departe, creșterea prețului carburanților alimentează creșterea inflației. Efectele sunt destul de complicate: astfel, Rezerva Federală americană are acum o sarcină dificilă, pentru că așteptările sunt să se reducă dobânda-cheie, dar presiunile inflaționiste au efecte contrare și la un moment dat nu este imposibil să vedem chiar o creștere a dobânzii.

Venitul gospodăriilor a scăzut, iar procesul de economisire s-a redus la 2,6%, în aprilie a.c., față de 3,2%, cu o lună înainte. Economiștii consideră că această evoluție arată presiunea sub care se află veniturile gospodăriilor americane.

Încetinirea creșterii economice afectează și piața muncii. Un raport al companiei de consultanță EY arată că angajările și creșterile salariale pierd din dinamism. Aceeași analiză arată că economia americană se sprijină pe trei piloni destul de fragili: cele mai bogate gospodării, investițiile în inteligența artificială și activele financiare. De asemenea, consumul încetinește, iar piața imobiliară trece prin dificultăți. Vânzările de locuințe noi au scăzut brusc în aprilie a.c.și sunt departe de redresarea previzionată de președintele american. Piața imobiliară americană are în față un combinație foarte complicată formată din creșterea prețurilor proprietăților, creșterea dobânzilor la împrumuturi și scăderea puterii de cumpărare a cetățenilor.

În esență, datele pieței imobiliare arată o oboseală. Vânzările de case noi au scăzut, iar investitorii trebuie să facă față provocărilor financiare și de piață.

Creditele imobiliare s-au scumpit, iar statistica arată că împrumuturile pe un termen de 30 de ani, cele mai frecvente în SUA, au ajuns la o dobândă medie de 6,53%, în timp ce înainte de declanșarea conflictului din Orientul Mijlociu, nivelul dobânzii era de 6%.

După cum se poate vedea, cele două promisiuni economice ale lui Donald Trump, creșterea puterii de cumpărare a cetățenilor și reducerea costului creditului, sunt departe de a fi îndeplinite.

În aceste condiții, republicanii lui Trump au toate motivele să fie neliniștiți față de rezultatele votului care va urma în toamna acestui an.

Situația economiei americane poate stârni îngrijorări și la nivel mondial, pentru că SUA rămân totuși cea mai mare economie a lumii și o problemă resimțită de America se transferă foarte repede și către economiile partenere, inclusiv cele europene.

Subsidiara locală Google în România a încheiat ultimii patru ani cu pierderi. Anul trecut, Google România a fost pe minus cu 53 milioane de lei, iar în total în ultimii patru ani, compania a pierdut 160 milioane de lei, conform datelor publicate de „Ziarul Financiar”.

Evoluția poate părea suprinzătoare, o companie atât de mare precum Alphabet pierde bani în România. Sunt câteva explicații pentru pierderile înregistrate de Google. Astfel, din contabilitatea Google în România nu fac parte facturile încasate pentru publicitate. „Ziarul Financiar” arată că pentru veniturile încasate din publicitate de pe piața românească facturile sunt emise din Irlanda. În aceste condiții, pierderea înregistrată în România este logică.

Analiza „Ziarului Financiar” arată că rezultatele economice ale Google România reflectă doar veniturile obținute din activitatea centrului de dezvoltare tehnologică și din serviciile de consultanță IT. De altfel, anul trecut, compania a raportat o cifră de afaceri destul de modestă de numai 311 milioane de lei.

O parte a publicului crede că a intrat și Google în hora optimizărilor fiscale prin care companiile multinaționale scot profiturile din țară în mod abuziv. Auzim de ani de zile această idee, iar în ultimul timp tot mai vehement. Se spune tot mai des că firmele străine nu plătesc în mod corect impozitul pe profit în România. Ideea a ajuns să devină un adevăr de necontestat, chiar dacă enunțul este repetat de unii politicieni și de o parte din comentatori fără nicio dovadă concretă. Adică, nu există un caz confirmat de ANAF care să arate că multinaționalele abuzează de procesul de optimizare fiscală.

Nu spunem că lucrurile stau într-un fel sau altul, dar este clar că România are legislație specifică și instituție fiscală. De exemplu, metoda prețurilor de transfer, care poate constata destul de rapid o eventuală reducere a impozitului profit în România, se poate aplica de către fisc. Numai că până acum nu avem niciun exemplu public care să arate încălcarea regulilor.

Între realitate și percepție poate fi uneori o diferență ca de la cer la pământ. Este o mică întâmplare care m-a pus pe gânduri. Recent, un politician mi-a spus, într-un context profesional, că firma Kaufland România nu a făcut profit. Am răspuns că nu cred că lucrurile stau în felul acesta, dar că voi verifica. Ei bine, platforma Termene.ro arată că anul trecut Kaufland România a avut un profit net de 797 milioane de lei. Este adevărat că în comparație cu anul 2024, profitul net a scăzut cu 31%. Deci, de la profit zero la profit 797 milioane de lei este o distanță extrem de mare. Am dat acest exemplu, pentru că nu este un caz izolat, ci în spațiul public „se aruncă” tot felul de cifre și informații false, fără ca nimeni să reacționeze.

Să ne întoarcem la cazul Google. Problema companiei Alphabet este mai complicată decât cea a unor multinaționale clasice și reprezintă de fapt problema companiilor digitale în Uniunea Europeană. Ceea ce încearcă să rezolve fiscalitatea europeană este ca marile companii digitale să plătească în fiecare stat membru impozitul aferent încasărilor realizate în țara respectivă. Deocamdată nu s-a reușit, pentru că multe dintre firmele digitale au sediul în Irlanda, negociază soluții fiscale individuale cu guvernul irlandez și sunt mulțumite de actuala situație.

OCDE a construit o legislație care să echilibreze denaturările fiscale actuale, respectiv aplicarea unui impozit minim la nivel global de 15%. Numai că anul trecut președintele SUA a negociat ca firmele americane să nu plătească impozitul minim global, ceea ce a dat peste cap întregul sistem.

În acest moment, oficiali ai Parlamentului European au anunțat că grupurile politice vor propune introducerea unei taxe pe tranzacțiile digitale. Ar putea fi o soluție, dar aplicarea ei ar nemulțumi companiile americane și Europa s-ar putea aștepta la măsuri în replică luate de administrația de la Washington. Cert este că situațiile fiscale diferă între multinaționalele clasice și noile companii digitale.