Fichte pornește de la Kant, dar vrea să meargă mai departe: dacă nu cunoaștem lucrurile „în sine”, ci doar ceea ce conștiința noastră structurează, atunci întreaga realitate devine produs al activității subiectului. Astfel ia naștere „Doctrinele științei”, unde Eul nu e doar un punct de plecare psihologic, ci o forță activă, creatoare - principiul întemeietor al lumii. Lumea nu e ceva dat, ci ceva ce Eu-l își opune sieși, pentru a se putea depăși. E o filozofie a acțiunii și a devenirii.

Fichte nu este un idealist rupt de lume. Pentru el, libertatea nu e o idee abstractă, ci o sarcină practică: să devii ceea ce ești prin efort, prin moralitate, prin contribuția la binele comun. De aici interesul său pentru educație, pentru stat, pentru destinul popoarelor. În Discursurile către națiunea germană, scrise în timpul ocupației napoleoniene, Fichte face apel la o regenerare spirituală prin cultură, limbă și școală - nu prin sânge sau resentiment. Națiunea nu e un dat etnic, ci un proiect moral.

Fichte este una dintre figurile-cheie ale idealismului german, dar și un precursor al unor tensiuni moderne: între autonomie și colectiv, între construcția sinelui și angajamentul social. Dacă la Kant rațiunea trasează limitele, la Fichte spiritul sparge frontierele. O gândire riguroasă, dar vie, care cere nu doar să înțelegi, ci să devii.