Sorin Petrof

Cineva mi-a transmis cu simpatie și sinceră preocupare că în contextul acestor prezentări, în ultima vreme, par cam debusolat. Cu tot respectul dar țin să contrazic: nu par, chiar SÎNT debusolat! Și de ce n-aș fi? Dacă Domnul însuși a adormit la cîrmă (Marcu 4,38), eu de ce-aș fi mai direcționat? Debusolarea face parte din pachetul existențial al deplasării. Iar după cum spunea JRR Tolkien (scuze că nu pot cita din EGW, însă aici nu prea a fost inspirată), "nu toți care rătăcesc sînt pierduți". Și bănuiesc că nu sînt singurul. Sîntem mai mulți care rătăcim. Însă, ar zice Domnul proaspăt trezit din somn, "ferice de cei care rătăcesc, căci ei vor găsi direcția". Amin.

Un nou spectru bîntuie biserica, spectrul vorbitorilor motivaționali. N-am nimic cu cei seculari. Au inventat un business foarte lucrativ iar pentru unii, chiar folositor. Însă motivaționalii ceilalți, ăștia religioșii, furnizorii de leucoplast și piramidon spiritual, știu o mare taină pe care noi, cei nemotivații, n-o știm. Noroc cu ei care din preaplinul inimii lor vor cu tot dinadinsul să ne împărtășească taina: secretul e să crezi și să nu cercetezi. Pentru asta predică ei evanghelia prosperității și țin liturgia profitului. Dar mai fac ceva fiii aburelii: transformă crucea lui Hristos în șezlongul lui Mamona! Pavel ar fi spus anatema. Eu le spun doar să le fie contul ușor...

Toate schemele piramidale au la bază o idee simplă dar teribil de productivă: nu puteți voi da cît putem noi primi. Iar cei din vîrful piramidei nu vor precupeți niciun efort ca să ne mintă, manipuleze, aburească și îmbrobodească să dăm tot ce-avem cu iluzia că mîine vom fi ca ei. Ca zeii. Nu întîmplător, MLM-urile, cele mai eficiente scheme piramidale, s-au inspirat din bisericile evanghelice americane. Pentru că, în esență, cea mai veche, mare și puternică schemă piramidală din lume a fost, este și va fi, religia. Dixit. Cine poate să primească lucrul acesta, să-l primească. Cine nu, nu.

Ce faci cînd ceri o pîine și primești o piatră? Cînd te rogi pentru vindecare și nu se întîmplă absolut nimic? Cînd sari din lac în puț? Adică în apele tulburi și stătute ale neîncrederii. Nici măcar la Betesda nu ajungi. Acolo unde, deși sacralitatea mitului îți anesteziază complet simțul realității, parcă există totuși o oarecare speranță. Nu contează că-i falsă atîta vreme cît apele se tulbură... Iar apele se tulbură mereu, mai ales că "îngerii" Domnului n-au niciun interes ca frații și surorile să afle adevărul, anume că Betesda este mereu aceeași ieri, azi și în veac: acolo nu se vindecă nimeni, niciodată. Și totuși se vindecă dar nu acolo: unul din VT care s-a scăldat de șapte ori și una din NT care avea șapte draci. Și cînd te gîndești că-n ziua a șaptea chiar nu se mai întîmplă nimic. Și bunul Dumnezeu parcă se odihnește de toate lucrările Sale...

Problema fundamentală a omului nu e de natură economică, socială, politică, etnică, rasială, ecologică, etc., oricît de importante ar fi acestea, ci e de natură existențială în sens etic, moral. Dacă brusc ar apărea utopia pe pămînt, omul o va transforma, în timp, în distopie. Și dac-ar popula Marte chiar, inevitabilul se va produce - reeditarea dramei istoriei terestre ("The Expanse" ar putea fi o profeție). Poate avea dreptate agentul Smith din Matrix: "Fiecare mamifer de pe această planetă dezvoltă instinctiv un echilibru natural cu mediul înconjurător, dar voi, oamenii, nu. Vă mutați într-o zonă și vă înmulțiți și vă înmulțiți pînă cînd fiecare resursă naturală este consumată. Singura modalitate de a supraviețui este răspîndirea în altă zonă. Mai este un alt organism pe această planetă ce urmează același model. Știi care este? Virusul. Ființele umane sunt o boală, un cancer al acestei planete. Voi sînteți ciuma iar noi... suntem leacul.” Poate nu întîmplător omul devine din ce în ce mai dependent de inteligența artificială - speră ca prin aceasta să asigure viitorul planetei. Doar că omul într-un asemena scenariu va deveni complet irelevant. Însă mai e o altă cale prin care omul ar putea supraviețui. Calea îngustă...

La întrebarea, de ce sîntem atît de ușor de prostit, culmea, cu acces fără precedent la informație, răspunsul este paradoxal: tocmai pentru că sîntem inundați cu prea multă informație, dar mai ales imagini. Avea dreptate Yuval ben Harari cînd postula că astăzi "claritatea este putere". Dar cum să-ți clarifici creierii cînd sacerdoții Media și Social Media mediază și mediatizează realitatea în forme simbolice mistificatoare, avînd înscris în cărțile lor "sfinte" (a se citi business plan) tocmai strategii de obscurizare totală a realității, ei, traficanții de imagini, ce vînd la suprapreț simulacrul și simularea întru crearea unei hyper-realități sublime dar care lipsește cu desăvîrșire. E cumva și Baudrillard printre profeți...?

În romanul distopic 1984 de George Orwell, O'Brian ideologul îi explica lui Winston dizidentul un 'adevăr' pe care acesta din urmă refuza să-l accepte: "realitatea nu este exterioară; realitatea există doar în minte și nu în altă parte. Ceea ce consideră Partidul că este adevăr, acela e adevărul. Este imposibil să vezi realitatea fără să te uiți prin ochii Partidului." Lucrurile acestea trebuie luate într-un alt înțeles: după cum realitatea materială nu poate fi experimentată nemijlocit, ci obligatoriu mediată prin simțurile generate de creier, tot așa și cu realitatea socială. Nu avem o interacțiune directă, automată, cu ea. Cu alte cuvinte, prin ochii cui vedem noi politica, societatea, religia, războiul, pandemia, viitorul, sau chiar pe bunul Dumnezeu?

Nu știm exact cam ce jocuri preferă bunul Dumnezeu. Einstein era convins că nu joacă zaruri sau dacă joacă o face doar în spațiul constrîns al legilor fizicii. Bohr i-ar fi replicat autorului teoriei relativității să înceteze să-i spună lui Dumnezeu ce să facă. E clar că nu îndrăznim să ne strecurăm în discuția marilor fizicieni. Poate că nu joacă nimic iar noi sîntem pe cont propriu, viața fiind un fel de joc de ruletă, aparent cam trucat. Sau poate că Dumnezeu joacă ceva, dar nu chiar aleatoriu. Un fel de domino: atinge prima piesă iar apoi urmărește cu "sufletul la gură" dacă toate piesele răspund impulsului celei precedente, dacă toate sunt angrenate în joc. Sau le "atinge" pe fiecare-n parte, asigurîndu-Se că toate vor reacționa? Întortocheate sînt căile Domnului. Însă nu toți cei care rătăcesc sînt pierduți, vorba lui Tolkien.

Ce-au înțeles "alcoolicii anonimi" iar noi nu prea e că prima condiție pentru rezolvarea unei probleme este reconoașterea problemei cu pricina. Astfel se face că în ciuda diferențelor fundamentale ce-ar face imposibilă formarea unui grup pestriț, singura asemănare capabilă să-i coaguleze pe toți e aceasta: acceptarea că sînt pierduți. Sau în limbajul biblic, "nu este nici unul neprihanit, nici unul măcar". De aceea alcoolicii se mai vindecă. Sfinții, nu prea.

Omul a fost mereu bîntuit de strigoiul antropocentrismului, și de unul teribil de radical. Însă la baza deformării sale existențiale șade tolănit un mit seducător, mitul excepționalismului rasei umane. Anume că omul este măsura tuturor lucrurilor, e buricul pămîntului, centrul universului și alte asemenea snoave. Atît religia cît și știința au elevat omul într-o poziție precară, l-au îmbătat cu ambrozia unicității și nectarul vanității. Dar această obsesie cu noi înșine acutizează alienarea. Pentru că nu sîntem nici unici, nici speciali. Din contră, sîntem chiar banali. Dintre care cel dintîi, recunosc, sînt chiar eu. Dar vestea bună e că Dumnezeu ne iubește nu pentru că sîntem speciali sau extraordinari. Ne iubește pentru că sîntem banali. Amin?