Economia reală

Institutul de Statistică a publicat datele referitoare la pensii și pensionari în anul 2025. Nu sunt modificări extraordinare, dar unele schimbări atrag atenția.

Anul trecut, numărul mediu de pensionari a fost de 4.917.000 persoane, cu 42.000 de oameni mai puțin decât în urmă cu un an. Cuantumul pensiei medii a fost de 2.936 de lei, dar valoarea este trunchiată de faptul că în calcul intră toate categoriile de pensii, inclusiv așa-numitele pensii speciale, ceea ce este clar că denaturează media.

Dacă vrem să fim mai apropiați de realitatea societății românești trebuie să vedem că pensia medie de asigurări sociale de stat a fost de 2.814 lei. Este un nivel mai apropiat de ceea ce putem vedea în viața de zi cu zi în țară.

Totodată, este greu de explicat ritmul de creștere al pensiilor de anul trecut. Astfel, pensia medie a crescut cu 13% față de anul precedent, iar pensia medie de asigurări sociale a crescut cu 14,4%, față de anul 2024. Este ciudat acest ritm de creștere, pentru că anul trecut, teoretic, toate pensiile au fost înghețate. Dacă s-a blocat creșterea pensiilor, indiferent de categorie, atunci cum se explică ritmul de creștere al pensiilor? Desigur, ar fi posibil să fi crescut discret pensiile de serviciu, dar în discursul public s-a spus că toate pensiile sunt „înghețate”.

Raportul dintre pensia medie (cu stagiu complet de contribuție) și salariul mediu a fost anul trecut de 63%, în creștere față de anul precedent, când era de aproximativ 54%. Deci, un progres deloc de neglijat care a avut loc doar într-un singur an.

Mai este o evoluție surprinzătoare, dacă ne gândim că anul trecut a fost dificil din punctul de vedere al puterii de cumpărare. Și anume indicele pensiei medii reale, adică raportul dintre pensia medie și indicele prețurilor de consum a fost de 105,7%, ceea ce înseamnă că pensiile au crescut mai mult decât inflația cu 5%.

Un alt indicator important este raportul dintre angajați și pensionari. Nu mai este un secret pentru nimeni că funcționarea, eficiența și dezvoltarea unei economii depinde de numărul de pensionari și de cel al salariaților. Anul trecut, raportul dintre pensionari și salariați a fost de 8 la 10. Pare mulțumitor, dar dacă avem în vedere deficitul fondului de pensii ne dăm seama că este nevoie de mai mulți angajați pentru același număr de pensionari.

Din acest punct de vedere, București-Ilfov are un raport favorabil lucrătorilor, 10 angajați la 4 pensionari. La polul opus se află județele Vaslui, 13 pensionari la 10 salariați și Teleorman 14 pensionari la 10 salariați.

Așa cum sunt diferențe județene pe tema angajați-pensionari, la fel se întâmplă și în ceea ce privește cuantumul pensiei medii. Astfel, cea mai mare pensie medie din țară este în București (3554 lei), urmat de Hunedoara (3.505 lei), Brașov (3.325) și Gorj (3.245 lei). La polul opus, se află Botoșani (2.228 lei), Vrancea (2.266 lei), Giurgiu (2.279 lei) și Vaslui (2.284 lei). Concluzia pe această temă este că pensiile urmează salariile, adică o muncă bine plătită sau cu salarii peste medie va genera și o pensie mai mare. Să mai adăugăm că 902.000 persoane încasează indemnizație socială care este de 1.281 lei.

Pensia medie pentru angajații retrași din cadrul Ministerului Afacerilor Interne este de 5.507 lei, adică aproape dublu față de media pe țară, iar pensia medie a militarilor este de 4.700 de lei. Prea multe cifre pot să creeze confuzie. În concluzie, statistica ne oferă câteva surprize, adică ne arată că pensionarii au fost, totuși, apărați în fața valului inflaționist.

Ieri, Consiliul de administrație al BNR s-a întrunit pentru ședința de politică monetară. Mai concret, decizia este legată de dobânda-cheie. Așteptările erau ca banca centrală să păstreze neschimbată dobânda de politică monetară, ceea ce s-a și întâmplat. Adică, dobânda a fost păstrată la nivelul de 6,5%, deși o rată a inflației care depășește 9% ar fi fost un motiv suficient pentru crește dobânda-cheie, nu pentru a o scădea.

Dar, în stabilirea dobânzii de politică monetară, BNR ia în calcul mai mulți factori din economie, cel mai important fiind ritmul creșterii economice, iar din acest punct de vedere dobânda ar fi fost ideal să scadă. Din arbitrajul dintre inflație și creștere economică, BNR a decis să păstreze neschimbată dobânda de politică monetară.

Dincolo strict de hotărârea Consiliului de administrație este interesantă analiza băncii centrale referitoare la evoluția economiei. Ce ne spune BNR? Sintetic, mesajele sunt următoarele. Rata inflației s-a redus ușor de la 9,69%, în decembrie 2025, la 9,31%, în luna februarie a.c. Scăderea a fost datorată dinamicii tarifelor energiei electrice și gazelor naturale, în schimb, însă, prețurile administrate la produsele din tutun și la combustibili au crescut.

Economia a fost în recesiune tehnică, pentru că în trimestrul III 2025 a scăzut cu 0,1%, față de trimestrul precedent, și cu 1,9% în trimestrul IV 2025. De asemenea, dinamica produsului intern brut a fost tot negativă.

Culmea este că investițiile au crescut, ceea ce este un fapt pozitiv în sine, dar este de neînțeles motivul pentru care impactul în PIB este extrem de redus. Deficitul de balanță comercială a scăzut, iar cel de cont curent s-a redus în pofida faptului că balanța veniturilor s-a înrăutățit, ceea ce arată că balanța serviciilor a susținut contul curent.

În ianuarie a.c., consumul populației a scăzut mult, volumul lucrărilor de construcții a intrat în teritoriul negativ, iar producția industrială și-a amplificat contracția. Numărul de salariați a scăzut, iar sondajele de specialitate arată un interes mai redus al managerilor de companii pentru angajarea de forță de muncă. Până acum, cu greu se poate găsi o veste bună care să vină dinspre economie.

BNR face și o serie de anticipări privind evoluția economiei în perioada următoare. Astfel, banca centrală arată că inflația va crește în perioada martie-iunie a.c. mai mult decât previziunile anterioare, în special din cauza influențelor în economie ale războiului din Orientul Mijlociu.

În același timp, reducerea deficitului bugetar, inițiată anul trecut, are ca efect și reducerea inflației în special prin scăderea cererii. Un alt efect va fi și reducerea deficitului de cont curent.

Dar, banca centrală specifică și multele incertitudini cu care se confruntă economia românească și cea globală. Este vorba despre semnele de întrebare legate de continuarea reducerii deficitului bugetar și despre riscurile pe care le generează războiul din Orientul Mijlociu. Criza energetică, puterea de cumpărare a consumatorilor, activitatea și profiturile firmelor pot fi influențate în mod negativ de evoluțiile din Golful Persic.

În final, BNR atrage din nou atenția asupra importanței atragerii de fonduri europene pentru economia locală. Ceea ce pare singurul punct fix pentru România într-o economie aflată în schimbare.

Un om de afaceri care a investit o sumă considerabilă nu are autorizația legală pentru a face aprovizionarea. Se va găsi o soluție? Depinde de implicarea autorităților locale.

Întâmplarea face că ieri am citit o anchetă a publicației „Gazeta Sporturilor”. Despre ce este vorba? Un om de afaceri român a investit în restaurantul din Brașov, de pe muntele Tâmpa, și în telecabină 20 de milioane de euro. Suma pare exagerată, dar acestea sunt declarațiile investitorului făcute cu ocazia deschiderii oficiale a localului. Trecem peste acest amănunt, pentru că mai important este că după două decenii, la sfârșitul anului trecut, restaurantul de pe Tâmpa a fost redeschis.

Cei care au trecut măcar o dată prin Brașov știu că restaurantul de pe Tâmpa, aflat la o altitudine de 1.000 de metri este un punct de atracție atât pentru turiști, cât și pentru localnici.

Articolul din „Gazeta Sporturilor” ne spune că mașinile pentru aprovizionarea restaurantului nu au avizele necesare pentru a circula pe muntele Tâmpa. Din anchetă aflăm că drumurile pe care merg mașinile de aprovizionare fac parte din rezervația naturală Tâmpa, care începând cu anul 2000 este parte din patrimoniul natural național, iar în zonă se găsesc plante rare sau unice în România la care se adaugă o faună diversificată.

În acest context, aflăm chiar din articolul „Gazetei Sporturilor” cât de complicată este birocrația pentru a obține accesul pe drumul forestier de pe Tâmpa care coincide cu drumul de aprovizionare. Așadar, documentația pentru autorizare trebuie să conțină o convenție semnată cu fondul forestier, respectiv cu Regia Pădurilor Kronstadt și biroul Arii protejate din cadrul Direcției de Mediu Brașov. Desigur, unde-i lege nu-i tocmeală, dar cum o fi ca om de afaceri să investești, să admitem, 20 milioane de euro într-un restaurant și în telecabină și să nu ai autorizație care să îți permită să faci aprovizionarea cu mașini?

Ca urmare a articolului, primăria municipiului Brașov a decis să fie instalată o barieră cu sistem video de recunoaștere a numărului de înmatriculare al autovehiculului. Cu alte cuvinte, primăria încearcă în al 12-lea ceas să facă ordine, dar s-ar putea să complice și mai mult lucrurile.

Aș fi trecut peste acest caz al investitorului. În fond, soarta oamenilor de afaceri este să se lupte cu birocrația, cu concurența, cu plata taxelor și impozitelor sau cu rambursarea împrumuturilor.

Ceea ce m-a mirat a fost virulența publică. S-a deschis un val critic la adresa investitorului. Este uimitor că aproape toți cititorii care au comentat articolul au atacat felul în care se face aprovizionarea restaurantului. Unii au scris că drumul forestier este folosit de localnici pentru a se plimba sau pentru a face alergări. Alții, că mașinile de aprovizionare merg în mare viteză și stârnesc un nor de praf. Iar un alt cititor a scris că este o chestiune de timp până când se va produce un accident.

Este uimitoare reacția unui grup de cititori care s-a exprimat în secțiunea de comentarii. Ne arată că oamenii de afaceri nu au prea mulți aliați, ba chiar sunt singuri împotriva tuturor.

Parcă ne-am întors în anii 90. Investitorii trebuie să aducă banii, dar apoi pot fi abandonați de administrație, dacă un om de afaceri face profit înseamnă că nu are scrupule și este interesat doar de bani, dacă nu face profit, înseamnă că a găsit o metodă să nu plătească taxe sau impozite, dacă un om de afaceri angajează personal este criticat că dă salarii prea mici și îi exploatează pe oameni, dacă face restructurări de personal este lipsit de empatie și ignoră temele sociale, dacă un om de afaceri are succes înseamnă că în spatele lui stă cineva, de obicei niște oameni politici, dacă are dificultăți financiare este nepriceput și un terchea-berchea. Un om de afaceri care a investit, să admitem, 20 de milioane de euro, într-un restaurant și o telecabină nu ar trebui să aibă acces și la un drum de aprovizionare, cred mulți cititori care au comentat. Iar cei mai mulți cetățeni i-ar interzice de mâine să mai intre cu mașinile pe drumul de pe Tâmpa.

La sfârșitul săptămânii trecute, Standard and Poor's (S&P Global) a publicat analiza pe care și-a bazat decizia privind ratingul de țară pentru România. Tehnic vorbind, ratingul de țară este BBB-/A-3 cu perspectivă negativă. Adică, nu s-a schimbat nimic, România rămâne doar cu o treaptă mai sus de categoria „nerecomandat investițiilor”, așa-numitul junk.

Analiza S&P Global începe cu constatarea că actuala coaliție politică formată din patru partide continuă să ia măsuri de consolidare a deficitelor bugetare mari prin creșteri de impozite și taxe și înghețarea salariilor bugetare și a pensiilor. Desigur, repetarea cu fiecare ocazie a procesului de reducere a deficitului bugetar poate fi deranjantă pentru unii politicieni români și pentru o parte a publicului, dar este relevantă pentru analiza agențiilor de rating.

Dacă în România se pune un preț tot mai mic pe consolidarea bugetară, investitorii în datoria publică a statului nu gândesc în acest fel. Așadar, este nevoie să continue consolidarea bugetară.

Există și o prognoză pentru următorul an referitoare la câțiva indicatori economici. S&P Global se așteaptă ca anul acesta deficitul bugetar să scadă la 6,5%, iar anul viitor să ajungă la 5,5% din PIB. Economia va crește anul acesta cu doar 0,25%, iar în perioada 2027-2029 va atinge o creștere medie cu 2,5%.

Scenariul de bază al agenției de rating, adică scenariul cu cele mai mari șanse să se întâmple, arată că România va gestiona efectele economice ale conflictului din Orientul Mijlociu și le va ține sub control, mai ales că are un grad redus de dependență de importurile de energie din regiune. Este greu de spus dacă vorbim despre un mesaj încurajator sau despre o evaluare optimistă, pentru că, să nu uităm, România este dependentă de prețul mondial al țițeiului și de cel european al gazului natural.

Există, însă, și un scenariu în care ar putea avea loc retrogradarea ratingului de țară care arată în felul următor: „se pot reduce ratingurile în următorii doi ani, dacă traiectoria de consolidare fiscală a României deviază semnificativ de la așteptările noastre”. Se poate întâmpla dacă măsurile de consolidare ale guvernului sunt insuficiente sau dacă o creștere economică redusă le împiedică eficacitatea. De asemenea, agenția ia în considerare o retrogradare de rating dacă presiunile externe produc o perturbare severă a pieței energetice care ar deraia așteptările inflaționiste slăbind în același timp semnificativ creșterea economică, poziția balanței de plăți și rezultatele fiscale.

E clar? Domnul Sorin Grindeanu și membrii PSD care participă la conferințele regionale ar trebui să citească de câteva ori analiza S&P. Scenariul negativ nu este deloc imposibil să se întâmple, pentru că depinde, pe plan intern, de continuarea reducerii deficitului bugetar și, pe plan extern, de evoluțiile din Orientul Mijlociu și respectiv de reacția piețelor.

Cum guvernul român nu poate controla situația din economia globală, mai rămâne să fie atent la ce se întâmplă în țară. Din ceea ce vedem acum, la nivel politic, există riscul ca procesul de reducere a deficitului bugetar să fie oprit sau chiar inversat. Așa arată în acest moment declarațiile politice și chiar unele gesturi cu caracter politic. De aceea, ar fi util pentru România ca membrii PSD să privească demersurile politice pe care le vor face în următoarea perioadă citind analiza S&P Global, adică să vadă lucrurile și prin ochii investitorilor care cumpără titluri de stat sau obligațiuni românești.

În rest, raportul agenției de rating, include scenariul pozitiv și prognoze de indicatori, precum inflația sau balanța de plăți. Esențial, însă, este ca România să nu se complice economic pe plan intern într-un context internațional cu atât de multe incertitudini.

România pierde în primă instanță procesul vaccinurilor și ar putea plăti o sumă foarte mare, 660 milioane de euro. Vinovații sunt greu de identificat, în acest moment, în schimb, este o discuție complicată despre legalitate și oportunitate.

Decizia unui tribunal de la Bruxelles care obligă România și Polonia să plătească împreună aproximativ două miliarde de euro, din care României îi revin 660 milioane de euro, în contul contractului pentru vaccinuri COVID-19 a stârnit în țară o mulțime de comentarii.

Procesul este pierdut în primă instanță, dar România mai are dreptul de contesta decizia, adică să apeleze la recurs. Nu știm dacă sunt șanse ca decizia să fie schimbată, dar deocamdată guvernul României caută soluții bugetare pentru a respecta hotărârea instanței de la Bruxelles, adică să găsească suma de 3,4 miliarde de lei care să fie indisponibilizată într-un cont bancar.

Mecanismul de contractare. Este dificil ca după cinci-șase ani să mai rețină cineva toate amănuntele contractelor încheiate în anii 2020-2021. În sinteză, ceea ce vedem astăzi este că au fost semnate trei contracte. În discuție se află al treilea contract care a inclus livrarea a 29 de milioane de doze de vaccin, în condițiile în care România mai avea aproximativ 10 milioane de doze nefolosite.

Desigur, din postura de astăzi se poate comenta că al treilea contract a inclus o cantitate prea mare de vaccinuri, dar dacă ne amintim situația de la începutul anului 2021 s-ar putea să vedem altfel acea înțelegere parafată.

De fapt, al treilea contract a fost doar semnat, dar nu s-a realizat efectiv, pentru că răspândirea virusului s-a redus, iar rata vaccinării a scăzut semnificativ.

Mai trebui spus că în luna mai 2021, România ar fi avut posibilitatea să scadă cantitatea de vaccinuri achiziționate, dar inexplicabil nu a făcut demersurile birocratice necesare.

Vinovații. Achiziția vaccinurilor a devenit de câțiva ani o temă politică. De aceea, este foarte dificil să identifici vinovații, pentru că, în funcție de partid, fiecare arată cu degetul către adversarii politici. Cert este că mai mulți miniștrii ai sănătății, premierii sau vicepremierii din acea perioadă, 2021-2023, sunt acuzați verbal de concurenții politici.

Din acest punct de vedere, investigațiile Parchetului sunt fie întârziate, fie blocate. Pe de altă parte, s-ar putea ca peste câțiva ani să avem revelația să constatăm că toate contractele au fost legale. Ceea ce nu suprinde deloc, pentru că, deocamdată, discuțiile se învârt în jurul numărului de vaccinuri comandate și nu se spune nimic de acte sau semnături aflate în afara legii.

Legalitate și oportunitate. Așadar, marea problemă a contractelor de vaccinuri este cea a oportunității, nu cea a legalității. Cel puțin deocamdată, nu apar argumente serioase că încheierea contractelor s-ar fi făcut fără respectarea legii.

Este, în schimb, o discuție despre oportunitate. Adică, sigur, că se poate pune întrebarea: dacă sunt în stoc 10 milioane de doze, de ce a mai fost nevoie să fie comandate încă 29 milioane?

Care este motivul pentru care decidenții români nu au răspuns cererii companiei Pfizer de a reduce cantitatea contractată? În felul acesta s-a ratat oportunitatea de a reduce numărul de doze din contract și implicit suma plătită. Dar, gândirea de acest tip este legată tot de oportunitate și nu de legalitate. Deocamdată, nu s-a găsit nicio dovadă care să arate că semnarea contractelor a inclus clauze nelegale sau că a fost cazul primirii unor foloase necuvenite. Desigur, oportunitatea se poate discuta. Cu experiența de astăzi este ușor să se afirme că nu ar mai fi trebuit să se contracteze 29 milioane de doze de vaccin, dar să ne aducem aminte că al treilea contract trebuia să se deruleze în perioada 2021-2023.

Ce urmează? În acest moment, sunt mai multe idei care arată cum s-ar putea reduce povara financiară a contractului: plăți în rate sau România să primească o serie de medicamente în contul plăților pe care le va face. Fiecare propunere de acest fel poate fi bună. Numai că mult mai util ar fi ca România să se concentreze pe recurs. Adică, să salveze ce se mai poate salva.

Săptămâna trecută., Guvernul a aprobat o hotărâre pentru identificarea operatorilor economici de interes strategic. Observația importantă este că Executivul a luat în calcul criterii destul de vagi pentru includerea unei companii în categoria de strategică. Este vorba despre contribuția semnificativă la exporturile României, importanța în lanțurile de aprovizionare, poziția în lanțurile valorice strategice, deținerea de capacități industriale critice, precum și impactul asupra ocupării forței de muncă.

După cum se poate vedea, criteriile sunt generoase și probabil că pe baza lor multe companii ar putea fi considerate strategice. Ar fi utilă o definire mai precisă a domeniilor strategice.

De fapt, decizia guvernului încearcă să rezolve o problemă și anume ca salariații unor companii aflate în dificultate financiară sau în insolvență să primească salariile restante din Fondul de garantare pentru plata creanțelor salariale.

De altfel, în ultima zi a lunii martie a.c., guvernul a inclus tot într-o hotărâre o listă cu companiile considerate strategice. Este vorba despre două firme Liberty din Galați, Romaero și Damen, adică Șantierele Navale din Mangalia. Toate aceste companii au ceva în comun: sunt în dificultate financiară (insolvență sau concordat preventiv), angajații sunt neplătiți de câteva luni și protestează. Hotărârea Guvernului vine să rezolve problema salariilor restante. Astfel, cele două companii Liberty din Galați vor primi 168 milioane de lei de la Fondul de Garantare a creanțelor salariale pentru un număr de aproximativ 3.000 de salariați. Șantierele Navale din Mangalia și Romaero vor primi 90 milioane de lei pentru 1.000 de angajați și respectiv 526 de salariați. Trebuie subliniat că Damen și Romaero au mai beneficiat de o tranșă de plată de la Fondul de garantare.

Din punct de vedere social, este de înțeles că guvernul a găsit o soluție pentru plata salariilor restante. Numai că doar tema socială nu poate fi suprapusă cu interesul strategic. Practic, guvernul rezolvă o problemă pe care nu a creat-o în proporție de sută la sută, pentru că unele firme sunt în totalitate cu capital privat, altele mai au o cotă parte de capital de stat.

De exemplu, pentru salariile neplătite de la Liberty Galați este vinovată compania indiană. Ceea ce nu au plătit acționarii achită acum Fondul de garantare a creanțelor salariale, adică din banii publici, pentru că sumele din acest fond se acumulează din contribuția de 0,25% din salariul brut, plătită de fiecare companie din fondul total de salarii. Cu alte cuvinte, sumele din Fondul de garantare se strâng de la fiecare angajat din România. Principiul este corect, cel al solidarității, dar dacă doar unele companii beneficiază de banii din fond și toți ceilalți plătesc nu se mai numește solidaritate, ci altfel.

Legea spune că de Fondul de garantare a creanțelor salariale pot beneficia, pentru o perioadă de trei luni, angajații firmelor care au intrat în insolvență. De obicei, plățile erau refuzate sub diverse motive, astfel că nu știm câte firme și câți salariați au fost plătiți din fond.

Guvernul a făcut lista câtorva societăți de interes strategic pentru a găsi o soluție la tensiunile sociale din cele patru firme, adică pentru a putea plăti salariile restante. Dar, aceasta este doar o parte a problemei. Cea mai dificilă parte abia urmează. Adică, Executivul trebuie să ia în serios tema domeniilor considerate strategice și va trebui să caute o soluție pentru ca firmele să poată funcționa în continuare. Pentru Liberty Galați (fostul Sidex) s-a încercat să se găsească un investitor, dar, deocamdată, nu s-a reușit. La Damen Mangalia, procesul de insolvență este în impas, astfel că în ambele cazuri, la care se mai poate adăuga și Azomureș, statul ar putea fi în situația de a prelua companiile. Problema este că dacă domeniul strategic nu este bine definit, orice firmă care are dificultăți financiare va vrea ca statul să plătească salariile angajaților sau chiar să preia afacerea.

Care au fost, în ultimii ani, deciziile celor trei state ex-socialiste, Polonia, Ungaria și România, în ceea ce privește rezerva de aur? Două dintre ele au cumpărat, unul a preferat să rămână la același nivel.

Ungaria a depășit România în materie de rezerve de aur, Polonia a cumpărat masiv, iar România păstrează de două decenii neschimbată cantitatea de aur pe care o deține.

În anul 2024, Ungaria a făcut un pas înainte crescând rezerva de aur de la 94,5 la 110 tone, ceea ce, simbolic sau nu, depășește pentru prima oară în istoria modernă cantitatea de aur deținută de România. De altfel, prin aceste achiziții Ungaria a devenit țara cu cele mai mari rezerve de aur pe cap de locuitor din regiune, respectiv 0,37 uncii per capita.

România păstrează constantă cantitatea de aur pe care o are în rezervă și anume rămâne cu 103,6 tone, încă din anii 2000. Într-o perioadă în care băncile centrale de la nivel mondial au făcut achiziții serioase de aur, România a preferat să aibă un comportament conservator. Desigur, în ultimul an, atunci când prețul aurului a crescut spectaculos, decizia de a cumpăra a fost costisitoare, dar, băncile centrale și statele s-au uitat mai puțin la costuri și mai mult la siguranța financiară pe care o transmite consolidarea rezervei de aur.

Ungaria și România seamănă din câteva puncte de vedere. Ambele state au o parte din aur depozitat la Londra. România are la Banca Angliei aproximativ 60% din rezervă (60 de tone), iar Ungaria are 15,5 tone din cele 110 în seifurile de la Londra.

De altfel, în România, în urmă cu șapte ani, câțiva politicieni populiști au deschis tema repatrierii aurului de la Londra. Argumentele erau foarte vagi, politicienii respectivi au ieșit destul de repede din scenă și subiectul s-a închis.

Între Ungaria și România a mai existat un punct asemănător. Ambele state au fost obligate de conjunctura războaielor mondiale să își trimită rezerva de aur în străinătate. Astfel, în timpul celui de-al doilea război mondial, Ungaria și-a evacuat rezervele de aur în Austria. Metalul prețios a rămas în custodia SUA și a revenit în Ungaria în august 1946.

România a cunoscut o adevărată tragedie. În anii 1916-1917, România a transferat tezaurul său, inclusiv o parte din rezerva de aur, la Moscova. Schimbarea de regim din Rusia, venirea la putere a bolșevicilor, a făcut ca URSS să nu mai returneze tezaurul. În pofida documentelor care există (guvernatorul Isărescu a declarat că dosarul tezaurului a fost transmis de la un guvernator al BNR la altul) și în pofida demersurilor făcute, România nu a putut recupera până acum tezaurul de la Moscova. BNR arată că rezerva de aur monetar a României este singurul caz în care cu acte în regulă și cu toate garanțiile depozitarului acesta nu și-a respectat obligațiile asumate. În total, România are la Moscova 91,5 tone de aur fin.

De exemplu, în timpul celui de-al doilea război mondial, 2,7 milioane de tone de aur aparținând Poloniei au fost depozitate la BNR doar pe baza unei chitanțe de primire. Banca Națională a României a avut grijă de aurul polonez, l-a păstrat, l-a evacuat la Tismana împreună cu aurul românesc atunci când armata roșie a intrat în țară și, în anul 1947, l-a restituit Poloniei.

În ultimii ani, Banca Națională a Poloniei a fost un cumpărător activ de aur. Statistica arată că anul trecut, banca centrală poloneză a cumpărat 100 de tone de aur ajungând la o rezervă de 550 de tone, mai mare chiar decât cea a Băncii Centrale Europene.

Polonia nu vrea să se oprească aici, iar planul este să mai achiziționeze încă 150 de tone. Este un proiect scump, dacă ne gândim că prețul de cumpărare ar putea ajunge la peste 20 miliarde de dolari. Activele de rezervă ale Poloniei sunt de aproximativ 270 miliarde de dolari, în timp ce România are rezerve internaționale de 80 miliarde de euro. În concluzie, în ceea ce privește rezerva de aur a României, istoria ne-a lovit crunt, iar prezentul ne obligă la stagnare.

Doi economiști pledează la București pentru o integrare accentuată a statelor europene. Actuala criză obligă statele europene să găsească soluții. Cu cât mai repede, cu atât mai bine.

Ieri, la București, am asistat la prima zi a dezbaterilor organizate de revista britanică „The Economist”. A fost un prilej pentru a asculta economiști și o serie de idei legate de momentul pe care îl traversează economia globală.

Yannis Stournaras, guvernatorul Băncii Greciei, a făcut o comparație între crizele din anii 2020 și apoi 2022 și actuala criză generată de războiul din Orientul Mijlociu. Suntem în fața unui nou pericol inflaționist. Guvernatorul Băncii Greciei a spus că deja așteptările privind rata inflației în zona euro au crescut la 3,1%, de la nivelul de 2%, înregistrat în februarie a.c.

Incertitudinea este foarte mare, iar bancherii centrali sunt reținuți în a spune că vorbim despre o inflație tranzitorie, așa cum declarau în anul 2021. De data aceasta, nimeni nu știe când se va termina războiul din Orientul Mijlociu și, de asemenea, cât timp se vor prelungi efectele în economie.

În criza sanitară, în anul 2020, statele europene au susținut economia, iar inflația a ajuns chiar în teritoriu negativ. Nu pentru mult timp. Peste doi ani, în august 2022, inflația în zona euro era de peste 10%, dar, între timp începuse războiul din Ucraina și implicit o criză plecată de la energie.

Statele, politicienii și cetățenii nu au uitat astăzi explozia creșterii prețurilor din urmă cu aproape patru ani. Interesant este că, ieri, în cadrul conferinței, guvernatorul Băncii Greciei a ținut să spună de două ori că în actuala situație este posibil ca salariile să nu mai poată crește așa cum s-a întâmplat în crizele precedente.

De ce s-ar întâmpla acest lucru, adică o înghețare a salariilor? Yannis Stournaras nu precizează, dar se subînțelege că, de data aceasta, inflația se suprapune cu dificultățile economice prin care trec companiile și de aceea este puțin probabil să existe creșteri de salarii în sectorul privat, iar în cel public raționalizarea cheltuielilor bugetare ar putea duce la păstrarea salariilor la același nivel. De altfel, România a și adoptat modelul acesta, în sensul că se află în al doilea an consecutiv în care salariile bugetare și pensiile nu au fost crescute.

Economistul grec crede că este foarte posibil ca banca centrală să nu mai fie, de data aceasta, pilonul pieței. Răspunsul european în fața acestei situații ar trebui să fie o economie mai integrată. Fragmentarea Uniunii Europene trebuie redusă, iar obiectivele comune, precum apărarea sau mediul sunt tot mai coagulate.

De altfel, emiterea de obligațiuni comune europene pentru finanțarea unor programe precum Next Generation EU sau SAFE arată un grad de integrare europeană ridicat. Trebuie menționat că, de exemplu, în criza din anii 2008-2009 statele din zona euro nu au reușit să se pună de acord pentru emiterea de obligațiuni comune.

Guvernatorul Băncii Greciei a încheiat discursul de ieri dând un citat care spune „marele pericol este ca în vremuri tulburi să acționăm folosind o logică perimată”. Trimiterea este clară la criza de astăzi, dar Yannis Stournaras nu precizează mai clar care pot fi mijloacele folosite pentru a combate noul puseu inflaționist.

Tot ieri, a susținut o alocuțiune și Enrico Letta, autorul unui raport referitor la piața unică. Acesta a fost de la început foarte tranșant spunând: „problema principală a competitivității europene se bazează pe un punct fundamental. Nu este complicat să numim problema, ci este dificil să depășim obstacolul. Problema principală este reprezentată de faptul că Uniunea Europeană se bazează pe 27 de state și deci pe cooperare între statele membre. Fragmentarea piețelor financiare, de energie și conectivitatea reprezintă cauza slăbiciunii noastre”, concluzionează Letta. Care completează, pentru a fi mai convingător, că statele europene sunt de două feluri: mici și cele care nu își dau seama că sunt mici. Soluția este clară o mai accentuată integrare europeană.

Ce a căutat Robert Fico la București? Premierul Slovaciei a spus-o foarte clar: „dacă România intenționează să exporte gaz natural în afara teritoriului său, adică să nu îl folosească doar pentru consum intern, Slovacia oferă utilizarea infrastructurii existente și va fi interesată de acest gaz pe baze comerciale”. Scurt și la obiect.

Să reamintim că Slovacia și Ungaria sunt statele membre care încă importă cantități semnificative de gaze din Rusia și beneficiază de o perioadă de tranziție mai mare decât celelalte țări europene, doar că această facilitate expiră anul viitor. Exact când va intra în exploatare perimetrul Neptun Deep din Marea Neagră.

Mai multe state europene sunt interesate să cumpere gaze extrase din Marea Neagră. Ucraina s-a oferit să depoziteze pe teritoriul său gaze din România, Ungaria încearcă de câțiva ani să încheie un acord comercial cu România (încă este neclar dacă a fost semnat sau nu), Slovacia și-a manifestat interesul, Austria, prin vocea OMV, consideră că România are o obligație morală, prin prisma investiției realizate, să încheie un acord comercial privind gazele din Marea Neagră, cu Germania există deja un acord semnat între OMV Petrom și o mare companie, Uniper, și, de asemenea, s-a încheiat un contract de achiziție pe termen lung între Energocom, cel mai important trader cu capital de stat din Republica Moldova, și OMV Petrom. Așadar, s-a dat startul într-o adevărată competiție pentru cumpărarea de gaze naturale extrase din perimetrul Neptun Deep.

România devine dintr-odată interesantă la nivel european. În acest moment, România este cel mai mare producător de gaze naturale din Uniunea Europeană (UE), după ce Țările de Jos au închis în anul 2023 cea mai mare exploatare din UE, iar intrarea în producție a perimetrului Neptun Deep va consolida această poziție de lider.

Pe de altă parte, politicieni și specialiști spun că astăzi, cu atât mai mult, gazul nu mai este doar energie, ci geopolitică, un factor de negociere strategică și de asigurare a securității pe mai multe paliere. Acest lucru îl poate înțelege și un elev de liceu. Întrebarea este: ce face România pentru a-și valorifica acest atu? Deocamdată, vedem doar întâlniri la nivel politic (utile, fără îndoială) și câteva acorduri comerciale.

Dumitru Chisăliță, președintele asociației „Energia Inteligentă” propune lansarea unui proiect de țară prin care România să devină un pol de securitate europeană prin energie. Ideea este corectă, dar nu este clar în ce măsură România are capacitatea politică și administrativă să construiască un astfel de proiect, să găsească obiectivele clare și mijloacele pentru a le atinge.

Nu trebuie să ne îmbătăm cu apă rece. Perimetrul Neptun Deep este important, dar nu esențial pentru Uniunea Europeană. Estimările arată că exploatările de gaze din Marea Neagră vor însemna cel mult 3% din cererea de la nivel european. Ceea ce nu este de neglijat, în contextul renunțării la aprovizionarea din Federația Rusă, dar nici indispensabil. Așa după cum estima recent un expert, gazul din Marea Neagră poate stabiliza aprovizionarea în Europa de sud-est.

Să fim realiști. România nu va putea folosi gazul din Marea Neagră exclusiv pentru consumul intern. Sunt fapte clare, în acest sens: de cel puțin un deceniu nu s-a găsit nicio soluție pentru combinatele de îngrășăminte chimice lăsate în paragină juridică, preluarea Azomureș de către Romgaz se blochează în prețul tranzacției, nu există programe pentru dezvoltarea industriei chimice și nici astăzi nu este clar când se va finaliza centrala de la Iernut, județul Mureș, care va produce energie electrică folosind ca materie primă gazele naturale.

De asemenea, se poate observa că OMV Petrom este mult mai activă în încheierea de înțelegeri comerciale decât Romgaz, care deține și ea 50% din exploatarea perimetrului offshore. Statul român este discret în materie de strategii de dezvoltare energetică. O fi bine, o fi rău? Nu știm. Ceea ce știm este că înțelegerile comerciale ar trebui să fie subordonate unei strategii care să armonizeze interesul național cu cel european.

Consolidarea acționariatului este un proces esențial pentru companii care întărește forța economică a firmelor. Numai că procesul de consolidare a fost blocat de dezinteresul micilor acționari față de proprietatea lor. Legea a fost schimbată, dar există o inițiativă care își propune să întoarcă legislația la vechea formă și implicit la vechiul blocaj.

Povestea începe în urmă cu trei decenii. Atunci, România a derulat un așa-numit program de privatizare în masă. Să facem doar o scurtă istorie. Prin programul de privatizare în masă statul român a dorit să atingă două obiective: pe de o parte, să ofere cetățenilor români sub formă de acțiuni o parte din capitalul întreprinderilor de stat, pe de altă parte, să creeze instrumentele pentru a dezvolta piața de capital în România.

În ce măsură au fost atinse cele două obiective este de discutat, dar indiferent de acest lucru, astăzi, putem vedea consecințele economice ale privatizării în masă. Una dintre ele este că există foarte mulți mici acționari (poate câteva sute de mii, poate chiar un milion de persoane) care mai au doar câteva acțiuni, care valorează câteva zeci de lei.

Mai mult, prin mecanismele de alocare de acțiuni sau prin majorări de capital, unii dintre acționari pot dobândi și ceea ce se numesc fracții de acțiuni, adică nu doar un număr întreg de acțiuni, ci și părți dintr-un titlu de valoare.

Trebuie spus că mulți dintre micii acționari au avut în ultimii ani o atitudine pasivă, în sensul că, de exemplu, mulți dintre ei nu și-au încasat dividendele cuvenite. Este adevărat că sumele primite erau mici, pe măsura deținerilor pe care le au în companii. Acest lucru, adică atitudinea pasivă, este de înțeles în măsura în care participațiile la companii erau de valoare redusă, iar dividendele la fel.

Micii acționari mai aduc o problemă pentru companiile la care sunt proprietari. Este vorba despre fracțiile de acțiuni pe care aceștia le pot deține ca urmare a aplicării algoritmului specific de consolidare. Adică, este vorba despre proprietatea cu virgulă. Companiile aflate în această situație, care au mulți acționari cu titluri puține și cu fracții de acțiuni, vor să treacă la o consolidare a valorii nominale. Un demers de care este nevoie. Consolidarea valorii nominale aduce o coagulare a acționariatului și, în același timp, o consolidare a acționarilor cu adevărat interesați de dezvoltarea companiei. Prin consolidare, micii acționari sunt puși în fața a două decizii: fie cumpără acțiuni și rămân proprietari, fie își vând participațiile.

Numai că până în urmă cu câteva luni, consolidarea valorii nominale a acțiunilor era practic imposibil de făcut. Motivul? Pasivitatea micilor acționari, care uită pur și simplu să își încaseze banii plătiți de companie în contul fracțiilor deținute. Sumele sunt mici, câteva zeci de lei, și de aceea micii acționari nu știau sau nu erau interesați să își ia banii. Din această cauză, procesul de consolidare a valorii nominale și implicit a acționariatului unei companii se bloca.

În luna decembrie 2025, s-a găsit o soluție legală și anume sumele datorate de companie către micii acționari din răscumpărarea fracțiilor de acțiuni să devină prescriptibile. Adică, dacă nu sunt încasate pe parcursul a trei ani, sumele respective să fie prescrise și în felul acesta procesul de consolidare să poată continua. Era o soluție introdusă în lege care debloca situația companiilor care doresc să facă o consolidare a valorii nominale, iar prescripția, așa după cum arată juriști de prestigiu, are rolul de a înlătura incertitudinea din raporturile dintre deținătorii de acțiuni și cei care au fracții de acțiuni. Prescripția este un instrument juridic legal și justificat în cazul unor mici acționari complet dezinteresați de dreptul lor de proprietate.

De altfel, promovarea acestui principiu în legislație avea darul să anuleze protecția exagerată acordată unor mici acționari, total lipsiți de interes pentru compania la care au participații.

Doar că senatorii s-au speriat de prescripție și la mai puțin de trei luni de la schimbarea legii au inițiat o nouă modificare. Adică, Senatul vrea să revină la varianta inițială a legii, respectiv fără prescripție. Este o eroare și nu rămâne decât ca deputații să fie mai curajoși, mai logici și mai pro-business. Adică, să anuleze modificarea făcută de Senat, să lase legea în forma actuală, să accepte că o prescripție după trei ani este un termen absolut corect și să permită companiilor să își consolideze acționariatul și o dată cu el forța economică.