Sorin Petrof

Spunea Isus că El a venit pentru cei bolnavi. Doar că bolnavii Domnului susțin contrariu, că-s sănătoși și n-au nevoie de vindecare. Afară doar de cea trupească. Iar asta numai în cazul în care aloe vera nu funcționează iar intervențiile chirurgicale și medicamentoase nu mai dau rezultat. În rest, vameșii, prostituatele și zeloții trebuie să-și facă programare, noi, ceilalți, sîntem deja externați. Chiar din religia creștină externați. Pentru că dacă sîntem sănătoși atunci chiar ne pierdem vremea cu religia aceasta. Putem fi fără probleme niște budiști de ziua a șaptea de mare succes. Oricum zenu'-l practicăm deja în fiecare sabat, iar veganii sînt mai aproape de împărăție ca niciodată. Și-atunci întreb și eu, așa bizar, pentru cine a venit Hristos? Că pentru noi, n-aș băga mîna-n foc.

Cînd Isus Și-a asemănat urmașii cu sarea pămîntului nu se referea la gust, în sensul moralizator al poveștii "Sarea-n bucate", o mîncare fără sare e nonsens culinar. Isus se referea la utilizarea principală a sării în antichitate: prevenirea stricăciunii. Creștinii s-au crezut tot timpul "influencer-ii" gustului celorlalți, pontificînd la tot pasul ce este îngăduit sau nu, reglementînd și codificînd comportamentul celor din jur. Ce n-au practicat în schimb creștinii a fost tocmai această acțiune de prevenire a răului, de izolare și stopare a lui. Asta pentru că li s-a livrat constant că asta e problema lui Dumnezeu, nu a omului. Dar cum Dumnezeu are și alte lucruri de făcut, ne-a lăsat pe noi cu rezolvarea operațiilor din "paranteze". Să nu ne mirăm cînd Bonhoeffer se va scula alături de neamul acesta de creștini, în ziua judecăţii, şi-l va osîndi, deorece el chiar a încercat să stopeze răul. Pentră că "singurul lucru necesar pentru triumful răului este ca oamenii buni să nu facă nimic" (J.S. Mill?).

Cînd J.R.R Tolkien a "decis" în trilogia "The Lord of the Rings" ca Middle Earth să fie salvat prin contribuția vitală dar absolut bizară a hobiților (în special Sam și Frodo plus a 'răshobitului' Golum) probabil că muza nu cochetase deloc cu "Așa grăit-a Zarathustra" ci mai degrabă cu "Idiotul". Sau mult mai sigur, poate c-a fost inspirat de paradoxul existențial exprimat de Pavel: "cînd sînt slab atunci sînt tare". Tocmai în asta și constă natura elecției divine, sublinierea conjuncției adversative existențiale ce scoate la iveală umbra din fiecare om: "DAR omul acesta tare și vieaz era lepros". Dumnezeu preferă defecții, leproșii, fiii ploii. Iar cînd îi alege o face pe versurile poeziei lui Păunescu, "Umbra": "Fiori prin mine umblă / Şi nu am trebuinţă / Te rog pe tine umbră / Să redevi ființă". Nu putem redeveni ființe pînă nu acceptăm paradoxul și conjuncția adversativă a vieții.

Conceptul de "popor ales" nu este doar unul atrofiat ba chiar toxic atîta timp cît nu se precizează dimensiunea teleologică, adică scopul, finalitatea pentru care s-a acordat clauza aceasta unui anume grup sau persoane. A fi ales nu înseamnă a fi deosebit, special, unic, exclusivist, aparte, stătut. Din contră, înseamnă a fi vulnerabilă, descumpănită, fragilă, temătoare. Adică acceptarea provocării de a deveni însăilat(ă) în țesătura complexă a relațiilor umane. Înseamnă să dai, nu să primești. Înseamnă să slujești, nu să domnești. Cel puțin așa ne-a învățat Cel care este adevăratul primus inter pares, Cel care este primul între slujitori. Doar că noi nu vrem să fim egali cu El. Pentru că noi ne-am declarat deja zei.

Dacă ar fi să recapitulăm lecțiile din criza samariteană ar putea fi sumarizate în prima strofă a poeziei lui Romulus Vulpescu, "Vine Vremea" ce exprimă chiar bine realitatea curentă: 'Vine o vârstă, vine o veste, vine o vreme / Vine o vamă, vine o voce, vine, cheamă / Cheamă ziua, cheamă ora, cheamă clipa tuturora / Cheamă, pleacă, vine, este!' În acest context, ultimii actori ai acestei producții existențiale am rămas noi: nici agresorul, nici cetatea asediată, nici liderii, nici profetul care tace, nici oamenii invizibili, nici măcar bunul Dumnezeu ci restul, majoritatea care sîntem noi. Căci tocmai asta face o criză, transformă spectatorii în actori. Să sperăm că ne-am învățat scriptul și ne vom juca bine rolul.

Conceptul probei finale nu este unul biblic ci mai degrabă apocrif. Dumnezeu n-are nevoie de o asemenea probă și nici presupusele lumi necăzute. Iar dacă acestea, prin absurd, nu s-au lămurit pînă acum care e treaba prin prea-zbucimata Terra, înseamnă că sînt cam căzute-n cap și nu merită se le mai menționăm. Gogorița cu ultima generație, care prin desăvîrșirea ei trebuie să-L îndreptățească pe Dumnezeu înaintea Universului, este în esență blasfemică și antihristică. Doar Hristos poate face asta și deja a făcut-o, odată pentru todeuna la cruce. Noi, muritorii, trăim în paradoxul exprimat de Luther: simul justus et peccatores (simultan îndreptățiți și păcătoși), paradox pe care-l respingem teologic dar îl experimentăm practic.

Atunci cînd se declanșează o criză, care ar trebui să fie rolul liderului? În mod normal, datorită configurației contractului social statul se auto-sesizează și intervine pentru că cetățeanul, plătind "taxa de protecție", chiar se așteaptă să fie protejat. Însă și asta este o deșertăciune și goană după vînt pentru că aproape întotdeauna cei ce sfîrșesc a fi protejați sînt liderii, nu electoratul. Și cum cetățenii sînt ocupați cu supraviețuirea și devorarea celuilalt, liderii își fac de cap, dar în mod programat: își manifestă falsa compasiune față de mase în timp de caută țapi ispășitori pentru sacrificare. Ceea ce nu vor să înțeleagă liderii însă este că dacă electoratul suferă, ei, conducătorii, sînt de vină, și nicio sfîșiere de haine nu le mai poate valida poziția.

“Omul invizibil” nu e doar capodopera SF a lui H.G. Wells dar și o anumită realitate existențială. Sigur că există oameni invizibili. Și nu-s puțini. Chiar faptul că nu-i vedem a devenit argument în sine. Dar de ce nu-i vedem? Rețelele de socializare au lansat acest "Hunger Games" narcisist după publicitate, vizibilitate, notorietate. Și cu toții am mușcat din iluzia fructului oprit: "dacă te vei conecta vei fi ca zeii". Însă "vizibilitatea este o capcană" (M. Foucault), iar datorită luminii "reflectoarelor" ceilalți au devenit invizibili. Dar ei continuă să existe, în ciuda orbirii noastre. Și poate, cum ar spune Hristos, că "Dumnezeu se bucură pentru un singur invizibil decît pentru 99 de vizibili". Pentru că ei pot deveni instrumentali în restaurarea luminii în lumea noastră.

O mare inflație ne paște, una în care avem prea multe răspunsuri la prea puține întrebări. Adevăratele interogații nu apar din senin, nesolicitate și neanticipate; ele se nasc pe fondul travaliului crizei existențiale, criză de care omul religios fuge ca necuratul de anafură. De aceea sînt bisericile pline de Nicodimi, oameni nenăscuți dar care, paradoxal, vorbesc, gîndesc, trăiesc și se hrănesc ... dar cu lozinci. Lozinca este o pseudo-realitate, un simulacru, exact ca soia cea imitatoare de carne. Asta înseamnă să ai răspunsuri în absența întrebărilor: îți crează iluzia experimentării realului cînd de fapt ai parte de-un surogat ieftin și de prost gust. Lozincuța noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi. Mai bine nu!

Probabil că singurul caz particular ce poate deveni un mod de a trata o problemă universală este întruparea lui Hristos, ca răspuns la întrebarea "Unde este Dumnezeu?". Însă chiar și acest "profund incognito", cum se exprima Kierkegaard, tot o formă de comunicare indirectă este, Dumnezeu obscurizîndu-Se pentru a se putea descoperi. Revelația directă este imposibilă pentru că efectiv ar îngheța orice formă de comunicare. Dumnezeu ne lasă în schimb indicii și semne pentru a-L putea descoperi. Sau dacă preferăm atitudinea pasivă, atunci Dumnezeu se descoperă celor care-și pun întrebări incomode, celora care nu le este frică să gîndească. Adică-și pun întrebarea, "Unde este Dumnezeu?".