Economia reală

Mai mulți foști directori ai Profi au decis să investească într-o nouă rețea de magazine, scrie Ziarul Financiar. Până aici nimic neobișnuit. Ce ar putea face câțiva profesioniști după ce rețeaua la care lucrau a fost cumpărată de un concurent și foștii directori au plecat? Evident, pot să facă ceea ce știu mai bine, adică să lucreze în sectorul de retail.

Interesant este că foștii directori de la Profi au ales să investească în Mauritius și nu în România. Trebuie să spun de la bun început că nu văd nicio problemă dacă patru ex-manageri de la o companie românească au decis să investească în Mauritius. Mai mult, orice investitor român care se hotărăște să meargă în afara granițelor face și un gest de promovare a României. Iar dacă se întoarce cu dividendele în țară este cu atât mai bine.

Sunt state care obțin venituri substanțiale din investițiile din afara țării, iar indicatorul venit național brut, diferit de produsul intern brut, capătă tot mai multă atenție din partea economiștilor și demnitarilor și este tot mai relevant pentru economiile puternice.

De ce Mauritius și nu România? Este o întrebare care merită câteva răspunsuri.

O primă explicație vine chiar de la unul dintre investitori. Acesta a povestit pentru Ziarul Financiar că, pe de o parte, în Mauritius magazinele sunt la un nivel primitiv, în sensul că nu au nici măcar prețurile afișate la raft, iar pe de altă parte, piața de acolo are nevoie de o rețea de magazine de proximitate.

Bineînțeles că, pe o piață atât de arhaică, sosirea unor investitori care sunt profesioniști în domeniu nu poate decât să crească șansele de reușită.

Să ne întrebăm încă o dată: de ce nu au ales România, piață și țară pe care cei patru investitori le cunosc foarte bine? Păi, România este o piață de retail saturată. Marile rețele comerciale s-au așezat bine pe piața românească, s-au extins inclusiv în mediul rural, fenomen despre care cu siguranță foștii manageri de la Profi pot da multe date exacte.

Desigur, mai poate fi luată în calcul și ipoteza că există o clauză contractuală care să îi oprească pe manageri să investească pentru o anumită perioadă în domeniu. Este doar un scenariu, dar nu este exclus.

În orice caz, faptul că patru profesioniști în domeniu au ales să investească în Mauritius și nu în România nu este un semn bun. Ar fi fost mult mai interesant să vedem cum cei patru curajoși merg să se ia de piept cu concurenții. România are nevoie de noi jucători pe piața de retail, eventual care să aducă idei inovatoare, oferte noi care să dinamizeze piața.

Desigur, avem deja Dedeman în loc de Carrefour, dar rămâne de văzut dacă frații Pavăl își vor asuma un rol de jucător nonconformist în piață sau vor alege să urmeze o rețetă clasică, dar mai sigură și mai comodă.

Un lanț de magazine construit de foști manageri ar fi fost interesant, pentru că poate am fi putut vedea o versiune îmbunătățită a actualului sistem de retail. Nu înseamnă că marile rețele comerciale nu funcționează, ci doar că există tensiuni de ani de zile între producători și retail.

Producătorii nu au dreptate în toate reproșurile pe care le fac marilor rețele comerciale, progresele în relațiile contractuale sunt evidente în comparație cu anii trecuți, dar mai sunt pași de făcut pentru ca lucrurile să funcționeze. De aceea, ar fi fost interesant să vedem în România o rețea construită de foști manageri din sectorul de retail. Dar, aceștia au preferat Mauritius. Este, fără îndoială, dreptul lor.

OCDE a publicat ieri un raport având ca temă piața muncii. Cercetarea analizează coordonatele pieței muncii în statele membre OCDE și adaugă perspectiva dezvoltării joburilor.

Raportul arată încă de la început că în ceea ce privește ocuparea forței de muncă există disparități regionale mari referitoare la ocupare, șomaj sau venit disponibil. Drept urmare șansele de a găsi un loc de muncă de calitate și care să ofere posibilitatea de a urca pe scara veniturilor depind de la regiune la regiune.

În ceea ce privește schimbările de pe piața muncii, inteligența artificială este în prim-plan. Astfel, se pierd locuri de muncă în industria prelucrătoare, dar se câștigă joburi în domeniul serviciilor. Nu este o regulă care se aplică pentru toate statele, ci din nou funcționează diferențele regionale.

Analiza OCDE arată că în ultimul an au apărut semne de încetinire ale pieței muncii, în sensul că există o diminuare a ratei de ocupare. În medie, rata șomajului a rămas constantă, respectiv la un nivel de 4,9%, iar rata medie de ocupare este de 72%.

Să luăm câteva exemple. Dintre statele membre OCDE cele mai mari rate ale șomajului sunt în Finlanda - 10,8%, Spania – 10,6% și Chile 9,2%. La polul opus, cele mai reduse rate ale șomajului sunt înregistrate în Japonia – 2,5%, Mexic – 2,7% și Coreea de Sud - 2,8%.

Studiul precizează că absolvenții de facultate au un risc mai ridicat de șomaj decât alți lucrători, dar această tendință se manifesta și înainte de apariția inteligenței artificiale, deci nu este neapărat cauza fundamentală pentru care tinerii nu reușesc să se angajeze.

Oportunitățile de angajare, evoluția în carieră și nivelul de trai depind de locul în care trăiesc cei care caută un un job. Există diferențe de dezvoltare atât în interiorul țării, cât și între state. Disparitățile regionale din interiorul unei țări antrenează costuri, pentru că regiunile cu performanțe scăzute nu își pot valorifica potențialul. De asemenea, diferențele de dezvoltare pot crea și dezamăgiri sociale, în sensul că unii oameni pot simți că sunt lăsați în urmă de cei care locuiesc în regiunile dezvoltate.

În peste jumătate din statele OCDE ratele de ocupare ale forței de muncă variază cu 20 de puncte procentuale între regiunile mici, mai puțin dezvoltate, și cele cu un nivel de dezvoltare ridicat.

Analiza OCDE arată că salariile reale cresc, dar ritmul încetinește. În primul trimestru al acestui an creșterea anuală a salariilor reale a fost în medie cu 2,2%, comparativ cu 2,7%, în primul trimestru al anului trecut.

Raportul arată și clasamentul creșterilor salariale reale în statele membre OCDE. Pe primul loc, se află Turcia, cu o creștere salarială cu 78%, în perioada 2021-2026. Dar să nu uităm că în acești ani economia turcă a avut rate înalte ale inflației.

Pe al doilea loc se găsește Ungaria cu o creștere cu 30%, iar pe poziția a treia este Polonia cu 16,5%. Există un grup de state în care creșterea salarială reală, în ultimii cinci ani, a fost zero. Printre ele sunt Estonia, Canada, Belgia sau Japonia. O a treia categorie este formată din state în care salariile reale au scăzut. Este cazul unor state precum Elveția, Irlanda, Finlanda, Slovacia, SUA, Danemarca sau Suedia.

România, chiar dacă nu este încă membră OCDE, ar fi fost în clasament cu o creștere a salariului real, situație care însă s-a schimbat în ultimul an, în sensul că creșterile de salarii au fost mai mici decât rata inflației.

Autorii raportului OCDE se întreabă ce pot face autoritățile publice pentru a crește gradul de ocupare. Studiul menționează o serie de politici publice care se pot aplica, cum ar fi ajutoare financiare acordate șomerilor care acceptă locuri de muncă în alte regiuni decât cele în care locuiesc acum.

După cum se poate vedea, soluții există. Trebuie doar ca statele să fie creative și să aibă un pic de curaj.

Desigur, atunci când pierzi principalul motor de creștere nu este o bucurie. Așa se întâmplă cu ritmul consumului. Mulți ani la rând creșterea consumului a impulsionat creșterea economică. Voci autorizate ale experților avertizau că economia românească este mult prea dependentă de creșterea consumului. În special pentru că o parte a produselor comercializate erau venite din import și, drept urmare, frenezia consumului a avut ca rezultat și o creștere a deficitului comercial.

Nimeni nu poate spune că pentru economie consumul nu este util. Dar depinde de dozaj. Atunci când consumul este alimentat de creșteri ale salariilor plătite din fonduri publice, când deficitul bugetar ajunge la cote greu de imaginat, creșterea economică bazată pe consum nu mai este sănătoasă. Și mai ales, este ușor de imaginat că va veni un moment în care lucrurile se vor schimba.

Acel moment a apărut anul trecut și a însemnat creșterea TVA. Din luna august 2025, consumul a început să scadă față de aceeași perioadă a anului precedent sau față de luna trecută a anului în curs. Au mai fost excepții în care într-o perioadă a anului de câteva luni consumul creștea față de anul precedent. Ce trebuie văzut? Că începând cu luna august 2025, s-a instalat o scădere a consumului. În luna mai a.c. față de mai 2025 a fost o scădere cu 4,5%, iar în primele cinci luni ale anului scăderea a fost cu 5,5%, față de aceeași perioadă a anului trecut.

Mai sunt câteva cauze ale scăderii consumului: inflația mare de aproape 11% descurajează consumatorii și îi face mai prudenți, înghețarea pensiilor și salariilor bugetare a blocat creșteri de venituri pe care angajații la stat se obișnuiseră să le primească an de an, indiferent de starea economiei, au fost și creșteri de taxe sau impozite pe care guvernul le-a decis pentru a reduce deficitul bugetar și, nu în ultimul rând, creșterea salariului mediu a fost, începând cu luna august 2025, depășită de creșterea inflației.

Nu ar trebui să ne grăbim să tragem concluzia că scăderea consumului este cauzată exclusiv de măsurile luate în ultimul an de guvernul Bolojan. Să nu omitem că deciziile referitoare la reducerea deficitului bugetar erau absolut necesare și că, de asemenea, era previzibil că o dată cu măsurile impuse de necesitatea scăderii deficitului va apărea și efectul de reducere a consumului. Nu trebuie să fii un mare economist să prevezi acest lucru, ci doar să trăiești în România.

Mai degrabă ar trebui să privim spre anii trecuți, mai ales către 2024 încheiat cu un deficit bugetar de 9,3% din PIB care reclama măsuri etapizate de reducere a deficitului. Mai mult decât atât, era nevoie de respectarea calendarului de micșorare a deficitului bugetar așa cum a fost el convenit cu Comisia Europeană. Reducerea deficitului nu se face de la sine, ci este nevoie de măsuri concrete, nepopulare și care duc, așa cum se vede, inclusiv la scăderea consumului.

Există totuși o zonă de speranță și anume aceea că în mai a.c. consumul a crescut față de luna aprilie a.c. cu 1,2%. Nu este un ritm impresionant, dimpotrivă este destul de redus, dar ne poate da o scânteie de așteptare pozitivă și anume o schimbare de tendință, adică revenirea consumului în următoarele luni.

Deocamdată, în primele cinci ale anului, comparativ cu anul trecut, scăderile au fost cu 8% la produse nealimentare, cu 3,7% la produse alimentare și cu 2,8% la carburanți. Deficitul comercial a început să scadă, la fel și deficitul de cont curent. Este o corecție nu foarte plăcută, dar necesară.

La începutul lunii iulie a.c., Uniunea Europeană a revenit pe tema coletelor mici importate din afara spațiului european introducând o taxă vamală de trei euro. Franța și România, care au deja o așa-numită taxă de logistică, au reacționat diferit.

Franța a renunțat la taxa națională de doi euro, chiar în ziua în care Uniunea Europeană a început să aplice taxa vamală. România a păstrat taxa pe logistică de 25 de lei.

De la 1 martie a.c., Franța a introdus o taxă locală în valoare de doi euro pentru coletele cu o valoare mai mică de 150 de euro. România s-a grăbit, adică a aplicat o taxă pe logistică pe care a aplicat-o chiar de la începutul acestui an.

Pentru luna noiembrie a.c. este anunțată introducerea unei noi taxe la nivel european, ceea ce va face ca toate statele, inclusiv România, să aplice noua taxă de operare și să renunțe la cele naționale. O uniformizare europeană este de dorit.

În Franța, taxa locală nu a fost prea eficientă. Platformele digitale au transmis coletele mici cu avionul către alte state europene și apoi le-au transportat pe infrastructura rutieră, în Franța. Astfel, directorul general al Vămilor a declarat în luna mai că taxa a adus la buget numai 2,3 milioane de euro pe lună, în medie, în comparație cu un program anual bugetat de 400 milioane de euro.

Tema este complicată. De exemplu, Italia a aplicat o taxă la care a renunțat la câteva luni de la introducere. Franța a decis să anuleze taxa națională începând cu luna iulie a.c. ținând cont de faptul că după apariția taxei vamale europene ar fi avut o fiscalitate mai ridicată decât Belgia, ceea ce ar fi dus la o evitare a plății taxei locale prin utilizarea rutei belgiene.

Impactul micilor colete importate a crescut exponențial și ele devin un concurent neloial atât pentru platformele digitale europene sau naționale, cât și pentru producătorii interni. Cifrele referitoare la anul 2024 și prezentate de mass-media europeană sunt relevante.

De exemplu, în Franța, au intrat 800 milioane de colete mici, din care aproximativ o cincime erau de la platformele Temu și Shein. Cu câțiva ani în urmă, ponderea acestora în coletele care intrau în Franța era nesemnificativă.

La nivel european, în anul 2024, au intrat 12 milioane de colete mici pe zi, ceea ce înseamnă 145 de pachete pe secundă. Cifra s-a dublat față de anul 2023 și s-a triplat în comparație cu anul 2022, iar 90% vin din China.

În SUA, platformele digitale chineze au crescut rapid în popularitate. În urmă cu doi ani, aplicațiile Temu și Shein au înregistrat la nivel global 545 milioane, respectiv 235 milioane de descărcări, din care aproape 40% vin din America. Cifrele sunt relevante. În SUA, au intrat 4 milioane de colete mici pe zi, ceea ce a însemnat o dublare față de anul 2020.

România a hotărât să mențină taxa pe logistica pachetelor mici. Realitatea susține această decizie. Taxa funcționează și este eficientă. Companiile nu pot evita taxarea pentru că este aplicată pentru coletele cu valori mai mici de 150 de euro importate din spațiul extracomunitar, iar încasările la buget sunt la nivelul așteptat.

Un comerciant român care vinde un tricou de 30 de euro suportă TVA, contribuții sociale, costuri logistice locale, garanție, drept de retur și conformitate cu reglementările UE. Un vânzător de pe Temu care trimite același tricou din China nu plătește nimic din aceste taxe sau impozite. Taxa de 25 de lei este una dintre puținele pârghii care restabilesc un minimum de echitate în această competiție.

Evident, România va respecta regula europeană și va transforma taxa pe logistică în taxă pe manipularea pachetelor mici care se va adăuga la taxa vamală. Desigur, taxele nu sunt cel mai bun lucru pentru reglarea pieței, dar când concurența este neloială devin un „rău necesar”.

Chiar dacă discuțiile politice pe tema formării unei coaliții de guvernare sunt în centrul atenției, la Ministerul Muncii continuă dezbaterile pe marginea legii de salarizare unitară. La postul de televiziune Digi 24, ministrul muncii Dragoș Pîslaru, a explicat situația în care se află domeniul educației, din punctul de vedere al noii legi.

În ultimii ani, de cele mai multe ori când a existat un moment complicat social miniștrii de resort au reacționat cu timiditate. Mai concret, atunci când profesorii sau medicii au cerut salarii mai mari, responsabilii din guvern au evitat să arate în mod transparent veniturile complete încasate de angajații din sectorul bugetar.

Adică, în mijlocul protestelor, miniștrii ar fi trebuit să facă publice toate categoriile de venituri, de la mulțimea de sporuri, până la venituri extrasalariale cum ar fi, în cazul profesorilor, indemnizațiile pentru haine, pentru hrană sau pentru navetă (acolo unde este cazul).

Acest exercițiu de transparență este util nu doar pentru a mai tăia din elanul protestatarilor, ci pur și simplu pentru ca opinia publică să aibă o imagine corectă asupra câștigurilor complete pe care le au cei care protestează. Sindicatele au talentul de a prezenta cifrele care îi avantajează pe salariați, în timp ce calculele reale rămân ascunse publicului larg, pentru că miniștrii de resort au de fiecare dată ezitări în a publica toate veniturile salariale și extrasalariale.

Dragoș Pîslaru a fost de data aceasta mai atipic. În sensul că a explicat la Digi 24 ce ar însemna respectarea unei promisiuni transpusă în legislație după greva profesorilor din anul 2023. Este vorba despre prevederea care obligă statul român ca salariul unui debutant să fie egal cu salariul mediu pe economie.

Ministrul muncii a explicat că există chiar o ordonanță adoptată după greva din anul 2023 care cere ca prin legea de salarizare unitară salariul unui profesor debutant să fie egal cu salariul mediu. Ceea ce nu știm este efectul pe care îl generează în sistem o astfel de creștere salarială, adică în ce măsură vor crește și celelalte salarii ale cadrelor didactice.

Dragoș Pîslaru a explicat motivul pentru care prevederea legală nu se poate aplica și anume calculele arată că ar fi nevoie de un plus de opt miliarde de lei. Reamintim că legea de salarizare unitară ia în calcul în total o creștere a cheltuielilor cu opt miliarde de lei, deci este practic imposibil să fie alocate opt miliarde doar pentru educație, pentru că mai există și sistemul de sănătate și magistrații și funcționarii de la fisc sau de la Finanțe. Toată lumea vrea mai mulți bani.

Dragoș Pîslaru spune că alocările inițiale însemnau două miliarde de lei în plus pentru educație și prin noua variantă s-a mai alocat încă un miliard de lei. Cu acești bani se pot majora salariile profesorilor debutanți (dar nu până la salariul mediu pe economie), se pot reintroduce indemnizațiile de dirigenție, se sprijină învățământul special și se elimină unele diferențe salariale.

Auzim foarte des ideea că există lege pentru creșterea salariilor. Întrebarea este: o legislație apărută sub presiunea grevei și care practic nu are o sursă de finanțare predictibilă poate fi considerată justificată și aplicată?

Un alt exemplu vine de la Înalta Curte de Casație și Justiție care în luna martie a.c. a dat în judecată Guvernul și Ministerul Finanțelor pentru refuzul de a achita drepturile salariale restante. Întrebarea este: și-a depășit instanța sfera de competență constituțională atunci când a decis plata unor salarii în mod retroactiv?

O legislație populistă, apărută în contextul unor tensiuni sociale, și deciziile instanțelor pe tema salariilor riscă să îngroape bugetul și România. De fapt, suntem în fața unui moment de răscruce: cresc salariile bugetare și România este retrogradată la junk. Cine câștigă?

Fără îndoială, tranzacția Carrefour-frații Pavăl este, din câteva puncte de vedere, una dintre cele mai importante din economia românească. Mai întâi, prin prisma prețului, 823 milioane de euro, una dintre cele mari valori înregistrate în România.

Pentru a avea un element de comparație, în anul 2005, compania petrolieră Petrom era vândută către grupul austriac OMV cu un preț de 669 milioane de euro, în contul a 33% din capitalul firmei cu posibilitatea efectuării unei majorări de capital de 830 milioane de euro care a permis OMV să ajungă la o participație majoritară de 51%.

BCR, perla coroanei bancare, a fost vândută către grupul financiar austriac, Erste, pentru suma de 3,75 miliarde de euro, ceea ce înseamnă un record pentru statul român. Bineînțeles că în anii 2004-2005, atunci când s-au vândut cele două companii cu capital majoritar de stat, situația economiei românești era cu totul alta. În sensul că dimensiunea PIB era mult mai mică decât astăzi, iar ca atare și valoarea companiilor de stat sau privat era mult mai redusă.

Să mai dăm un exemplu al unei tranzacții recente chiar din sectorul de retail. Este vorba despre preluarea brandului Profi de către proprietarul Mega Image, Ahold Delhaize care a plătit 1,3 miliarde de euro.

După cum se poate vedea, preluarea Carrefour este ca valoare a tranzacției una dintre cele mai mari din ultimii ani. În același timp, trebuie remarcat că este una dintre rarele ocazii în care vorbim despre un investitor român care preia filiala locală a unei importante companii multinaționale.

Dacă în materie de preț și de aviz al Consiliului Concurenței, lucrurile sunt clare și au fost făcute publice, tranzacția Dedeman-Carrefour ne oferă câteva mici lecții de business.

Astfel, într-un comunicat comun Banca Transilvania și Pavăl Holding arată că societatea bancară a finanțat tranzacția. Conform surselor publicației Profit.ro banca i-a oferit hodingului Pavăl un credit în valoare de jumătate din valoarea tranzacției, adică aproximativ 411 milioane de euro.

Desigur, banca poate oferi un împrumut, dar nu va da niciodată toți banii de care este nevoie pentru tranzacție pentru că principiul este ca firma să își asume și ea riscuri și implicit o sumă de bani.

Comentatorilor din domeniul economic le place să spună că afacerile „se fac cu banii băncilor”. Tranzacția Carrefour-Dedeman contrazice ideea sau mai degrabă o reformulează: „afacerile se fac și cu banii băncilor”.

Este firesc ca lucrurile să se întâmple așa, în sensul că banca și compania sunt parteneri într-o finanțare de acest fel și fiecare parte trebuie să găsească banii necesari și să își asume riscul pe care îl implică o astfel de tranzacție.

Desigur, ar fi fost interesant să aflăm și dobânda care a însoțit creditul, nu doar pur informativ, ci și pentru a vedea, de exemplu, dacă dobânda este mai mică decât cea la care se împrumută statul român. De asemenea, ar fi fost relevantă și informația dacă împrumutul băncii a fost acordat în lei sau în moneda europeană și eventual perioada pentru care a fost acordat creditul. Par amănunte neimportante, dar ele spun multe despre felul în care a fost construită financiar tranzacția. Este ca un caz-școală, din care însă lipsesc câteva elemente cheie.

Indiferent dacă unele informații nu sunt publice, există o certitudine. Carrefour iese, Dedeman intră. Un capitol se încheie, un altul începe și avem un jucător nou pe piața de retail. Va veni el cu mai multă creativitate și cu reguli noi? Rămâne de văzut.

Luna trecută, iunie a.c. , a fost importantă pentru două companii industriale și anume Șantierul Naval din Mangalia, numită Damen, și Liberty Galați, fosta Sidex. Ambele companii sunt practic în faliment și au căutat investitori interesați să le cumpere. Din păcate, nu a venit nimeni.

De ce nu se gasesc investitori pentru Damen și Sidex? Sunt câteva asemănări care fac să nu existe interes în rândul unor eventuali investitori. De exemplu, Damen Mangalia are datorii totale recunoscute de aproximativ un miliard de lei, către bugetul de stat, dar și către Damen, acționarul companiei în proporție de 49%.

Statul deține în continuare majoritatea la Șantierul Naval Mangalia (51%), dar printr-o înțelegere făcută în anul 2018, atunci când compania olandeză a preluat pachetul de acțiuni de la firma sud-coreeană Daewoo, Damen și-a asumat managementul șantierului.

Totul a decurs normal până în anul 2023, atunci când compania olandeză a acuzat statul român că nu mai respectă înțelegerea făcută cu cinci ani în urmă. Statul avea o scuză și anume aceea că trebuia să adopte legislația europeană în materie de guvernanță corporativă. Conform legislației, înțelegerea ca un acționar minoritar să aibă managementul companiei nu mai era posibilă, astfel că în anul 2023 Damen a anunțat că se retrage de la conducerea companiei.

Acesta a fost momentul în care situația Șantierului Naval din Mangalia a început să se deterioreze. Nu au mai fost comenzi (pentru că Damen Olanda nu a mai direcționat către Mangalia) și nu a mai fost nici capital de lucru. În plus, au apărut și acuzații ale reprezentanților statului referitoare la o serie de contracte cu filiale Damen, care ar fi dus la scoaterea unor bani din companie.

Cert este că lipsa de implicare a investitorilor olandezi a dus compania din Mangalia către faliment, fără ca statul român să poată să îmbunătățească situația financiară. Dimpotrivă, pe agenda statului a apărut cu precădere aspectul social, al angajaților, dar, fără comenzi de lucru starea financiară a companiei și a angajaților nu avea cum să îmbunătățească.

Datoriile mari, lipsa de comenzi și problema socială fac ca niciun investitor să nu dorească să preia șantierul. Este de înțeles dacă ne gândim că lista eventualilor cumpărători este destul de scurtă. Adică, doar un investitor cu tradiție în domeniu ar putea fi interesat să preia șantierul. De fapt, condiția esențială pentru relansarea Șantierului Naval Mangalia este să existe o companie care să genereze comenzi de lucru, fie construcția de nave civile, fie cea de nave militare.

Damen Mangalia are o situație complicată: datorii mari, lipsă de comenzi și angajați care cer plata salariilor. Compania are potențial, este unul dintre cele mai mari șantiere din Europa, are capacitate de a construi nave civile și militare, dar și de a face reparații. Doar că potențialul nu ajută la găsirea unui investitor.

Situația de la Liberty Galați este asemănătoare cu cea de la Damen. Fostul Sidex a acumulat datorii substanțiale și investitorii nu se grăbesc să preia combinatul. În plus, industria siderurgică românească și cea europeană au o caracteristică și anume depind de tariful energiei electrice. Pentru un sector industrial mare consumator de energie, prețul este extrem de important, pentru că poate face diferența între a rămâne pe piață sau a fi eliminat.

O șansă pentru a căuta în continuare investitori este scăderea prețului de vânzare. Dar, nu este deloc sigur că reducând prețul de licitație se vor găsi cumpărători. Erorile făcute în trecut se răzbună astăzi și oricât de mult ne-am dori investitori noi este posibil să nu fie niciunul interesat.

Ieri, Consiliul Suprem de Apărare a Țării (CSAT) a discutat în ședință subiectul Romatsa. Curtea de Apel București a decis în luna februarie a.c. suspendarea activității Romatsa timp de o lună. Decizia nu este definitivă și regia de stat a anunțat că a contestat-o, dar chiar și în aceste condiții situația este de neimaginat.

Trebuie precizat că Romatsa este regia de stat care asigură serviciile de control al traficului aerian în spațiul românesc, iar oprirea activității chiar și pentru o lună ar însemna un dezastru pentru că practic nicio aeronavă nu va mai putea tranzita spațiul aerian românesc, ca să nu mai vorbim despre blocarea activității aeroporturilor. Mai mult, CSAT arată că dacă s-ar ajunge la o astfel de situație misiunile tactice sau logistice ale NATO pe flancul estic ar fi perturbate.

Ar fi o situație fără precedent. Romatsa a mai fost implicată în dosarul fraților Micula contra statului român. Adică, la un moment dat conturile Romatsa au fost blocate și ar fi trebuit ca sumele pe care le conțineau să fie executate în beneficiul oamenilor de afaceri. În cele din urmă, executarea conturilor nu s-a întâmplat, dar Romatsa a apărut pentru prima dată într-un dosar complicat. Totuși, una este să se încerce blocarea conturilor și cu totul altceva să oprești activitatea regiei.

De fapt, de unde vine problema? Un reprezentant al sindicatului Romatsa a explicat în mass-media că totul a pornit în urmă cu câțiva ani când o școală privată a obținut girul Autorității Aeronautice Române pentru a califica forța de muncă. Era o privatizare a pregătirii specialiștilor, care nu ar fi fost un capăt de țară, dacă Romatsa nu ar fi avut ea însăși un model de pregătire pentru angajații din interiorul regiei autonome care includea și un examen recunoscut la nivel internațional.

Liderul de sindicat susține că mulți dintre cei care au absolvit școala privată nu au reușit să depășească testarea la standardele internaționale și drept urmare au deschis un proces împotriva Romatsa în care acuzau un tratament inechitabil. După șase ani, Curtea de Apel București a dat câștig de cauză cetățenilor nemulțumiți. Dosarul a fost construit pe acuzația de discriminare a celor din afara regiei de către angajații din interior.

Nu am citit dosarul Romatsa din instanță, dar așa cum este el prezentat de mass-media și de părțile implicate a fost vorba despre un conflict de muncă. Adică, mai mulți absolvenți ai școlii private au dat în judecată Romatsa pentru că nu le-a permis să se angajeze, chiar dacă declarațiile reprezentantului sindicatului spun că aceștia nu au reușit să promoveze examenul internațional. Interpretarea a fost, însă, că a existat o discriminare în favoarea celor pregătiți în interiorul companiei.

Nu aș vrea să fac judecăți de valoare referitoare la decizia Curții de Apel București. Dar, câteva lucruri trebuie spuse. Conflictul este legat de deschiderea regiei Romatsa pentru angajare, deci pe teme de legislația muncii. Știm că instanțele din România judecă în majoritate absolută în favoarea angajatului penalizând angajatorul. Dar, în dosarul Romatsa, chiar dacă le oferi câștig de cauză celor care au reclamat că nu se pot angaja, pedeapsa este exagerată. O decizie de suspendare a activității este aberantă. Este ca și cum o companie privată care a refuzat să angajeze niște lucrători din afară ar fi obligată să își oprească producția pentru o lună de zile. Este incredibil.

Instanța ar fi putut decide reluarea procesului de selecție sau ar fi putut decide plata unor despăgubiri, dar în niciun caz suspendarea activității. Dacă, există un paragraf legal care permite așa ceva, ar trebui schimbat urgent. De altfel, Inspecția Judiciară din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii a declanșat o verificare pe tema hotărârii judecătorești de suspendare a activității Romatsa. Nu știm care va fi concluzia, dar ceea ce știm sigur este că din punct de vedere economic decizia este o aberație.

La sfârșitul săptămânii, doamna Lia Olguța Vasilescu, prezentă la Conferința Organizației Femeilor Social-Democrate, a oferit un excelent exemplu de adevăr prin omisiune. Sau altfel spus, minciună prin omisiune. Ambele variante sunt valabile.

Olguța Vasilescu a încercat să schițeze o comparație între anul 2017 în care PSD a guvernat singur și anii 2025-2026, cu un Executiv condus de premierul Bolojan. Nu este nici prima, nici ultima oară când politicienii prezintă evoluția economiei „decupând” ceea ce le convine alegând cu „penseta” cifrele și evoluțiile care îi avantajează.

De data aceasta Lia Olguța Vasilescu a oferit un adevărat exemplu-școală. Sunt mai puțin importante cifrele, esențial este principiul. De exemplu, doamna Vasilescu a trecut în revistă anul economic 2017: cea mai mare creștere după anul 2008, cea mai mare medie lunară de creștere a efectivelor de salariați de la aderarea la Uniunea Europeană, cea mai mare creștere a consumului, creșterea puterii de cumpărare a pensiilor și salariilor și ieșirea din risc de sărăcie a multor români. Nu are sens să publicăm cifrele pentru că ele sunt deja istorie.

Trebuie adăugat, însă, la tabloul economic ceea ce Lia Olguța Vasilescu trece sub tăcere. Și anume, anul 2017 a fost cel al lansării unui model numit wage-led growth, adică o creștere nesustenabilă a salariilor în sectorul bugetar.

Timp de trei ani, 2017-2019 s-a apăsat foarte tare pe pedala creșterii veniturilor salariale bugetare, cu tot „păienjenișul” de sporuri și cu o lege de salarizare unitară în același timp confuză și generoasă. De fapt, anul 2017 a stat la originea marilor dezechilibre bugetare de astăzi, mai ales că pe baza principiului juridic al dreptului câștigat nimeni și nimic nu a mai putut opri creșterile de venituri ale angajaților din aparatul de stat.

Iată, în acest sens, ce a declarat recent la o conferință a analiștilor financiari din sectorul bancar Ciprian Dascălu, economist șef al unei bănci din România: „modelul economic vechi e mort. Creșterea pe salarii a dublat salariile reale, dar productivitatea a crescut doar cu jumătate. Consumul a explodat, dar mare parte din cerere a fost acoperită de importuri, iar industria este cu 10% sub nivelul pre-Covid”.

Evident, Olguța Vasilescu a arătat și contrastul care există între minunatul guvern PSD din anul 2017 și mult-hulitul premier Bolojan, care s-ar părea că a condus Executivul de unul singur. Astfel, inflația s-a dublat față de guvernarea Ciolacu, s-au pierdut locuri de muncă, se înregistrează scădere economică, o scădere a consumului și reducerea investițiilor. Evoluțiile sunt în principiu descrise corect, dar sunt scoase din contextul economic. Din nou, este un adevăr prezentat prin omisiune.

Pentru a nu exista dubii, iată cum caracterizează experții situația economiei. Ciprian Dascălu: „Datoria publică devine o bombă. La dobânzi de 7%, PIB-ul nominal nu va crește suficient ca să dilueze datoria. Singura ieșire matematică este surplusul primar. Vârful datoriei publice va ajunge 67%-68% din PIB în 2029, dacă ne ținem de plan. Dacă nu, piețele vor decide ele”.

Ionuț Dumitru, fost președinte al Consiliului Fiscal: „Puterea de cumpărare a românilor se erodează ca efect direct al exceselor bugetare din anii anteriori, iar economia traversează o corecţie inevitabilă după o perioadă de cheltuieli publice nesustenabile”.

Florian Libocor: “Salariile și consumul s-au apropiat de mediile europene, dar productivitatea, inovarea și calitatea instituțiilor au rămas în urmă”.

Valentin Lazea, economist șef al BNR: „Este necesar un pact politico-economic care să oblige toate guvernele să nu depășească anumite intervale în ce privește indicatorii macroeconomici”. Diferențele de abordare între Olguța Vasilescu și specialiști sunt evidente. Cine credeți că are dreptate?

Datele bugetare pe primele cinci luni ale anului arată mai mult decât promițător pentru cei care cred că este necesară reducerea deficitului bugetar.

În perioada ianuarie-mai 2026, deficitul bugetar este excepțional în contextul ultimilor ani: 1,75% față de 3,35% din PIB anul trecut și în termeni nominali o scădere de la 64 la 36 miliarde de lei. Nu mai este chiar o înjumătățire ca în primele patru luni ale anului, dar scăderea este mare.

Reducerea deficitului nu a venit de la sine. Ea se bazează, pe de o parte, pe creșterea veniturilor (mărirea TVA și o distribuire în avans a dividendelor) și, pe de altă parte, pe reducerea cheltuielilor.

Sunt câteva capitole de cheltuieli la care reducerile sunt vizibile: cele de personal au scăzut față de anul trecut cu aproape trei miliarde de lei, datorită reducerii sporurilor și înghețării salariilor; cheltuielile cu asistența socială, care reprezintă într-o proporție importantă plata pensiilor, s-au redus foarte puțin, cu 0,7%, dar important, în termenii consolidării fiscale, este că nu a avut loc o creștere a cheltuielilor la acest capitol bugetar.

O a treia zonă de reducere este cea a investițiilor care au scăzut în comparație cu anul trecut cu 31%. Este o evoluție care nu trebuie să ne înșele. De fapt, investițiile au crescut, pentru că, per total, se întâmplă ceea ce ne dorim de mulți ani și anume o reducere a alocărilor naționale pentru investiții publice și o creștere solidă a folosirii fondurilor europene. Mai exact, cheltuielile cu investițiile au fost în primele cinci luni ale anului de 44 miliarde de lei, față de 39 miliarde anul trecut. Din cele 44 de miliarde, 32 sunt din programe europene, nerambursabile sau împrumuturi.

Cifrele sunt, fără îndoială, bune. Dar, nu ar trebui să ne entuziasmăm prea tare. În primul rând, pentru că evoluțiile sunt totuși realizate într-un anumit context. Există un așa-numit efect de bază, în sensul că acum comparăm veniturile bugetare care vin după creșterea TVA sau a impozitului pe dividende cu veniturile din aceeași perioadă a anului trecut, atunci când nivelul fiscalității era mai redus decât astăzi.

În al doilea rând, trebuie să fim realiști și să privim din nou cifrele. În primele cinci luni ale anului, creșterea veniturilor bugetare a fost cu 9,2%. Suficient, ar spune cineva. Da, doar că dacă privim avansul veniturilor bugetare în primele patru luni ale anului (ianuarie-aprilie a.c.) vom constata că a fost cu 12% mai ridicat, ceea ce arată că există o încetinire creșterii veniturilor. Asemănător stau lucrurile și în ceea ce privește ritmul de scădere a cheltuielilor. În primele cinci luni ale anului, a fost o reducere a cheltuielilor cu 1,5% față de anul trecut, dar în perioada ianuarie-aprilie a.c. cheltuielile au scăzut cu 3,2%.

Deci, creșterea veniturilor încetinește, iar reducerea cheltuielilor bugetare este tot mai mică. Nu sunt cele mai bune semne, pentru că în mod tradițional greul bugetar abia acum începe, în sensul că plățile bugetare se aglomerează în partea a doua a anului, atunci când se fac alocări către administrațiile locale sau către firme.

În al treilea rând, este o problemă politică. Suntem în plină perioadă în care se încearcă o clarificare a unei formule funcționale la nivel de Parlament și de Guvern. Din acest punct de vedere, viitorul este incert. Declarațiile politicienilor încep să vorbească despre revenirea TVA la 19%, despre creșteri de pensii și salarii bugetare. În acest context, este greu de anticipat dacă rezultatele bune obținute până acum în materie de reducere a deficitului vor fi continuate sau, dimpotrivă, va urma o întoarcere la decizii care vor duce la creșterea deficitului bugetar.