Podcast cuMINTE

 

„Pe tata l-am lăsat în Kiev, tata va vinde ceva, va ajuta eroii noștri, militarii noștri. Poate chiar va lupta.”

Această voce aparține unui băiețel din Ucraina, care povestește cu lacrimi în ochi cum a reușit să fugă de război, lăsându-l pe tatăl său să ajute soldații care se află pe câmpul de luptă. Secvența video a fost publicată pe 28 februarie de o televiziune din Orientul Mijlociu, iar jurnalistul a decis să păstreze identitatea copilului, arătându-i fața și menționându-i numele integral. De la declanșarea războiului, la TV și în presa online au apărut zeci de materiale jurnalistice similare, care ilustrează minori afectați de conflictul armat din statul vecin. Majoritatea copiilor apar în ipostaze dramatice, plângând, fiind vădit tulburați și dezorientați, iar unii chiar pătați de sânge.

Sunt aceste secvențe video o exploatare a tragediei unor oameni cu scopul de a aduna mai multe vizualizări și aprecieri? Sau, totuși, este vorba de interesul public? Este o dilemă a mai multor jurnaliști care, de când a început războiul în Ucraina, trebuie să ia decizii complicate atunci când realizează materiale de presă în care apar minori: să-i intervieveze pe copiii care au fost afectați de război, care fug din țara lor, care dorm în subsoluri, stau pe întuneric și se ascund de explozii? Și mai apoi: să le divulge sau nu identitatea? 

Bună, sunt Ana Sârbu și astăzi la podcast cuMINTE vorbim despre imaginea copilului, între senzațional și etică jurnalistică, în materialele de presă cu o conotație negativă.

***

În Codul serviciilor media audiovizuale din Republica Moldova, adoptat în anul 2018, există un capitol aparte cu reguli pentru posturile TV privind reflectarea imaginii copiilor. Printre altele, legea indică faptul că dreptul minorului la respectarea vieţii private şi la propria imagine prevalează în faţa necesităţii de informare, inclusiv în cazul minorului aflat în situaţii dificile, și că în cadrul programelor audiovizuale copilul nu poate fi folosit sau expus de către părinţi, rude, reprezentanţi legali, avocaţi sau alte persoane responsabile de creşterea şi îngrijirea acestuia cu scopul de a obţine avantaje de orice tip sau de a influenţa deciziile autorităţilor publice. 

De asemenea, din anul 2011, prevederi referitoare la copii există în Codul deontologic al jurnaliștilor din Republica Moldova, iar din anul 2013 există și o lege cu privire la protecția copiilor împotriva impactului negativ al informației.

Codul deontologic al jurnalistului specifică: „Jurnalistul tratează cu deosebită acuratețe informația colectată despre copii, asigurându-se că publicarea unei atare informații nu va avea consecințe negative (sentimente de frică, suferință etc.) asupra acestora”. 

De asemenea, (citez) „jurnalistul protejează identitatea copiilor implicați în evenimente cu conotație negativă (accidente, infracțiuni, dispute familiale, sinucideri, violență și abuz de orice fel etc.), inclusiv ca martori. Înregistrările audio/video și fotografiile trebuie modificate, pentru protejarea identității copiilor”. 

Totuși, Codul reține și anumite excepții (citez): „Fac excepție situațiile în care identificarea copiilor este de interes public și cele în care jurnalistul acționează în interesul superior al copilului, cu sau fără acordul părinților sau al tutorilor”. 

Anterior, UNICEF a lansat un Ghid pentru jurnaliștii și jurnalistele care realizează materiale despre copii. Specialiștii au inclus o serie de principii care trebuiesc respectate de persoanele angajate în instituțiile de presă. În ghid, experții UNICEF menționează (citez): „Nu publicați o poveste sau o imagine care ar putea pune în pericol copilul,

În Republica Moldova, doar trei din zece persoane cu vârsta cuprinsă între 60 și 79 de ani au acces la tehnologiile digitale, în comparație cu opt din zece persoane din categoriile mai tinere ale populației, potrivit Indicelui de Îmbătrânire Activă, realizat de Fondul ONU pentru Populație din Moldova. Între timp, în Danemarca, 94% dintre cei cu vârsta de 65-74 de ani au navigat pe Internet în primul semestru al anului 2020, potrivit datelor oferite de către Eurostat.

Într-o eră a dezinformării și falsurilor care ne pasc la fiecare colț al mediului online, cât de expuși sau protejați de aceste pericole sunt cei trecuți de 60 de ani? Sunt vârstnicii mai vulnerabili? Pot fi ei manipulați mai ușor? Cum putem să ne ajutăm părinții ori bunicii să nu cadă în capcanele dezinformării online, dar și a celei offline? Bună, sunt Ana Sârbu și astăzi, la podcast cuMINTE, vorbim despre informarea și dezinformarea în rândul vârstnicilor, precum și necesitatea alfabetizării digitale a acestora. 

Schimbările tehnologice au un impact major asupra vieții sociale. În ultimii ani, digitalizarea a contribuit la dezvoltarea mai tuturor sectoarelor de activitate, de la economie și educație, la sănătate și participare civică. Internetul a devenit un factor important în accesarea informațiilor de interes, care, în alte condiții, ar fi fost mult mai dificil de obținut. 

De cealaltă parte, tehnologiile au generat așa-numitul digital gap, care în traducere ar însemna decalaj digital. Este o formă de inegalitate socială determinată de accesul diferit la Internet, dar și de gradul neuniform de alfabetizare digitală. Acesta poate fi observat atât la nivel global, prin diferențele în ceea ce privește accesul la Internet între țările dezvoltate și cele în curs de dezvoltare, dar și în comunitățile locale. Astfel, cei care nu dispun de mijloacele tehnologice și abilitățile necesare pentru a utiliza Internetul se află într-o poziție defavorizată.

Soluția rezidă în alfabetizarea digitală a cetățenilor – o abilitate de cunoaștere și utilizare a noilor instrumente TIC. Acestea ne ajută nu doar să navigăm pe Internet, dar și ne oferă cunoștințele necesare pentru a înțelege cum să reacționăm la diversele pericole din mediul online.

În țara noastră, cele mai dezavantajate persoane la capitolul alfabetizării digitale sunt cele care au trecut de vârsta de 60 de ani. Majoritatea au acces limitat sau chiar deloc la online, potrivit studiului menționat la început. Totodată, mulți dintre cei care utilizează Internetul consideră că toate informațiile care apar pe Internet sunt adevărate și sunt publicate de experți în domeniu. 

Mătușa Eudochia are 64 de ani și este din satul Gradiște, raionul Cimișlia. În timpul liber îi place să stea pe rețelele sociale, dar pentru ca să se informeze vizionează știrile la posturile de televiziune din țară. „Cel mai mult mă informez de la televizor, consider că este cea mai sigură sursă. Mă uit la mai multe posturi de televiziune. Unul spune într-un fel, altul în altul. Dar eu îmi fac concluziile mele”, spune femeia.

Ea are un smartphone, pe care l-a primit în dar de la copii. Pe telefon și-a instalat mai multe aplicații, dar cel mai mult petrece timpul pe Facebook. „Am auzit de știri false, știu că sunt niște știri, distribuite pe Internet, care au drept scop de a manipula. Încerc să mă feresc de ele, unele au titluri atrăgătoare și nici nu le citesc”. 

Despre știrile false a auzit de la nepoți și tot ei au fost cei care i-au explicat cum să se folosească de rețele. „Atunci când bunica a dorit să se înregistreze pe rețelele sociale, am venit imediat cu un sfat: să fie atentă la ceea ce citește și distribuie, pentru că m-am gândit că persoanele în etate nu cunosc atât de ...

„Noul coronavirus este o bacterie și se tratează cu antibiotic.”

„Parlamentul european interzice cuvintele «mamă» și «tată».”

„Uniunea Europeană vrea să «anuleze» Crăciunul.”

„La Frankfurt s-au dat câte 50 de euro de vot.”

„Masca de protecție conține viermi sau nanotehnologii.”

Sunt câteva dintre dezinformările răsunătoare care au circulat online și offline în anul 2021, inclusiv în spațiul mediatic de la Chișinău. O parte au fost preluate și traduse de pe site-uri străine de tip clickbait. 

Anul trecut, ca și în cei precedenți, instituții de presă afiliate politic au promovat mesaje pro-Kremlin, anti-UE și anti-NATO, în contextul conflictului înghețat din regiunea transnistreană sau a disensiunilor din estul Ucrainei. Anul 2021 a fost și un an electoral în Republica Moldova, care s-a remarcat prin dezinformări și falsuri promovate intenționat și agresiv. Mai mult, am trecut prin al doilea an de pandemie, când spațiul nostru informațional a continuat să fie intoxicat cu știri false și teorii conspiraționiste despre importanța vaccinării ori a măștilor de protecție. 

Prietene, bine te-am regăsit la Podcast cuMINTE! Sunt Ana Sârbu și în ediția din ianuarie vorbim despre cele mai răsunătoare dezinformări ale anului 2021. Cine se ascunde în spatele acestora, care le este scopul și, mai ales, ce efecte au asupra noastră?

Pentru început, să ne amintim ce este, de fapt, dezinformarea. Potrivit Dicționarului explicativ al limbii române, a dezinforma înseamnă a informa greșit, tendențios (în mod intenționat); a induce în eroare. După Vladimir Volkoff, autorul celebrului „Tratat de dezinformare”, este tehnica ce permite furnizarea de informații generale eronate unor terți, determinându-i să comită acte colective sau să difuzeze judecăți dorite de dezinformatori. Despre cele mai periculoase și virale dezinformări ale anului trecut discutăm astăzi cu expertul Centrului Român de Politici Europene, Alexandru Damian.

Alex, bună! Mă bucur să te aud chiar dacă te afli peste hotarele țării. Tu ai urmărit și ai analizat anul trecut modul în care au fost promovate știrile false și campaniile de dezinformare în spațiul din Republica Moldova. Care au fost, în opinia ta, cele mai răsunătoare dezinformări? 

Alexandru Damian: Este o întrebare grea. Cred că a fost atât de multe încât mi-e foarte greu să fac un top şi asta pentru că în Moldova am avut şi alegeri şi au fost foarte multe gândite, cred, împotriva Maiei Sandu, în principal, şi probabil PAS în secundar. Dar, desigur, au continuat şi dezinformările privind pandemia de Covid-19. Acestea ocupau, de fapt, agenda. Credeam că nu mai au ce inventa după 2020, când au fost spuse o grămadă de trăsnăi în Republica Moldova pe ceea ce înseamnă ştiri false, dar ştiţi cum se spune – „sky is the limit” pentru ştiri false, pentru dezinformări şi probabil şi pentru laboratoarele ruseşti unde se coc aceste idei. Preferata mea a fost aceea că vaccinul Pfizer provoacă infertilitate. A fost excelentă, pentru că a avut şi componenta asta transnațională, a fost folosită și în România, unde au preluat şi au adăugat că provoacă infertilitate pentru trei generații, nu doar pentru o generație, așa cum se menționa în Republica Moldova. La fel, masca de protecţie, care conţinea ba viermișori, ba nanotehnologie. Și cred că cele clasice, regândite din 2020, când apărea Bill Gates care voia să controleze lumea şi probabil şi Moldova în particular, precum și cele promovate intens de bisericile ortodoxe din Moldova. Pe mine, sincer, m-au speriat ce circumstanțe puteau să aibă şi au fost şi în 2020, şi 2021 şi sunt convins că vor continua în 2022.

Dar de ce anume aceste falsuri, pe care le-ai enumerat, crezi că au devenit virale?

Sunt analizate și sunt gândite special pentru Republica Moldova. Asta este clar.

În acest an, China a interzis elevilor să se joace online în zilele când studiază la școală. Înaintea noului an de învățământ, copiii s-au pomenit că mai au voie să se joace virtual doar câte o oră pe zi și doar în zilele de vineri, weekend și de sărbători, anunța The New York Times la sfârșitul verii. Doi ani în urmă, Statista concluziona că aproape jumătate dintre copiii americani cu vârsta între 13 și 18 ani au jucat zilnic jocuri video pe mobil. Numărul lor este în creștere nu doar în SUA, ci și în toată lumea. Anul trecut, un studiu realizat în premieră în România a scos la iveală că aproape 8 milioane de români joacă jocuri video, adică cam jumătate de țară.

Salut! Sunt Ana Sârbu și astăzi la Podcast cuMINTE vorbim despre jocurile virtuale, consecințele utilizării excesive a lor, dar și cum le putem integra în procesul de studiu în așa fel încât să contribuim la dezvoltarea gândirii critice.

Dorința de a juca virtual este populară și printre copii, și în rândul adulților. Unii petrec zilnic ore în șir în fața ecranelor fără a se gândi cum acest hobby le afectează modul de viață. Pentru început, să analizăm care sunt efectele negative ale jocurilor virtuale. Un aspect important despre care vorbesc tot mai des specialiștii în psihologie este dependența pe care le generează, asociată cu un șir de probleme de sănătate, de ordin psihologic și comportamental, potrivit unui articol științific realizat de Universitatea Harvard.

Un studiu al Jurnalului American de Psihiatrie arăta încă în 2016 că până-n 1,0% dintre americani sufereau de internet gaming disorder. Este vorba despre o tulburare la nivel psihologic, care se manifestă prin comportamente dezechilibrate și reacții violente în situații de stres. Soluția pentru a scăpa de această tulburare ar fi terapia cognitiv-comportamentală, chiar dacă această dereglare nu este pe deplin înțeleasă de către specialiștii în sănătate.

„În ultimii ani, într-adevăr, dependența de jocuri capătă o nouă formulă. Probabil, ați identificat în multe dintre articolele de specialitate noțiunea de autism digital, cu toate că nu toți specialiștii sunt de acord cu ea. Însă, o să găsiți subdefiniția dependenței față de a petrece mai mult timp în mediul online și nu atât la jocuri, cât în mediul online. În cazul copiilor, este mai puțin întâlnită, pentru că este vorba totuși de o dependență mai mare. Însă, dacă se începe de la vârste mici în a petrece mai mult în fața gadgetului, atunci poate să existe și acest tip de dependență”, ne spune psihologa Dorina Vasilache.

Potrivit aceluiași articol al Universității Harvard, există îngrijorarea că expunerea la violența extremă, care se găsește în mod obișnuit în jocurile video, poate să cauzeze probleme emoționale și să ducă la comiterea actelor de violență de către tineri. Dorina Vasilache consideră că gradul de percepție a agresivității din jocuri este diferită totuși, iar părinții, care le permit copiilor să se joace în mediul online, ar trebui să țină cont de câteva aspecte.„Vreau să vă zic că gradul de inofensivitate diferă în funcție de specificul copilului. Cineva poate să vizioneze toată ziua jocuri în care sunt bătăi și este mai puțin afectat. În schimb, altcineva poate vedea cum lupul a căscat gura și s-au văzut dinții și imediat să rămână afectat. Recomand ca jocurile, în primul rând, să aibă conținut agresiv mai mic. Părinții, adulții trebuie să decidă ce le arată celor mici în funcție de gradul lor de predisp...

Salutare și bine te-am regăsit într-un nou sezon al Podcastului cuMINTE. Sunt Ana Sârbu și mă bucur foarte mult că vom continua, alături de cei mai valoroși profesioniști din țară, cât și din afară, să ne dezvoltăm gândirea critică și să devenim cetățeni responsabili în raport cu tot ceea ce gândim și facem. Sper că, în aceste luni cât am lipsit, nu te-ai relaxat și ai ținut cont de sfaturile invitaților din primul sezon al podcastului nostru. Ține-te bine – urmează noi ediții la fel de interesante.

Apropo de cetățeni…

Astăzi vreau să te invit să facem un mic exercițiu de imaginație.

Să ni-l închipuim, bunăoară, pe Diego. Dimineața, Diego deschide telefonul și trece rapid prin rețelele sociale preferate. Pe TikTok, el vizionează un video publicat de un canal anonim, despre faptul că la granița regiunii transnistrene ar fi fost observați militari americani și români. Pe newsfeed-ul de pe Facebook îi apare o știre, de pe un site mai puțin cunoscut, despre faptul că Moldova va găzdui Jocurile Olimpice. Iar pe Instagram, o influenceră îi spune că a slăbit 20 de kilograme după ce a consumat niște pastile-minune. Diego, totuși, le pune pe toate la îndoială și accesează imediat câteva portaluri cunoscute de știri, ca să verifice și să se convingă dacă cele văzute pe rețele sunt adevărate sau ba. Nu găsește nimic. În schimb, distribuie o știre la subiectul aprovizionării cu gaze, care face trimitere la 3 surse oficiale diferite.

Diego pornește spre serviciu și, în transportul public, aude o doamnă fără mască spunând că ele nu sunt necesare pe timp de pandemie. Cetățeanul nostru imaginar o sfătuiește respectuos să consulte datele Ministerului Sănătății și ale altor organizații acreditate în domeniul medical.

La muncă, în pauza de masă, Diego îi explică colegului său de ce nu ar fi trebuit să insulte, în comentarii, autorul unei postări cu care nu este de acord, ci să recurgă strict la argumente, iar seara, la cină, el le vorbește copiilor săi despre faptul că zvonul auzit la școală, de la alți colegi, nu trebuie crezut orbește, ci verificat – la părinți, învățători sau alte persoane de încredere.

La două cartiere distanță locuiește un alt cetățean, Carlos, care își începe dimineața la fel ca Diego, doar că primul lucru pe care-l face e să trimită o pretinsă știre exclusivă în chaturile cu prietenii săi și familia. El nu cunoaște cele mai importante site-uri de știri din țară, la radio ascultă doar muzică și spune că televizorul amăgește populația. Tot ce urmărește și de unde se informează sunt rețelele.

Carlos poartă mască doar pentru că este impus atunci când vrea să intre într-un local ori alt spațiu închis și zice că se va vaccina doar dacă nu va mai avea încotro. De altfel, l-a auzit în troleibuz pe Diego vorbind ceva despre „instituții medicale acreditate”. N-a înțeles însă termenul și nici nu știe unde să-l verifice. În schimb, cât a mers în transportul public, a tot comentat și criticat la tot felul de postări despre cum nu este de acord și nu-i plac variate opinii. Fără argumente logice. Faptul că nu-i plac i se pare suficient.

La birou, Carlos încearcă să-și convingă colegii că Moldova pe bune nu va mai fi aprovizionată cu gaz, căci văzuse asta nu mai știe unde pe Internet, iar la revenirea acasă rămâne debusolat când fiica îi spune că a învățat, la ora de Educație pentru media, ce înseamnă un zvon și că nimic nu trebuie împărtășit dacă nu este verificat. Ah, uitasem să vă spun: Carlos nu a participat niciodată la alegeri. „Toți sunt răi!”, obișnuiește el să spună la fiecare scrutin.

Deosebirile dintre cei doi cetățeni sper că-ți sunt evidente. Surpriză sau nu, astfel de personaje trăiesc printre noi, sunt fiecare dintre noi și tot noi avem libertatea să alegem cui să semănăm, lui Carlos sau Diego.

Și nu e doar despre verificarea informației, punerea la îndoială a ceea ce citim în presă sau auzim la TV și radio,

Ne asculți din septembrie 2020 și, timp de un an, alături de jurnaliști, cercetători și experți media, te-am ghidat prin labirinturile dezinformării, falsurilor și manipulării din presă ca să te ajutăm să le distingi, să le înțelegi, să nu le promovezi și să contribui, astfel, la o societate informațională mai sănătoasă. Astăzi, în ultima ediție a primului sezon al Podcastului cuMINTE, îți propun să facem o retrospectivă a celor mai importante lecții și sfaturi pe care le-am preluat de la invitații noștri. Să începem.

În debutul seriei noastre de podcasturi ai învățat că opiniile jurnaliștilor nu își au locul în știri. Știrea relatează pe scurt despre un fapt sau eveniment, iar părerea autorului lipsește de acolo cu desăvârșire. „Jurnaliștii încă nu pot face diferența dintre un material de opinie și o știre. Mai bine spus, ghidați de intenții ascunse, ei nu vor să facă această diferență. Este o abatere nocivă și periculoasă pentru că impune o anumită părere consumatorului și nu-l lasă pe el să gândească, să analizeze, să-și formeze propria opinie. Altfel spus, îl manipulează și îi insuflă opiniile altcuiva”, explica cercetătorul media Victor Gotișan. 

Ai aflat și despre faptul că o parte dintre articolele pe care le citești sunt departe de a fi corecte, iar cu ajutorul nostru ai descoperit cum să-ți dai seama care portaluri informaționale sunt de încredere și care nu. Cercetătoarea media Aneta Gonța a făcut lumină la acest capitol. „Orice redacție care pretinde a fi credibilă și respectă cititorii își va prezenta politica editorială în compartimentul «Despre noi». Astfel, beneficiarul sau beneficiara de știri vor ști la ce să se aștepte de la un site sau altul. Urmează numele și datele de contact ale autorilor/autoarelor materialelor, sunt ei personaje reale, pot fi identificați? Dacă aceste date lipsesc sau nu sunt suficiente, atunci trebuie să ne punem întrebări. La fel, gradul de actualizare a site-ului – dacă sunt sau nu suficiente materiale, atunci trebuie să ne punem întrebări. De asemenea, titlurile în acord sau dezacord cu textul sau semnarea de către redacție a Codului deontologic al jurnalistului sunt și ele indicii pentru credibilitate”.

Iar directoarea executivă a Centrului pentru Jurnalism Independent, Nadine Gogu, a venit cu un set de sfaturi care să te ajute să determini care ar trebui să fie nivelul tău de credibilitate față de anumite instituții de presă. „Pentru a determina dacă un material este calitativ sau mai puțin calitativ, acesta este evaluat pentru a vedea dacă corespunde anumitor rigori. În primul rând este evaluat pentru a vedea dacă subiectul este de actualitate și de interes public, dacă are impact asupra majorității populației. De asemenea, sunt evaluate sursele citate, dacă sunt citate, ar trebui să fie surse diverse. Atunci când avem materiale controversate, este obligatoriu să fie citate ambele părți. Urmează imparțialitatea din partea redacției sau autorului, mai ales când vorbim de știri – ele trebuie să se bazeze pe fapte, nu trebuie să conțină opinii, adjective, etichete. Și o altă rigoare – materialul trebuie să fie semnat de un autor, redacție. Doar întrunind toate aceste rigori, putem să spunem că un material este calitativ”.

Într-un alt podcast ai aflat de la Viorica Zaharia, jurnalistă și președintă a Consiliului de Presă din Moldova, la ce alte instrumente se recurge în presă în încercarea de a conferi credibilitate unei informații. „Apelul la emoție este o componentă importantă a propagandei și dezinformării. Emoțiile puternice deconectează creierul și asta nu o spun eu, o afirmă specialiștii. Atunci când simțim o emoție puternică, ni se deconectează gândirea critică. În știri suntem supuși permanent unor emoții. Fie că suntem revoltați de cruzimea cuiva care bunăoară a bătut un copil sau și-a bătut joc de un animal – asta ne creează un sentiment de revoltă, fie ni se generează sentimente de milă sau de compasiune față de cineva căr...

Dacă zece ani în urmă companiile își promovau serviciile și produsele preponderent la televizor și pe billboarduri, în prezent, lucrurile s-au schimbat. În campaniile lor de marketing, firmele apelează tot mai des la influencerii de pe social media, care le recomandă produsele sau serviciile comunității lor de zeci de mii de urmăritor contra unei sume de bani. 

Conform unui studiu lansat recent de Business Insider Intelligence, se așteaptă ca, până în 2022, investițiile în campaniile de promovare cu implicarea influencerilor să ajungă la 15 miliarde de dolari, înregistrând o creștere cu aproape 6 miliarde de dolari în doar trei ani. Deci vom vedea tot mai multă publicitate în feeduri și pe stories, iar acest lucru înseamnă că influencerii vor fi și mai solicitați, dar și mai bine plătiți. 

Astăzi, la Podcast cuMINTE, împreună cu mine, Ana Sârbu, îți propun să reflectăm un pic la publicitatea de pe paginile influencerilor pe care s-ar putea, cel mai probabil, să o urmărești și tu. 

Influencerii nu sunt neapărat prezentatori, cântăreți sau actori cu renume mondial. Poate fi vorba chiar și de persoane care creează tutoriale de îngrijire a tenului sau de editare a unui material video, dar care au o comunitate de fani pe social media. Fie că este vorba de Instagram, TikTok sau Facebook, atât timp cât această persoană are un număr mai mare de urmăritori pe rețelele sociale, internauții o consideră influencer. În traducere din limba engleză, acest termen înseamnă „o persoană care influențează părerea sau viziunea altuia, iar în marketing – o persoană cu capacitatea de a influența potențialii cumpărători ai unui produs sau serviciu prin promovarea sau recomandarea articolelor pe social media”.

„În tot zgomotul informațional care ne înconjoară, influencer marketing este tot mai frecvent utilizat de foarte multe branduri. Dacă, acum câțiva ani, doar anumite persoane publice sau vedete se bucurau de foarte multă încredere printre consumatori, acum influencerii, acele vedete ale online-ului, au puterea de a influența decizia de cumpărare a consumatorului sau de a impulsiona conversația. Asta se datorează și comunității sale digitale pe care a creat-o și cu care comunică în mod constant. De ce totuși influence marketingul este atât de popular? Ei bine, pentru că bugetele de promovare sunt mult mai mici comparativ cu cele alocate pentru TV. Influencerii sunt mult mai versatili, adică formatul de promovare poate fi ajustat în conformitate cu cerințele brandului, pe când în cazul TV-ului sunt anumite reguli și limite care trebuiesc respectate cu strictețe și pentru că, datorită influencerilor, promovarea este mult mai targetată – ai posibilitatea să te adresezi unui anumit public”, susține specialista în PR și Comunicare Irina Căliman.

În epoca rețelelor sociale, este greu să nu te simți copleșit de numărul de produse care sunt promovate zilnic pe rețele. Mai mult, există situații când influencerii îi pot face pe oameni să creadă că ceva este autentic și adevărat, când de fapt, poate fi doar rezultatul unui contract bine plătit. Și atunci cum să reacționezi la acest amalgam de servicii și produse promovate pe rețelele sociale de către influenceri? Cum să îți dai seama dacă sunt sigure și demne de încredere?

În prezent, nu există vreo autoritate care să supravegheze modul în care anumite produse și servicii sunt promovate de către influenceri. Potrivit unui raport al Influence.co, 61% dintre respondenții unui sondaj au precizat faptul că influencerii ar trebui să analizeze/testeze produsele sau serviciile pe care le promovează pe platformele lor. Cu toate acestea, 78% dintre respondenți au spus că vor ca persoanele pe care ei le urmăresc să-și împărtășească părerea cu privire la produsele pe care le utilizează,

Știi deja că, în știri, dar și în alte articole sau produse media, presa trebuie să se conducă de anumite reguli de etică și deontologie. Un jurnalist nu are voie să scrie tot ce crede într-o știre, să acuze, să-și manifeste preferințele. Dar ce se întâmplă pe rețelele sociale? În era social media, există norme de care jurnaliștii trebuie să se conducă și atunci când postează ceva pe feed? Sunt lucruri pe care o redacție n-ar trebui să le facă pe pagina sa oficială de pe Facebook sau Instagram? Cum procedezi atunci când jurnaliști pe care îi urmărești pe Facebook sau altă rețea socială te îndeamnă să votezi un anumit candidat/partid?

 Astăzi, la Podcast cuMINTE, ne-am propus să răspundem la aceste întrebări alături de Viorica Budu, cercetătoare în digital media. 

 Ana Sârbu: În 2020, Centrul pentru Jurnalism Independent a desfășurat mai multe cercetări în care a analizat paginile de Facebook ale mai multor jurnaliști și instituții media ca să le observe comportamentul (din punct de vedere profesional) pe această rețea socială. Nu prea s-au făcut astfel de studii anterior. De ce ar fi necesar să analizăm comportamentul presei pe rețele?

Viorica Budu: În ultimii ani, cum ai spus și tu, în era digitală, jurnalismul online vine cu oportunități, dar și provocări pentru jurnaliști, pentru că rețelele sociale sunt o sursă utilă și gratuită de știri și informații, la care jurnaliștii de multe ori apelează. Sunt o platformă de manifestare a poziției proprii și aici apare o linie blurată: când se încheie activitatea jurnalistică a reporterului sau a angajatului media și când începe manifestarea opiniei proprii a omului și nu a jurnalistului. Eu cred că aici nu există o linie și este foarte complicat pentru jurnaliști să facă o distincție. Respectiv, vedem pe rețelele sociale conturi ale jurnaliștilor cu notorietate și popularitate în rândul internauților, pe care vedem atât poze personale de la nunți, cumetrii, vacanțe, cât și opinii politice – critică la adresa unui politician, susținerea altuia -, ceea ce, cred eu, multă lume o face inconștient, anume din lipsa de înțelegere a felului cum funcționează rețelele sociale, pentru ce ei le folosesc și cred că necesită mai multă analiză și reflecție atât din partea jurnaliștilor – de ce fac ei acest lucru -, cât și din partea celor care monitorizează – cercetătorii medi -, ca să înțelegem cum să  regândim scopul și rolul rețelelor sociale în activitatea jurnalistică.

 Una dintre monitorizările CJI, despre care spuneam mai devreme, a arătat că unele redacții au favorizat masiv un partid și pe candidatul acestui partid la alegerile prezidențiale din noiembrie 2020. Aș vrea să clarificăm: încalcă normele etice un jurnalist atunci când își expune preferințele politice pe pagina de Facebook sau Instagram?

Rețelele sociale sunt doar un instrument de manifestare fără cenzură sau fără de a fi filtrate de către un editor, respectiv comportamentul tău offline trebuie să corespundă cu comportamentul tău oriunde. Mediul online este doar o reflecție a vieții noastre, este o reflecție a ceea ce suntem noi, nu este paralel, noi suntem conectați, respectiv ceea ce spui tu pe rețele nu este diferit de ceea cum te percepe lumea în afara rețelelor sociale. Respectiv, eu cred că Codul deontologic al jurnalistului din Republica Moldova, cât și alte coduri deontologice din întreaga lume se bazează pe anumite criterii și anumite valori comune în care ar fi incluse echitatea, credibilitatea jurnalistului, neutralitatea și de aici vine și dreptul jurnalistului de a monitoriza realitatea și de a fi canalul prin care lumea vede societatea. Neutralitatea și independența politică sunt pilonul de bază, mai ales în preajma alegerilor, atunci când omul de rând își manifestă în mod primordial obligația față de statul în care locuiește. Jurnalistul cred că are rolul central de a păstra acea credibilitate față de audiența sa, respectiv să zici „Votează pe cineva” este deja p...

Recent, o jurnalistă de televiziune de la Chișinău s-a pomenit într-o avalanșă de critici, după ce a citat Wikipedia într-o emisiune TV, în cadrul căreia a fost invitat liderul unui partid politic din Republica Moldova. Internauții au invocat printre altele faptul că unui jurnalist nu i-ar sta bine să facă trimitere la astfel de surse, ale căror credibilitate este discutabilă. 

Până la urmă, este sau nu Wikipedia o sursă demnă de încredere? Mai mult, în afara portalurilor informative, din ce alte surse online putem consulta date în viața de zi cu zi fiind siguri că informația este sută la sută veridică? Despre asta am ales să îți vorbim astăzi la Podcast cuMINTE.

Pentru început, să revenim la Wikipedia. Te întrebi și tu cât de corecte sunt informațiile ce apar pe acest site? Trebuie să știi că Wikipedia este un proiect enciclopedic online al cărui conținut este scris în colaborare cu un grup de voluntari, în mare parte anonimi. Prin urmare, orice persoană care are acces la Internet poate scrie un articol pe această platformă sau poate face modificări în textele publicate deja, cu excepția cazurilor limitate în care editarea este restricționată pentru a preveni vandalismul. Chiar și tu ai voie să adaugi sau să editezi cuvinte, referințe, imagini și alte materiale media. Ceea ce nu este neapărat rău. Dar oare putem avea încredere în astfel de informații?

Creatorii Wikipedia ne dau asigurări că „punctul de vedere neutru” este un criteriu important din politica oficială a enciclopediei online. „Orice articol din Wikipedia include toate punctele de vedere relevante și referitoare la subiectul respectiv. Acest lucru este important mai ales acolo unde există diferențe de opinie între specialiști. În articolele din Wikipedia pot fi introduse numai informații care au fost deja publicate în cărți, enciclopedii, monografii, reviste de specialitate sau alte surse de încredere. Nu pot fi exprimate opinii, teorii, comentarii, impresii personale ale celor care contribuie și nu pot fi introduse concepte noi sau cuvinte care nu există încă în limba română”, mai precizează membrii echipei Wikipedia.

Creatorii enciclopediei online mai spun că orice informație introdusă nu va fi luată în calcul dacă nu poate fi verificată prin trimitere la surse sigure. Acest lucru înseamnă că ceea ce citești pe Wikipedia a apărut deja, anterior, în articole de presă, publicații științifice sau alte documente. Deci poți avea încredere în informațiile care apar pe Wikipedia, dar trebuie să verifici sursele pe care le citează platforma. De obicei, creatorii de conținut pun hyperlinkuri și includ lista cu toate sursele în josul paginii, la Referințe. Cum am zis și anterior, verifică informațiile pe care le citești.

Wikipedia are și câteva așa-numite „surori Wiki”. Mai exact, Fundația Wikimedia gestionează o serie de proiecte mai mici, cum ar fi Wiki Specii – o bază de date cu peste 760.000 de specii de animale, plante, ciuperci, bacterii și toate celelalte forme de viață, sau Wikiversity, platformă cu resurse de învățare, proiecte de studii și cercetare pentru toate nivelurile, tipurile și stilurile de educație de la preșcolar până la universitate, inclusiv formarea profesională și învățarea informală. De asemenea, proiectul Wikiquote este un compendiu online gratuit de citate provenite de la oameni notabili și din lucrări creative în diferite limbi. Apropo, poți să consulți Wikipedia și când lucrezi la documente academice și științifice, doar că citarea articolelor din Wikipedia în astfel de lucrări nu este acceptată. În schimb,

Mai puțin de jumătate dintre cetățenii Republicii Moldova sau, mai exact, 44%, spun că ar cunoaște ce înseamnă termenul propagandă, arată datele unui sondaj național privind percepția populației despre mass-media și aptitudinile mediatice, publicat în toamna anului trecut. Mai mult, circa jumătate dintre respondenți au fost de acord cu afirmații precum că propagandă ar fi știrile care sperie populația sau care critică guvernarea, ceea ce nu este tocmai așa.

 Între timp, pe micile ecrane ale țării noastre se perindă emisiuni dubioase, propagandistice, care promovează insistent anumite mesaje și interese, dar care sunt formulate și expuse atât de convingător încât nici nu ne dăm seama că suntem „spălați pe creier”, mai exact… devenim victimele propagandei informaționale.

 Bună, sunt Ana Sârbu și astăzi la podcast „cuMINTE” vorbim cu expertul media  Ion Bunduchi despre tipurile de propagandă informațională, ce înseamnă asta de fapt și cât de multă propagandă avem în Republica Moldova, dar și cum să o depistăm în materialele jurnalistice din care ne informăm. Bună ziua, domnule Bunduchi.

 Se pare că nu toți știu ce înseamnă propagandă informațională, chiar dacă majoritatea au auzit cel puțin o dată acest termen. Aș vrea să explicăm, să dăm o definiție.

Ion Bunduchi: Așa este. Toată lumea vorbește despre propagandă, dar foarte puțini încearcă să răspundă la întrebarea ce este propaganda, pentru că dacă ar răspunde, atunci propaganda dispare. Foarte stranie îmbinarea – mass-media și propaganda, când mass-media ar trebui să facă altceva decât propagandă, propagandă are cine face. Ce ar fi propaganda? Sunt niște mesaje ale cuiva care, transmițându-le, încearcă să te afilieze, să te facă să gândești ca și dânsul. De fapt, propaganda, ca și cuvânt, este un cuvânt simpatic, nu are vreo vină. Iată atunci când omul se apucă de capul propagandei, atunci propaganda devine un fenomen nociv, pentru că, în general, de la începuturi și până acum, propaganda vine pe filiera religioasă. Apropo, în Roma există strada Propagandei, adică este dedicată celor care transmiteau mesajele credinței catolice și încercau să aibă tot mai mulți susținători. Ei bine, în timp, propaganda a fost luată drept armă ideologică de multă lume. Timpul trece, dar propaganda rămâne în picioare, se schimbă canalele de comunicare, se schimbă modul de a dialoga, de a discuta, de a transmite și recepționa mesaje, dar propaganda făcută cu rea-credință are același efect. Foarte straniu că, și în secolul 21, când avem acces la o sumedenie de canale de informare, propaganda își face treaba și, mai ales acolo unde populația săracă predomină, este un mecanism foarte subtil. Problema este îndreptată spre categoriile de oameni care sunt ratați, consternați, frustrați de anumite eșecuri în viață și, mai ales, este această tagmă a oamenilor leneși intelectuali – adică cei care nu se gândesc să trudească ori să-și răspundă la niște întrebări -, ori sensibili la mesaje de o anumită culoare. Sunt cam între 80-90 la sută din toată populația planetei. Adică suntem predispuși la perceperea mesajelor așa cum dorește comunicatorul, doar că atunci când încerci să-ți răspunzi la o întrebare simplă (și cea mai complexă) – „Ce-i viața?” – cei care încearcă să-și răspundă pun mintea la contribuție și trudesc intelectual, dar majoritatea nu doresc să-și pună această întrebare și, cu atât mai mult, majoritatea absolută nu încearcă să-și răspundă la această întrebare pentru că omul de firea lui este leneș. La ce bun să gândesc cu capul meu, dacă poate se găsește altul să o facă cu capul meu și atunci foarte ușor se găsește cine să o facă, pentru că puterea este magică, puterea atrage și atunci se găsesc căpoși, care așteaptă să aibă această parte a populației ca să transmită mesajele pe care...