Vineri, 9 ianuarie 2026 - Așa cum avem un Vechi Testament, un Nou Testament și un Prezent Testament, tot așa avem vechiul adventism, noul adventism și actualul adventism cu privire la controversa cosmică ce tulbură pacea și bunăstarea întregului univers. De ce suntem încă aici, la peste 2000 de ani de când Dumnezeu a pus în fața noastră standardul pentru noua omenire? Cum se explică fragmentarea profundă a teologiei adventiste deși Dumnezeu a oferit numitorul comun al tainei evlaviei care garantează unitatea și succesul unui popor destinat să lumineze pământul cu slava lui Dumnezeu? 

Ioan privește în viziune grupul celor 144000 adunați în jurul tronului, și constată că ei “cântau o cântare nouă.” Ce importanță are această cântare, spre a ocupa atâta spațiu în marele și tulburătorul capitol 14? De ce oferă apostolul atâtea detalii despre un fapt aparent banal? De cântări și partituri complicate are el timp acum, când balaurul, fiara și proorocul mincinos tocmai au încolțit omenirea la răscrucea dintre viață și moarte? Se pare că această cântare nouă are un rol foarte important, determinant aș spune, pentru ceea ce se întâmplă în această secvență de timp profetic. Totul pare blocat de apariția acestui grup special, în a căror gură nu s-a găsit minciună, oameni care stau fără vină înaintea adevărului pur în care se respiră pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miazănoaptei. Vă invit așadar să observăm importanța acestei cântări noi.

Biserica a încercat toate metodele imaginabile să producă redeșteptarea și reforma despre care știe sigur că sunt „cea mai mare și cea mai urgentă nevoie a noastră.” În zadar. De fiecare dată proiectul începea cu surle, trâmbițe și mare tamtam, ca să se sfârșească mereu cu lamentabilul previzibil fâsâit. Nu am observat că trezirea fecioarelor adormite se produce doar când, la miezul nopții, răsună în cetate marea strigare: „Iată Mirele, ieșiți-I în întâmpinare!” 

Apocalipsa lui Ioan descoperă o realitate absolut tulburătoare: Parcă și morții și-au pierdut răbdarea și nu mai suportă încropeala laodiceană, tărăgăneala, mediocritatea și lipsa de interes a bisericii rămășiței în treburile lui Dumnezeu. Martirii generațiilor trecute trebuiau să fie demult în cer, bucurându-se de rodul muncii sufletului lor. Ei nu și-au iubit viața chiar până la moarte, de dragul neprihănirii, ca guvernarea divină să poată fi justificată și marea controversă încheiată. Acum observă cu stupoare cum noi, frații și tovarășii lor de suferință, ne dăm peste cap să ne așezăm cât mai bine în această lume, facem compromis după compromis nu cumva să se atingă balaurul de scumpa noastră piele, și ne aliem cu cei mai înverșunați vrăjmași ai cauzei lui Dumnezeu spre a construi o lume mai bună, mai pașnică, mai durabilă, aici pe pământ. De ce nu se “împlinește” numărul tovarășilor lor de slujbă, care urmează să fie omorâți ca și ei? Pentru că noi, tovarășii lor de slujbă, am făcut pact cu diavolul pentru ridicarea împărăției lui Dumnezeu pe pământ sub stăpânirea duhurilor necurate.

...

Drama prezentată de Ioan în cartea Apocalipsei este simbolizată printr-o luptă între un balaur și un miel. Știm că balaurul reprezintă forțele răului care acționează pe principiile egoismului, minciunii, uciderii, a violenței și forței. Mielul este simbolul împărăției lui Hristos, care acționează pe principiile iubirii, neprihănirii și a slujirii. Hristos și Satana (Mielul și balaurul) acționează prin mijloace pământești pentru a-și îndeplini scopurile pe pământ. Hristos își revelează principiile caracterului Său prin poporul Său, adevărata biserică a lui Isus Hristos. Satana se revelează prin intermediul unei puternice confederații dintre biserică și stat. Când caracterele lui Hristos și Satana vor fi astfel pe deplin manifestate, sfârșitul va veni. Legea neprihănirii se va dovedi mai puternică decât toată puterea balaurului și a forțelor sale. Temeliile atacului împotriva legii eterne a creațiunii se vor dovedi slabe și putrede exact cum a declarat Dumnezeu de la început.

...

Momentul sigilării găsește biserica într-o stare de apostazie generalizată, cu majoritatea membrilor convinși că aduc o slujbă lui Dumnezeu. Profetul Ezechiel descoperă că sigilarea poporului lui Dumnezeu se petrece în timp ce biserica este scufundată în cele mai grozave urâciuni, și că cei sigilați sunt acolo, în biserică, în mijlocul poporului care practică acele urâciuni cu seninătate și nepăsare: Oricât de surprinzător ar părea, Domnul consideră că cei pregătiți pentru sigilare sunt oamenii care văd problemele poporului lor şi apelează la Dumnezeu pentru rezolvare. Ei percep urâciunile contemporane, văd nelegiuirea unită cu sărbătoarea deoarece au avut o sclipire a neprihănirii lui Hristos şi pot face deosebire între crucea lui Hristos şi crucea lui Tamuz.

...

Scopul lui Dumnezeu în Mișcarea Adventă poate fi înțeles numai dacă se înțelege imaginea de ansamblu a scopului lui Dumnezeu în crearea omului. Care este legătura creației omului cu mișcarea adventă? Sanctuarul lui Dumnezeu trebuie curățit — justificat, re-adus la starea inițială. Sanctuarul este locul numelui lui Dumnezeu. Așadar Daniel 8:14 se referă în primul rând la justificarea numelui lui Dumnezeu în universul Său. Cum va fi justificat numele Lui? De către om! Așadar, mesajul pentru ziua de azi face apel la om, spunând: „Dați-I slavă, căci a sosit ceasul judecății Lui…” - adică a eliberării Numelui Său…a justificării Legii Eterne a creațiunii iar aceasta va fi realizat prin această nouă familie divino-umană al cărui Începător - al doilea Adam este Hristos: “În natura omenească trebuia să se refacă însuși chipul lui Dumnezeu. Slava lui Dumnezeu și a lui Hristos necesită desăvârșirea caracterului poporului Său. ( DA, 671)