Vorbim despre Revoluția Americană ca despre o revoluție aparte – o revoluție conservatoare, născută dintr-o neînțelegere uriașă între coloniile nord-americane și guvernul de la Londra. Coloniștii nu cereau ceva nou, ci revendicau drepturi vechi, considerate fundamentale, dar pe care le simțeau amenințate. Britanicii, la rândul lor, nu intenționau să instaureze o tiranie, ci doar să controleze mai eficient teritoriile de peste ocean. Această ruptură s-ar fi putut poate evita, dar lipsa de încredere, comunicarea defectuoasă și contextul postbelic au transformat tensiunile într-un conflict major, cu o consecință imensă: nașterea unei națiuni.

După câștigarea independenței, Statele Unite s-au confruntat cu o perioadă de haos, lipsă de coerență între statele membre și dificultăți de guvernare. Articolele Confederației s-au dovedit ineficiente, iar necesitatea unei Constituții mai ferme a dus la apariția unui conflict intelectual între federaliști și antifederaliști. În acest context apar „The Federalist Papers”, o operă monumentală a lui Hamilton, Madison și Jay, sub pseudonimul „Publius”, în apărarea unei guvernări centralizate și eficiente. De cealaltă parte, antifederaliștii – sub numele „Brutus” – denunțau pericolul unui nou tiran în locul regelui detronat. Dezbaterile erau aprinse, dar și incredibil de mature și sofisticate pentru acea epocă.

Această generație de fondatori americani, inspirată de Roma antică, de gândirea iluministă și de tradiția britanică, a creat un sistem politic inovator, care a rezistat până astăzi. Totuși, compromisul care a făcut posibilă Constituția a avut și o latură rușinoasă: perpetuarea sclaviei, păcatul originar al unei republici născute în libertate. Ideile mari ale epocii nu au fost puse imediat în practică pentru toți, iar acest dezechilibru avea să ducă, decenii mai târziu, la un alt război – cel civil. Dar rămâne fascinantă capacitatea acestor oameni tineri și diverși de a construi, prin reflecție și compromis, un model politic durabil.