Economia reală

Comisia Europeană a publicat ieri Raportul de convergență pentru statele membre aflate în afara zonei euro, printre care și România. Specificul acestui raport, spre deosebire de celelalte analize, este că se concentrează asupra indicatorilor care definesc apropierea de zona euro.

Să plecăm de la stabilitatea prețurilor, respectiv de la inflație. Raportul Comisiei Europene arată că în luna mai a.c. valoarea de referință a fost de 2,7%, calculată ca medie a ratelor din statele din zona euro. În această perioadă, România a avut o inflație de 8,4%, ceea ce înseamnă 5,7 puncte procentuale mai mult decât rata de referință.

Raportul menționează evoluția creșterii economice. După pandemie România a avut o creștere solidă favorizată de o politică fiscală lejeră. În anii 2024 și 2025, creșterea economică a scăzut sub 1%. De exemplu, în anul 2024, creșterea economică a fost de numai 0,9% față de 2,4%, în 2023, cauzele încetinirii economiei fiind lipsa de performanță a investițiilor publice (în ciuda alocărilor record) și contribuția negativă ridicată a exporturilor nete. Creșterea salariilor și tarifele ridicate la energie electrică au afectat toate domeniile economice la care s-a adăugat și o scădere a producției agricole.

Anul trecut, creșterea economică a fost în continuare modestă, 0,7%, dar consolidarea fiscală și revenirea inflației au avut ca efect temperarea consumului privat și cel public.

Piața muncii s-a schimbat în concordanță cu încetinirea economiei și cu stagnarea salariilor. Rata de ocupare a persoanelor cu vârste cuprinse între 20 și 64 de ani a scăzut ușor până la 69%, față de media europeană de 76%. Șomajul a urcat până la 6,1% fiind practic egal cu media europeană de 6%.

Există și un tablou de bord al indicatorilor bugetari care nu arată deloc bine. Este interesantă linia cronologică a deficitului bugetar care arată că s-a plecat în anul 2020 de la 9,3% din PIB, a urmat o scădere ușoară în perioada 2021-2023, dar și o revenire în anul 2024 tot la 9,3% din PIB. Cu alte cuvinte, în anul 2024 România s-a întors la deficitul din 2020, anul pandemiei.

Mai trebuie remarcat că în anii 2020-2025 progresul referitor la veniturile bugetare ca procentaj din PIB este evident, respectiv o creștere de la 32,4% la 35,4% din PIB. Un plus de trei puncte procentuale este o evoluție care nu poate fi trecută cu vederea. Dar, creșterea veniturilor bugetare a fost anihilată de evoluția cheltuielilor, care în aceeași perioadă fac un salt cu 3,3 puncte procentuale, până la 43,3% din PIB.

De asemenea, în ceea ce privește datoria publică ritmul de creștere a fost rapid: de la aproape 47% din PIB, în anul 2020 la estimarea de 61,6% din PIB, anul acesta.

Stabilitatea cursului de schimb leu-euro, menționată în raport, a fost utilizată de BNR ca un mecanism important de ancorare a așteptărilor inflaționiste. Cu alte cuvinte, cursul de schimb a fost stabil pentru a nu inflama și mai mult prețurile produselor care au venit din import. Cu precizarea că au fost două perioade electorale care au dus la o creștere a euro în raport de moneda națională.

Ratele dobânzilor sunt și ele în afara calculului care ar permite o apropiere de zona euro. În mai 2026, valoarea de referință a fost de 5,1%, iar România a avut o medie de 6,7%, cu 1,6 puncte procentuale mai mult decât referința.

În concluzie, România este departe de zona euro, din punctul de vedere convergenței nominale. Urmărind indicatorii macroeconomici nici nu ne așteptam la altceva. Singura consolare este că nici celelalte state membre din afara zonei euro, Cehia, Ungaria, Polonia și Suedia, nu au făcut progrese în materie.

Un important producător român de carne de pui construiește o nouă fabrică. Ioan Popa, fondatorul companiei din industria de creștere a păsărilor, a declarat pentru “Ziarul financiar” că investiția va ajunge la 200 milioane de euro și va fi finalizată în toamna acestui an.

Fabrica va produce hrană pentru animalele de companie, câini și pisici. La prima vedere, sectorul în care se investește ar putea părea nesemnificativ. Nu este deloc așa, pentru că, de exemplu, hrana pentru animale de casă este un produs care generează o parte din deficitul comercial al economiei românești.

O analiză realizată recent de Clubul Fermierilor Români arată că industria de petfood este printre sectoarele cu cel mai mare deficit al balanței comerciale, după ciocolată, biscuiți și panificație. Analiza menționează că o firmă belgiană produce în România doar o cantitate de 70.000 de tone, spre deosebire de Polonia, unde se produc 450.000 de tone, Ungaria, 200.000 de tone sau Ucraina, țară în care se fabrică 82.000 de tone. După cum se poate vedea, România este cel mai mic producător din zonă.

Un alt studiu de piață realizat de Nielsen IQ și publicat de revista Progresiv, specializată în comerțul modern, arată că din hrana pentru animale de companie comercializată în sectorul de retail din România doar 3% este fabricată în țară.

În aceste condiții, investiția într-o platformă industrială de producție este logică, dar nu și ușor de făcut. Au fost luate, însă, în calcul câteva sinergii de business. Chiar Ioan Popa a declarat pentru Ziarul Financiar că pentru un producător de carne de pui adăugarea unei fabrici de hrană pentru animale este logică, pentru că o parte din componentele și piesele unui pui nu se utilizează sau se folosesc prea puțin, iar prin producția de petfood acestea primesc valoare adăugată. Deci, pentru o companie din sectorul de creștere a păsărilor extensia către hrana pentru animale are sens atât economic, cât și de piață. Cu toate acestea, doar un singur producător român s-a încumetat să facă o investiție de amploare.

Mai sunt câteva caracteristici ale investiției într-o fabrică de hrană pentru animale. Piața românească este în creștere și în schimbare. Conform unor studii de specialitate, piața este în România de aproximativ un miliard de euro pe an. Deja nu mai vorbim despre sume neglijabile, ci despre un potențial de creștere. De asemenea, există o schimbare a pieței, în sensul în care mâncarea pentru pisici a depășit, valoric, hrana pentru câini. Este o tendință nouă, pentru că până acum piața era dominată de produsele care se adresează câinilor.

În același timp, România are peste patru milioane de câini și tot atâtea pisici, cifre care se referă la animalele de companie și care arată că sunt șanse reale să crească nivelul cererii pentru produse petfood.

Noua fabrică este așezată într-o comună celebră din România, Ciugud din județul Alba. Este adevărat că investițiile companiei producătoare de carne de pui sunt concentrate în regiune și cu precădere în județul Alba, dar alegerea zonei rurale pentru o fabrică nouă, construită de la zero, este un bun exemplu. De altfel, comuna Ciugud este cunoscută pentru dezvoltarea sa, bazată inițial pe proiecte finanțate cu fonduri europene și apoi pe atragerea unor investiții private.

În fine, nivelul investiției este de remarcat. Să aloci 200 milioane de euro pentru o capacitate industrială, indiferent de domeniu, este o performanță pentru economia locală și cea românească. Din momentul în care fabrica va începe să producă firma va avea în față o nouă provocare: lupta pe piață cu concurenții. Nu poți spune că antreprenorii se plictisesc.

România nu a avut buget în primele trei luni ale anului și lucrurile nu au mers deloc rău. Pe de o parte, deficitul bugetar a ajuns la un nivel foarte redus și chiar dacă unii politicieni PSD au declarat sus și tare că aceasta a fost principala cauză a reducerii deficitului, lucrurile nu stau așa. Lipsa bugetului a avut doar o contribuție indirectă, în sensul în care a strâns în chingile anului trecut cheltuielile publice.

Pe de altă parte, absența bugetului a alertat mulțimea de președinți, vicepreședinți, directori și directorași ai instituțiilor statului. Ei știau că aplicarea regulii care spune că se alocă aceleași sume ca și anul trecut le aduce o mare bătaie de cap și anume nu mai puteau face învârtelile clasice prin care își măreau bugetul de cheltuieli și în felul acesta să plătească mulțimea de sporuri pe care au inventat-o.

Desigur, România avea nevoie de un buget ca un semnal de stabilitate politică și economică, dar pentru sănătatea finanțelor publice probabil că șase luni fără un buget pe anul 2026 ar fi fost un exercițiu util.

Acum, ne întrebăm: are România nevoie repede de un guvern nou? Nu neapărat. De zeci de ani, publicul și specialiștii își doresc un guvern care să nu emită ordonanțe și ordonanțe de urgență. Cu siguranță, practica ordonanțelor a fost în ultimele trei decenii una dintre cele mai nocive de administrare guvernamentală. Ordonanțele de urgență au produs de multe ori confuzie în domeniile reglementate, au lipsit mediul de afaceri de predictibilitate și au fost folosite pentru a rezolva unele probleme ale politicienilor.

Suntem acum chiar într-o situație ideală din acest punct de vedere, adică există un guvern demis de Parlament care nu poate emite ordonanțe sau ordonanțe de urgență.

De-a lungul timpului, s-a vorbit foarte mult despre desprinderea mediului de afaceri de deciziile politice și administrative. Din nou, suntem în această situație. Guvernul nu mai poate emite ordonanțe, nici proiecte de lege. Astfel, rolul de legiferare rămâne exclusiv Parlamentului, Guvernul făcând doar o administrare curentă.

În felul acesta, mediul economic nu mai poate să aibă surprize negative, precum taxe sau impozite apărute între Crăciun și Revelion sau de pe o zi pe alta. Actualul mod de funcționare al Guvernului și al Parlamentului aduce chiar o independență mediului de business, fără interferențe majore din zona guvernamentală.

În ultimă instanță, suntem în fața unei premiere extraordinare. Și anume, un guvern și o administrație centrală curățată de politicieni de la PSD. Nu îmi aduc aminte să se mai fi întâmplat așa ceva în ultimii 35 de ani. Desigur, modelul nu este absolut, pentru că în mod cert mai sunt funcționari de rang inferior simpatizanți sau membrii ai PSD, dar cel puțin la primele niveluri nu există practic în funcție politicieni de la PSD.

Evident, România are o serie de urgențe economice. Jaloanele din PNRR sunt printre ele. De exemplu, legea de salarizare unitară a fost negociată în continuare de ministrul muncii și sindicate și teoretic există un pact politic al fostei coaliții prin care se susține legea în Parlament. Poate fi o soluție.

Marele risc al unei Românii cu un guvern interimar este ratingul de țară. Sunt agenții internaționale care ar putea retrograda România în situația în care până la toamnă nu se va găsi formula unui guvern stabil.

În ceea ce privește reformele, ele pot fi puse în cui. Încercările premierului interimar Ilie Bolojan de a face o serie de reforme s-au lovit ca de un zid de PSD, foștii partenerii de coaliție. Și atunci, ne întrebăm: chiar este nevoie urgent de un nou Guvern? Sau economia începe să funcționeze în această formulă?

O analiză a fundației Friedrich-Ebert Stiftung, care în România derulează proiectul Monitorul Social, arată evoluția veniturilor gospodăriilor în ultimul deceniu, 2016-2025.

Rezultatul este spectaculos, în sine, dar prin comparație cu nivelul european diferența este în continuare destul de mare. Dacă se extinde perioada analizei, respectiv începând cu anul 2010, veniturile reale din România, care înseamnă veniturile ajustate cu rata inflației, au crescut cu 160%, arată raportul Friedrich-Ebert Stiftung. Este cea mai mare creștere de la nivelul Uniunii Europene, în contextul în care în Bulgaria veniturile reale au crescut cu 100%, adică s-au dublat, în Polonia cu 97%, în Ungaria cu 50%, iar media Uniunii a însemnat o creștere cu 25%. Este ușor de constatat că statele membre cu veniturile cele mai mici, România și Bulgaria, au apăsat cel mai tare pe pedala creșterii.

România a reușit în ultimul deceniu să reducă mult din decalajul față de media europeană. Astfel, în anul 2016, venitul median net anual era de 6,5 ori mai mic decât media europeană, 2.448 de euro (România) față de 15.849 de euro (la nivelul Uniunii Europene). 10 ani mai târziu, în anul 2025, România se afla la 8.187 de euro față de o medie europeană de 22.930 de euro. Diferența rămâne de 2,8 ori față de media europeană, dar scăderea de la 6,5 ori este în mod clar demnă de remarcat.

Trebuie făcută precizarea că efortul pentru creșterea veniturilor populației a fost unul comun, stat plus sectorul privat. Din păcate, începând cu 2016, o serie de guverne au mizat pe o politică agresivă de creștere a veniturilor în sectorul public. Motivația principală era tocmai aceea a decalajului care exista între România și media europeană. Doar că s-a exagerat, iar rezultatele sunt vizibile astăzi: deficite bugetare mari, creștere rapidă a datoriei publice, deteriorarea echilibrului finanțelor publice pe termen mediu și crearea unei anomalii și anume salarii medii mai mari în aparatul de stat decât în mediul economic.

Sectorul privat a contribuit la creșterea veniturilor angajaților, doar că dinamica a fost dictată de performanțele obținute de companii, de nivelul vânzărilor sau, în unele cazuri, de creșterea repetată a salariului minim.

Progresul statistic este semnificativ și demonstrat de analiza fundației Friedrich-Ebert Stiftung, dar modul în care s-au obținut creșterile de venituri în instituțiile publice lasă și astăzi semne în bugetul de stat, respectiv asupra deficitului bugetar și datoriei publice.

Desigur, analiza este utilă, dar nu răspunde unei întrebări esențiale și anume: care a fost contribuția mediului economic la creșterea veniturilor populației și care a fost contribuția fondurilor publice? De asemenea, creșterea veniturilor gospodăriilor trebuie pusă în corelație și cu evoluția economiei, a produsului intern brut (PIB). Din acest punct de vedere, PIB nominal a crescut în perioada 2016-2025 de 2,5 ori, respectiv cu 151%, ceea ce înseamnă aproximativ cu 75% în termeni reali. Este vizibil că în orice fel am face calculele creșterea salarială a luat-o înaintea creșterii economie. De altfel, o analiză realistă ia în calcul și raportul dintre creșterea veniturilor și creșterea productivității muncii.

Analiza Friedrich-Ebert Stiftung remarcă și o serie de inegalități care există în interiorul sistemului de venituri obținute de populație. Este vorba despre diferența dintre veniturile mici și cele mari. Studiul arată că veniturile mici au crescut mai repede decât cele mari, că diferența s-a diminuat, dar în continuare există un raport de 2,4 la 1 între veniturile mari și cele mici. La fel, diferența dintre veniturile obținute în mediul rural și cele din urban s-a redus, dar rămâne de 1,5 ori mai mare în zona urbană decât în cea rurală. Progresele sunt evidente, inegalitățile există, dar este nevoie ca analiza să fie cât mai clară și mai completă.

Ceva merge în economia românească. Este sectorul de construcții, iar datele statistice publicate ieri ne arată o creștere a volumului de construcții în primele patru luni ale anului cu aproximativ 12% față de aceeași perioadă a anului trecut.

În actualul context economic, trebuie să „vânăm” sectoarele sau ramurile industriale care înregistrează creșteri. Astfel, lucrările de construcții au avut un avans solid și pe toată linia. Construcțiile noi au urcat cu 13,8%, reparațiile curente au avut o creștere cu 12,2%, iar reparațiile capitale au urcat cu 2%.

De asemenea, sunt progrese solide pentru clădirile rezidențiale (12,7%), pentru lucrările inginerești (14,4%) și pentru clădirile nerezidențiale (5,7%). Cifrele statistice trebuie completate cu câteva date din realitate. Trebuie remarcat că există creșteri în toate sectoarele de construcții. O parte a creșterii este acoperită de investițiile publice, care de obicei intră în categoria lucrărilor inginerești. De altfel, sumele alocate prin bugetul de stat plus fondurile europene sunt banii pe care își bazează creșterea construcțiile din domeniul infrastructurii de transport. Autostrăzi, drumuri județene sau modernizări de linii ferate, toate sunt lucrări publice care au avut progrese vizibile în ultimii ani.

În cazul lucrărilor de infrastructură de transport aflate în construcție, ele se contabilizează statistic și în calculul produsului intern brut, dar nu au ajuns în acest moment să genereze business și deci creștere economică în diferite regiuni ale României. Finalizarea unor tronsoane sau a întregii lucrări vor avea efecte pozitive asupra dezvoltării economiei locale.

Nu doar sectorul public a contribuit la creșterea volumului de construcții. Mediul economic privat sau populația se regăsesc și ele în finanțarea creșterii înregistrate de clădirile rezidențiale sau nerezidențiale. Din statistici putem înțelege că românii, din afara țării sau din interior, și-au investit o parte din economii în locuințe. De asemenea, companiile au modernizat clădiri sau active imobiliare și au făcut reparații capitale.

De altfel, datele produsului intern din primul trimestru al anului confirmă creșterea sectorului de construcții. Este o ramură a economiei care a reușit să contribuie la creștere și a ajuns un ax central pe care se sprijină economia.

Construcțiile au o contribuție de 5,3% la formarea produsului intern brut (PIB), iar la creșterea PIB aportul a fost în primul trimestru al anului cu 0,4%. Este, de altfel, cea mai mare contribuție la PIB dintre toate sectoarele care însă a încheiat trimestrul I 2026 cu o scădere economică cu 1,2%.

Economia se află în situația în care are nevoie de orice impuls de creștere indiferent de unde ar veni. O comparație industrie-construcții este grăitoare. Industria încă are o contribuție semnificativă la formarea PIB, respectiv 15,8%, ceea ce înseamnă de aproape trei ori mai mult decât sectorul construcțiilor. Dar, în ceea ce privește contribuția la creșterea economică, industria are o creștere negativă, respectiv minus 0,2%. Această evoluție este cauzată de scăderea producției industriale.

Concret, în primele patru luni ale acestui an, producția industrială a scăzut cu 2,2% față de aceeași perioadă a anului trecut, dar există și o excepție și anume industria energetică. Producția și furnizarea de energie electrică și termică, gaze naturale și apă caldă au crescut cu 5,3%. Ceea ce ne arată că dincolo de scădere, există sectoare sau ramuri economice care sunt pe plus.

România are nevoie de fabrici. Nu mă aflu printre cei care susțin nonșalant și inconștient că România nu mai produce nimic. Nu sunt nici dintre cei care au o nostalgie pentru economia socialistă dinainte de 1989. După mai bine de 30 de ani, nu mai există nicio legătură între economia de comandă, dinainte de anul 1989, și cea de piață, de astăzi. Este clar că industria, economia în general, s-au schimbat radical și ceea ce se producea într-un regim socialist a mai rămas parțial sau a dispărut din economia de azi.

Ceea ce se poate spune, însă, cu siguranță este că nivelul consumului a luat-o înaintea sectorului de producție. Rezultatul este că de ani buni, România are un accentuat deficit comercial, care vine și de la produsele de larg consum, nu doar de la cele industriale.

Anul acesta, scăderea consumului a dus ca o consecință logică la o reducere a deficitului comercial. Este o relație directă care apare de fiecare dată. Desigur, deficitul balanței comerciale este localizat în câteva sectoare, precum cel al produselor chimice sau cel al mărfurilor alimentare. Cauzele sunt diferite, dar cert este că, pe de o parte, România este printre puținele state membre care are un deficit al balanței comerciale mare, iar, pe de altă parte, deficitul comercial a ajuns să fie cronic atât la anumite grupe de produse, cât și pe termen lung.

Există experți care insistă pe importanța construirii de fabrici în economia locală. Fie este numită reindustrializare, fie că obiectivul urmărit este cel al reducerii deficitului de balanță comercială, cert este că înființarea unei fabrici a devenit astăzi prețioasă pentru economia națională.

De exemplu, Dragoș Damian, manager al unei companii din industria farmaceutică, este una dintre cele mai insistente voci care pledează pentru construirea de fabrici, pentru reindustrializare. Pragmatic, președintele Camerei de Comerț și Industrie a României a propus în mai multe rânduri să existe programe guvernamentale care să îi convingă pe importatori să devină producători locali.

În acest context, un om de afaceri român construiește o fabrică. Investiția va ajunge la 16 milioane de euro și este realizată într-o proporție ridicată cu fonduri europene. Fabrica va avea o suprafață totală de 9.000 de metri pătrați și va fi construită pe două niveluri, așa după cum declară chiar proprietarul firmei într-un interviu pentru revista de specialitate Modern Buyer.

Este clar că fabrica nu apare din „spuma mării”. Afacerea a început în urmă cu 10 ani cu 10 hectare de teren cultivate cu pepeni. În timp, suprafața a crescut exponențial, iar culturile s-au diversificat. Omul de afaceri român administrează astăzi 700 de hectare de teren pe care cultivă pepeni, cartofi, legume și fructe. Totodată, antreprenorul a dezvoltat mai multe companii în jurul sectorului de producție, fiecare având rolul ei bine definit. Astfel, au apărut firme de ambalare, depozitare și de transport. Cu o flotă de 150 de camioane producătorul poate să aprovizioneze multe zone din țară.

Realitatea economică l-a obligat pe întreprinzător să caute o soluție pentru produsele care din rațiuni diferite (o calitate mai scăzută sau pur și simplu un blocaj de aprovizionare) nu pot fi vândute proaspete pe piață. De aceea, omul de afaceri s-a gândit la o soluție pentru a folosi legumele și fructele și în afară de vânzarea lor în retailul modern. Astfel, a apărut proiectul și acum construcția unei fabrici de legume congelate care integrează cu încă o verigă producția agricolă și aduce și valoare adăugată.

Într-o perioadă în care fermierii și producătorii agricoli pun presiune asupra bugetelor publice și asupra acordurilor de liber-schimb, un producător român a ales să construiască o fabrică. Ar fi putut să ia profitul acasă, ar fi putut să se limiteze la producția obținută pe cele 700 de hectare lucrate sau ar fi putut ceară subvenții mai mari. A ales să construiască o fabrică de legume congelate, în locul unei vacanțe exotice, a unei limuzine sau a unei investiții imobiliare.

Rar poți găsi astăzi în mass-media românească știri sau analize legate de industria textilă sau cea de încălțăminte. Aproape că am și uitat că industria ușoară, așa cum era denumită cu decenii în urmă, mai există în România.

În anii '90, industria textilă și cea de încălțăminte erau importante pentru economia românească. Sectorul local era bine dezvoltat, cu fabrici mari și răspândite în multe locuri din țară. Era o moștenire a economiei socialiste care programatic distribuise industria ușoară (îmbrăcăminte și încălțăminte) alături de cea grea (siderurgie și metalurgie) nu din rațiuni pur lexicale, ci din motive de echilibru de gen.

Marile combinate s-au spart în făbricuțe mai mici sau chiar în ateliere care au continuat să facă la fel ca în economia socialistă, adică să lucreze în lohn pentru companiile internaționale. Toate condițiile economice românești favorizau acest tip de prelucrare lipsită de multă valoare adăugată.

Numai că timpul a trecut și economia s-a schimbat. Salariile medii au crescut, tarifele energiei electrice și gazului natural au urcat, iar eficiența industriei a scăzut simțitor. Ca atare, comenzile în lohn s-au redus și marile companii s-au mutat spre est, mai întâi, în Republica Moldova, apoi în Asia.

În 20 de ani, industria textilă aproape că a dispărut din atenția publicului, chiar dacă, sub radar, a continuat să funcționeze într-o variantă mult restrânsă față de anii '90, cu o serie de companii care au reușit să reziste în noua economie.

A părut surprinzător să citim într-o analiză a publicației „Ziarul Financiar” că România mai are 25 de fabrici textile în top 500 exportatori, anul trecut. Cifra este destul de mare pentru o industrie care aproape că s-a uitat că mai există. De asemenea, analiza respectivă arată că piața de haine și pantofi din import este în valoare de 7,3 miliarde de euro, în timp ce exporturile au ajuns la 4,7 miliarde de euro.

Industria textilelor și a pielăriei, arată Profit.ro, sunt pe locul doi în materie de exporturi în România, după industria auto, ceea ce nu este puțin lucru. Este adevărat că sectoarele textile-încălțăminte produc în România pe principiul lohnului, adică importă mult și exportă mărfuri cu valoare adăugată redusă. De fapt, câștigurile sunt relativ scăzute, pentru că operațiunile prestate de companiile românești sunt limitate la cusut sau la asamblare, fără a vorbi de marketing sau cercetare de piață.

Unele lucruri, însă, nu s-au schimbat. De exemplu, industria textilă și cea de încălțăminte au rămas la fel ca întotdeauna ramuri cu salarii reduse. În statistica referitoare la luna aprilie a.c., salariile din industria ușoară sunt ca de obicei în partea de jos a clasamentului.

Mai concret, toate sectoarele industriale din domeniul textil, încălțăminte, prelucrarea materiilor prime pentru aceste industrii au salarii brute cuprinse între 5.500 și 7.000 de lei lunar. Doar angajații din sectorul HORECA și cei din pescuit și acvacultură au venituri salariale mai mici decât lucrătorii din industria ușoară.

Ceea ce arată încă o dată că în esență industria textilă nu a reușit să facă un salt calitativ. A rămas tot lohnul, a rămas dependența de comenzile marilor companii cu tradiție, fără să se poată face pasul către o industrie creativă, care să proiecteze și să execute produse proprii și branduri naționale.

În lipsa unor mărci consolidate de producătorii locali, aceștia se mulțumesc să lucreze pentru companii internaționale și totodată se limitează la o activitate cu o valoare adăugată scăzută. Este ceea ce poate oferi o industrie de care am uitat aproape toți.

Unul dintre argumentele aduse în discuție de susținătorii desemnării lui Adrian Veștea ca prim-ministru este construirea aeroportului din Brașov, de fapt din Ghimbav. Aeroportul a fost dezvoltat de Consiliul Județean cu fonduri proprii și bani europeni. În total, aeroportul a însemnat o investiție de 140 milioane de euro, putem afla din surse publice.

Dincolo de costuri, pentru o perioadă, aeroportul din Brașov a fost mai degrabă o cheltuială inutilă, care putea fi asemănată cu un stadion în pantă sau un parc într-o comună.

Problema mai generală este dacă la construirea aeroportului din Ghimbav s-au făcut analize economice realiste, dincolo de ambiția locală de a derula o investiție de anvergură. Dacă ar fi după președinții de Consilii Județene fiecare municipiu reședință de județ ar avea câte un aeroport. Dar, construirea unui aeroport, ca orice alt obiectiv de infrastructură de transport, trebuie să se bazeze pe un studiu de eficiență economică, astfel încât banii publici să nu fie risipiți.

Adevărul este că aeroportul din Brașov a început să funcționeze, exact cu trei ani în urmă, sub semnul unor situații hilare. Astfel, prima cursă care avea ca destinație orașul german Stuttgart a plecat mai devreme față de ora programată, pasagerii au fost anunțați prin mesaje telefonice, dar câțiva dintre ei au ratat avionul.

Mai mult, este deja de notorietate situația aeroportului din primele luni. Astfel, după deschiderea oficială, timp de câteva luni bune, pe aeroportul brașovean a operat o singură companie aeriană și aceasta a făcut-o cu mare dificultate pentru că turnul de control gestionat de Romatsa avea program redus, de la orele 7:00 la 19:00. Compania aeriană a cerut prelungirea programului de lucru al controlorilor de trafic, pentru că pierdea bani, dar nu a găsit înțelegere. Desigur, un început sub semnul amatorismului.

Situația nu s-a îmbunătățit simțitor nici în următoarele luni. O statistică a Asociației Aeroporturilor din România arăta că la sfârșitul anului 2023, în Brașov, au aterizat sau decolat aproximativ 10.000 de pasageri. Este adevărat că dacă ne uităm și la alte aeroporturi din țară, precum cele din Constanța, Satu Mare, Tulcea sau Arad, cifrele sunt apropiate sau mai mici decât cele de la Brașov, dar aceasta nu poate fi o scuză.

În septembrie 2025, Consiliul Județean Brașov a organizat o festivitate pentru a-l premia pe pasagerul cu numărul 500.000. Acesta a primit două bilete de avion dus-întors pe ruta Brașov-Heraklion, Grecia, și un voucher în valoare de 1.000 de lei pe care îl putea folosi la un restaurant select din Brașov. Chiar dacă există senzația că s-au încurcat un pic calculele pasagerilor, în lipsa dovezilor trebuie să mergem „pe mâna” autorităților locale.

De altfel, în primele trei luni ale acestui an, Consiliul Județean menționa că s-a ajuns la aproximativ 114.000 de pasageri pe Aeroportul din Brașov. Apoi, foarte rapid s-a anunțat că s-a ajuns la 500.000 de pasageri care au tranzitat aeroportul de la funcționarea sa, începând cu luna iunie 2023.

Și încă o cifră festivistă. În aprilie a.c., calculele Consiliului Județean arătau că s-a atins nivelul de 50.000 de pasageri pe lună. Este un progres, dar cifrele rămân totuși firave. Nu putem face comparații între Brașov și marile aeroporturi europene, iar cifra pasagerilor care au tranzitat prin aeroportul Brașov rămâne modestă.

Progresele realizate în trei ani de funcționare nu pot fi negate. Stângăciile de la lansare s-au ajustat în timp. Programul turnului de control s-a mărit ca număr de ore, există o companie low-cost care asigură curse permanente și cam atât. Întrebarea rămâne: are aeroportul Brașov o logică economică și o utilitate regională sau rămâne doar un moft al unui baron local?

Sunt câteva lucruri care atrag atenția la datele privind inflația în luna mai a.c. De exemplu, produsele alimentare au avut o creștere mai mică de prețuri decât celelalte categorii de mărfuri și servicii. Poate veți fi tentați să credeți că acest mini-succes se datorează plafonării adaosului la o serie de produse alimentare. Adevărul este că nu știm cum stau lucrurile din acest punct de vedere, pentru că nu există date care să arate cu exactitate impactul plafonării asupra prețurilor produselor.

De altfel, plafonarea adaosului se aplică nu doar pentru un număr limitat de produse, ci și în mod specific pentru mărfuri care au un anumit gramaj. De exemplu, cartofii au avut o scădere a prețului (88% față de luna mai 2025), dar de câte ori ați fost la un supermarket și ați văzut cartofi cu adaosul comercial plafonat? În plus, o parte semnificativă din cartofii consumați în România provin din import.

Cifrele inflației pentru produsele energetice sunt în continuare dure. Tariful energiei electrice a crescut în termeni anuali cu 55%. Este clar că prețul energiei s-a transferat în toată economia și o parte din creșterile de prețuri ale tuturor produselor a fost cauzată de mărirea tarifului energiei electrice.

O evoluție complet diferită de energia electrică a avut gazul natural: tariful a crescut cu numai 1,5%, față de anul trecut. Desigur, păstrarea plafonării a influențat pozitiv stabilitatea prețului, cu atât mai mult cu cât conflictul din Orientul Mijlociu a adus pe plan internațional un puseu de creștere. De exemplu, în Franța, statistica a calculat în luna mai a.c. o creștere a tarifului gazului natural cu 10% față de aprilie a.c. și cu 16,6% anualizat. Cifre foarte mari.

În România, benzina și motorina au avut creșteri semnificative, respectiv cu 30% și 37%, chiar dacă adaosurile sunt plafonate. O parte din creștere vine de la mărirea TVA din august 2025, dar cea mai mare influență au avut-o creșterile de cotații ale țițeiului înregistrate începând cu luna martie a.c..

În ultimul an, au fost mai multe șocuri care au dus la creșterea prețurilor. Dar, există și situații în care inflația a fost influențată de nivelul cererii. Adică, au fost produse pentru care s-a păstrat o cerere ridicată, ceea ce a făcut ca producătorii sau prestatorii de servicii să își păstreze rata profitului. În vreme ce scăderea consumului la anumite categorii de produse (care a intervenit începând de anul trecut) a temperat creșterile de prețuri și i-a obligat pe producători să găsească soluții de reducere a cheltuielilor sau chiar de scădere profitului.

Un exemplu în acest sens este creșterea chiriilor cu aproape 44%. Piața chiriilor este concurențială, iar singurul motiv obiectiv pentru creștere ar putea fi mărirea impozitelor pe proprietate. Dar, chiar și în această situație, saltul este prea mare și se explică mai degrabă prin faptul că există cerere.

Un exemplu interesant este și scăderea tarifelor biletelor de avion cu 10% în termeni anuali. Pare un paradox, pentru că de patru luni combustibilul folosit de avioane, kerosenul, s-a scumpit accelerat sau chiar a existat riscul unei crize de aprovizionare.

Cu toate acestea, liniile aeriene au scăzut prețul biletelor. Așa spune statistica. Logica acestei evoluții este că urmează sezonul vacanțelor, iar companiile aviatice nu au vrut să descurajeze turiștii să meargă în concediu. Poate că unele companii aeriene și-au asumat că vor avea un profit mai mic sau chiar vor înregistra pierderi. Dar, regula economiei spune că, în anumite situații, este mai important să îți păstrezi clienții decât să crești tarifele până la un nivel prohibitiv pentru consumatori. Așadar, inflația ne dă și o lecție de piață nu doar un model de transfer al prețurilor energiei în întreaga economie.

Arabia Saudită este obligată să facă o schimbare radicală a unui proiect major. Confruntată cu un conflict regional, cu un deficit bugetar în creștere și cu tot mai multe cheltuieli de la buget, Arabia Saudită face o mișcare bruscă în ceea ce privește un program investițional de mare anvergură. Statul va fi obligat să plătească, în perioada 2026-2030, penalități de 16 miliarde de dolari pentru un proiect considerat acum nesustenabil, din punct de vedere tehnic și economic.

Riadul se pregătește să denunțe contractele și să plătească penalitățile incluse în contracte, după ce a cheltuit deja 64 miliarde de dolari. Confruntat cu războiul din Orientul Mijlociu, guvernul saudit este obligat să realoce fonduri către alte priorități precum apărare, inteligență artificială și infrastructură, dar și pentru evenimente majore, cum ar fi Expoziția mondială Expo 2030 și Cupa Mondială la fotbal din 2034.

Anunțat în anul 2017, Neom trebuia să fie un mega-oraș de mărimea unei țări africane precum Rwanda. Piesa de rezistență era un oraș liniar lung de 170 de kilometri proiectat pentru ca nouă milioane de locuitori să trăiască în armonie.

Planul inițial prevedea construirea unei stațiuni de schi și a unui port industrial. Guvernul saudit avea, de asemenea, în program să utilizeze fondul de investiții suveran pentru a atrage investiții străine. Dar, decalajul între proiectul inițial și costurile presupuse de realizarea lui s-a mărit considerabil. Cele mai noi calcule arată că proiectul ar costa 4.500 miliarde de dolari, adică echivalentul PIB-ului Germaniei. Dar, cel mai dificil este că proiectul nu a reușit să atragă suficiente resurse de la investitori privați.

Construirea unui perete de sticlă înalt de 500 de metri a generat, până acum, o cerere de ciment echivalentă cu mai mult decât producția anuală a Franței, de exemplu. De asemenea, proiectul a necesitat sosirea unui container la fiecare opt secunde. La toate aceste eforturi rezultatul a fost că peretele de sticlă ar fi blocat rutele de migrație ale păsărilor.

Proiectul mega-orașului pare abandonat, iar planurile sunt considerate astăzi total nerealiste. De altfel, plata penalităților contractuale, în valoare de 16 miliarde de dolari, reprezintă o treime din deficitul bugetar al statului.

Conflictul din Orientul Mijlociu a influențat decizia în cazul proiectului Neom. Strâmtoarea Ormuz a fost blocată și o dată cu ea și traficul regional, iar atacurile Iranului au vizat infrastructura saudită.

În aceste condiții, prioritatea absolută a devenit apărarea teritorială. Mega-orașul, gândit într-o perioadă de euforie financiară a fost acum sacrificat, iar alocările bugetare s-au mutat către sectorul de apărare.

Proiectul gândit inițial suferă mari schimbări. Linia, orașul care trebuia să se întindă liniar, se limitează la câteva module, zone deja construite. Jocurile Olimpice de Iarnă, programate să aibă loc în anul 2029 în stațiunea de iarnă special construită, au fost mutate în Kazahstan. Insula de lux, deschisă în anul 2024, s-a închis deja, iar portul industrial este util pentru că este folosit pentru a ocoli blocajul din strâmtoarea Ormuz. Riadul se debarasează prin forța împrejurărilor de proiectele fanteziste și se concentrează pe cele utile în actuala conjunctură.

După „epoca poeților” și a faimoaselor prezentări susținute în Power Point, șeful fondului suveran al Arabiei Saudite se concentrează acum pe cheltuieli eficiente. Tinerii saudiți continuă să beneficieze de deschiderea culturală a țării, dar marile așteptări de la o economie post-petrol tind să se estompeze. Arabia Saudită descoperă că legile pieței și ale fizicii se aplică și mirajelor din deșert, este concluzia articolului publicat de „La Tribune”.