Sorin Petrof

Într-o vreme cînd capitalul de încredere în cei care reprezintă autoritatea morală, politică, medicală, academică, etc a atins cote minimale, cînd noi am devenit multilateral îngustați nu dezvoltați, o interogație bîntuie blogosfera: pe cine să întrebăm? L-am întreba noi pe profet dar nu știm unde e profetul. Și dac-ar fi unul, atunci acesta nu ne-ar prezice viitorul (pentru că profetul nu e un fel de Hari Seldon) ci ar analiza prezentul, pentru că aparent asta e de fapt profeția: o exegeză a existenței umane din perspectiva divină.

Elias Canetti aseamănă masele cu o cetate asediată de două ori: din exterior și din interior. Cu cît e mai lung asediul se întîmplă următorul fenomen: zidul începe să se subțieze iar pivnița să se lărgească. Dușmanul din interior e de vină. Care este celălalt, cel care nu e ca mine. În Samaria se murea de foame dar se mîncau între ei. Acum asistăm la o formă de canibalism verbal în care celălalt trebuie "anihilat" pentru ca eu să supraviețuiesc. Sau chiar la o formă de zombificare a comportamentului: trăiesc, însă doar pentru a "molipsi", ca celălalt să devină ca mine. Iar mass-media și fake-media ne furnizează muniția pentru această “exterminare”.

Cum se face că cei ce se considerau cei mai raționali dintre neoprotestanți au ajuns destul de iraționali? Sau cei care se erijau drept cei mai profilactici dintre creștini să se declare anti-vaxeri? Iar cei ce se jurau că sînt cei mai luminați dintre evanghelici să devină anti-știiință, iar cei mai profetici dintre toți să se transforme-n niște conspiraționiști? Cum se explică această mare taină, această vrăjire colectivă?

În semiotica adventistă "văgăunile munților", "peșterile" și "stîncile întărite" (Jud. 6,2) reprezintă semne escatologice, realități viitoare ce au să vină peste prigoniții Domnului. Problema e că atît de orbiți putem fi de literalismul interpretărilor încît să ratăm prezentul. Dacă persecuția deja a început (sigur, o altă persecuție pentru altfel de oameni) și nu ne-am dat seama? Dacă ne ascundem deja prin văgăuni, peșteri și stînci?

Atunci cînd ne simțim suspendați între cele două realități, tentația este să abandonăm una în favoarea alteia, iar, de obicei, minunile sînt invocate ca zarul norocos în aleatoria ruletă a vieții. Dar cum minunile nu ne întrerup defel cotidianul, atunci le inventăm. Exact ca-n Evul Mediu, ca hrană ideologică pentru masele supersițioase, pseudo-narațiuni prezentate cu nonșalanță de la amvoane sau prin alte medii de comunicare. Rezultatul? Obscurizarea realității obiective și acutizarea izolării în lumea paralelă pe care ne-o făurim. Dar nu minunile sînt soluția ci altceva. Sau altcineva?

Ce faci atunci cînd realitatea imaginată este contrazisă de cea obiectivă? Unii o contestă direct și se retrag comfortabil în hruba plăsmuirilor și închipuirilor cu care au fost hrăniți sistematic. Alții, în schimb, găsesc resursele necesare pentru a confrunta această realitate, eventual, chiar s-o schimbe pentru ei înșiși și cei din jur. Însă pentru asta ai nevoie de narațiune. Dar care e, astăzi, narațiunea?

Dacă ar exista o trăsătură comună a așteptătorilor, n-ar fi speranța ci teama. O frică denominațională inoculată prin narațiuni plăsmuite și livrate de mijlocitorii între sacru și profan, care paradoxal, folosesc frica pentru a ne vindeca de ea. Și dacă ar exista un păcat de neiertat ar fi acela de a stimula și exacerba fricile primordiale ale așteptătorilor. Pentru că se uneltește împotriva lui Hristos care a zis "Nu vă temeți!"

Cînd haosul înlocuiește ordinea, prima reacție instinctuală este evadarea sau retragerea. Te retragi în matrițe și forme mentale familiare, stabile. În noua realitate pandemică, absolut inedită, e nevoie de o "figură" familiară. Și așa se explică, poate, obsesia cu papalitatea și decretul, adică retragerea în imaginar ca mecanism de apărare în fața realității.

E dificil să vorbești de repere într-un spațiu în care pe de-o parte se pretinde că este dominat de dictonul protestant "sola scriptura" în timp ce în realitate este condiționat de surse alternative de autoritate. Pentru majoritatea busola este fie apocalipsa, decretul și papalitatea, fie doctrinele, profetul și organizația. Și cu toate aceste trebuie să găsim sau regăsim busola, dacă intenționăm "să trecem în partea cealaltă".