Podcastul „Reziliența prin cultură” propune repere și idei pornind de la care putem converti provocările actuale în ocazii de întărire interioară, deschidere spirituală și renaștere comunitară.
Ce fel de memorie se regăsește în paginile 𝘊ă𝘳ț𝘪𝘪 𝘯𝘦𝘨𝘳𝘦 𝘢 𝘤𝘰𝘮𝘶𝘯𝘪𝘴𝘮𝘶𝘭𝘶𝘪, o lucrare fundamentală pentru devoalarea mecanismelor represive ale regimurilor politice bazate pe această ideologie totalitară? Cât de importante s-au dovedit a fi arhivele în laboriosul demers de elaborare a unui asemenea volum? Care a fost perioada cea mai prielnică pentru studierea documentelor de arhivă de către cercetători? În ce fel ne ajută documentele fotografice să înțelegem mai bine istoria recentă, în special perioada comunismului? Cum a fost posibil ca ideea comunistă să pătrundă cu atâta ușurință în țările Europei de Est și în Orient? De ce este necesar să facem diferența între istorie și memoria individuală, pentru a rezista în fața încercărilor de instrumentalizare a nostalgiei prin diferite forme de manipulare? În seria de convorbiri dedicate noii ediții în limba română a 𝘊ă𝘳ț𝘪𝘪 𝘯𝘦𝘨𝘳𝘦 𝘢 𝘤𝘰𝘮𝘶𝘯𝘪𝘴𝘮𝘶𝘭𝘶𝘪, revizuite științific și bibliografic, dialogul dintre Dorin Dobrincu, reputat istoric și cercetător științific la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași, și Cristian Pătrășconiu, publicist și scriitor, reliefează actualitatea și provocările ei majore, reliefând totodată rolul și importanța documentelor de arhivă în sinuosul proces de investigare a mijloacelor de teroare și represiune ale regimurilor comuniste.
0:00 Intro
0:14 Skip Intro
8:06 „𝘊𝘢𝘳𝘵𝘦𝘢 𝘯𝘦𝘢𝘨𝘳ă 𝘢 𝘤𝘰𝘮𝘶𝘯𝘪𝘴𝘮𝘶𝘭𝘶𝘪 are o voce pentru victime, pentru că e vorba de o mare parte a lumii care a fost sub controlul partidelor comuniste – sub diverse denumiri, trebuie să spunem –, care a fost sub controlul unor regimuri comuniste. Și e vorba nu doar de țări mici, ci de țări mari, chiar foarte mari, pentru că reținem că regimul comunist s-a instalat prima dată în Rusia...”
18:09 „De ce a prins comunismul în societăți premoderne, dincolo de suprastructură, asta e o întrebare care i-a interesat pe mulți analiști, în mod particular pe istorici, pentru că, e important să reținem, comunismul a îmbrăcat adesea, și-a însușit, a interiorizat forme și practici care veneau din istoria spațiilor respective.”
28:37 „O altă arhivă importantă, care ne ajută să înțelegem în special regimul comunist, dar și perioada de dinainte, Al Doilea Război Mondial, spre exemplu, istoria recentă, istoria cu martori – asta e una dintre diferențieri –, este arhiva fostei Securități, care e deținută de CNSAS. Mult mai dificil este accesul la arhivele militare...”
37:38 „Deci, am avut în vedere vârful puterii, am avut în vedere brațul înarmat, cum i se spunea Securității, și am avut în vedere represiunea și rezistența. Evident că, dacă ar fi o istorie ilustrată a comunismului, ar trebui să avem mult mai multe [fotografii], inclusiv despre punerea în aplicare a planurilor economice...”
44:12 „În istoria lumii au fost foarte multe utopii. Unele au ajuns între coperțile unor cărți – și ne raportăm la diverși gânditori ca la niște utopiști, să spunem așa. Alte utopii au ajuns să se întrupeze. Comunismul este una dintre aceste mari utopii, care a ajuns la putere prin crimă, s-a extins prin crimă, s-a menținut prin crimă și, acolo unde e deja istorie, în multe locuri, a cedat puterea prin crimă.”
Cartea este disponibilă aici:
https://edituraspandugino.ro/acasa/261-cartea-neagra-a-comunismului-crime-teroare-represiune.html

Podcastul „Reziliența prin cultură” propune repere și idei pornind de la care putem converti provocările actuale în ocazii de întărire interioară, deschidere spirituală și renaștere comunitară.
Cât de importante sunt pentru scriitorul Matteo Nucci călătoriile în Grecia, în căutarea lumii antice și a fascinantei sale mitologii? De care dintre cei doi eroi ai poemelor homerice se simte mai apropiat: de Ahile sau de Odiseu? Cum se explică faptul că a ales să înceapă tocmai cu Pericle ilustrarea insolitului motiv al lacrimilor? De ce plâng atât de mult eroii, deși sunt considerați a fi cei mai puternici oameni? Prin ce se diferențiază, potrivit lui Homer, „lacrimile fierbinți” de „lacrimile reci”? Ce fel de cunoaștere putem dobândi prin intermediul lacrimilor? S-ar putea spune că 𝘐𝘭𝘪𝘢𝘥𝘢 și 𝘖𝘥𝘪𝘴𝘦𝘦𝘢, cele două capodopere ale literaturii antice grecești, sunt înscrise în codul genetic al civilizației occidentale? Explorând arhitectura ideatică a volumului 𝘓𝘢𝘤𝘳𝘪𝘮𝘪𝘭𝘦 𝘦𝘳𝘰𝘪𝘭𝘰𝘳, dialogul dintre Matteo Nucci, romancier și eseist, și Cristian Pătrășconiu, publicist și scriitor, devine o pasionantă incursiune în miezul literaturii și al miturilor antice grecești, la temelia cărora regăsim umanitatea în forma ei cea mai autentică, deopotrivă rațională și emoțională, capabilă să-și dezvăluie suferința în fața sfâșietorului spectacol al finitudinii sale.
0:00 Intro
0:14 Skip Intro
8:46 „Cu siguranță, Ahile [a plâns mai mult], pentru că, așa cum spuneam mai devreme, Ahile este mai direct, pentru că impulsul sau instinctul este cel care îl conduce. Și el niciodată nu se înfrânează de la a face ceea ce simte. În vreme ce Odiseu este opusul lui.”
18:16 „Desigur, Platon va spune că nu avem nevoie de ochii trupului, ci de ochii minții, ochii sufletului. Așa că această imagine a lui Homer, care era orb, e perfectă. Dar trebuie să ținem minte că Homer este probabil o plăsmuire.”
27:37 „M-am hotărât să scriu această carte pentru că atunci când reciteam poemele, după ce le citisem când eram la școală, reluându-le acum de la început, mai întâi 𝘖𝘥𝘪𝘴𝘦𝘦𝘢 și apoi 𝘐𝘭𝘪𝘢𝘥𝘢, am fost surprins de faptul că acești eroi plâng atât de des.”
37:27 „În carte am urmărit trei motive ale plânsului. Primul este nevoia de a te întoarce acasă, nostalgia… Al doilea este mânia – când suntem atât de mânioși, încât începem să plângem. Al treilea este moartea. Când suntem părăsiți, apare durerea teribilă a morții.”
Traducere subtitrări: Alexandru Bejinariu.
Cartea este disponibilă aici: https://edituraspandugino.ro/acasa/268-lacrimile-eroilor.html

Podcastul „Reziliența prin cultură” propune repere și idei pornind de la care putem converti provocările actuale în ocazii de întărire interioară, deschidere spirituală și renaștere comunitară.
Cum au fost, pentru istoricul Armand Goșu, anii trăiți în perioada comunismului din România? Unde s-a aflat în 18 decembrie 2006, când a avut loc condamnarea oficială a comunismului drept regim ilegitim și criminal, și de ce consideră că simbolistica acestui gest istoric este deosebit de importantă? Se poate spune că există astăzi un fel de „cortină de fier” a memoriei în privința celor peste 100 de milioane de victime din întreaga lume ale acestei ideologii totalitare? Cum s-ar explica altfel faptul că ideea comunistă sucește încă mințile multora dintre contemporanii noștri? Putem avea speranțe mari sau, dimpotrivă, moderate cu privire la apusul unei asemenea idei și a diferitelor sale formule hibride? În seria de convorbiri dedicate noii ediții în limba română a 𝘊ă𝘳ț𝘪𝘪 𝘯𝘦𝘨𝘳𝘦 𝘢 𝘤𝘰𝘮𝘶𝘯𝘪𝘴𝘮𝘶𝘭𝘶𝘪, revizuite științific și bibliografic, dialogul dintre Armand Goșu, doctor în istoria Rusiei și specialist în spațiul estic, și Cristian Pătrășconiu, publicist și scriitor, prilejuiește o explorare a mesajului fundamental al acestei lucrări de referință pentru înțelegerea istoriei noastre recente, reliefând totodată importanța firului etic al oricărei dezbateri referitoare la natura criminală a regimurilor comuniste.
0:00 Intro
0:14 Skip Intro
6:44 „[La Revoluție] eram chiar în centru, în Piața Universității. Eram în facultate, au început să țipe colegii, pentru că oamenii au început să iasă de la miting, să fugă. Eu și cu încă un coleg – într-adevăr, eram și noi speriați – am deschis geamul și am aruncat niște scaune pe geam, ca să îi ajutăm pe oameni să facă o baricadă...”
16:07 „Iar omul care  jucat un rol fundamental în istoria asta e totuși Lenin. În momentul în care se instaurează puterea bolșevică, nu ai marxism, ci ai marxism-leninism. Practic, el rescrie cu totul regulile marxismului: după ce că marxismul era criminal în prima fază, el îl ridică la cub, pentru că îl altoiește cu terorismul rusesc...”
23:44 „Sigur că [relația complicată a României cu comunismul] nu e de intensitatea celei pe care Franța o are. În primul rând, cultura franceză e altceva. Felul în care a metabolizat elita franceză comunismul e sensibil diferit de felul în care s-a întâmplat lucrul acesta în România.”
34:25 „Pur și simplu, unii zic: «Domnule e 𝘤𝘰𝘰𝘭 [ideea comunistă]. Dacă 𝘦𝘴𝘵𝘢𝘣𝘭𝘪𝘴𝘩𝘮𝘦𝘯𝘵-ul e anticomunist, înseamnă că e 𝘤𝘰𝘰𝘭 să fim și noi împotriva 𝘦𝘴𝘵𝘢𝘣𝘭𝘪𝘴𝘩𝘮𝘦𝘯𝘵-ului». Dacă 𝘦𝘴𝘵𝘢𝘣𝘭𝘪𝘴𝘮𝘦𝘯𝘵-ul este împotriva extremei drepte legionare și o sancționează, e 𝘤𝘰𝘰𝘭 să fii [de extremă dreapta]. Repet: ține de educație…”
41:03 „Mie mi se pare fundamentală, dacă vrem să înțelegem de unde venim. Nu știu alta când o să mai putem face, nu știu când se mai deschid arhivele [la Moscova], să zici că poți să aduci ceva în plus. Fără această carte nu înțelegem care ne sunt rădăcinile. Pentru o țară ca România, care a trecut prin deșertul comunist foarte urât – mai urât decât țările vecine –, mie mi se pare o lectură fundamentală.”

Podcastul „Reziliența prin cultură” propune repere și idei pornind de la care putem converti provocările actuale în ocazii de întărire interioară, deschidere spirituală și renaștere comunitară.
Când l-au cunoscut Ana Blandiana și Romulus Rusan pe istoricul Stéphane Courtois, coordonatorul „Cărții negre a comunismului”, una dintre cele mai influente lucrări scrise până acum despre această formă de totalitarism? De ce este atât de important faptul că istoria comunismului e prezentată aici din perspectiva celor peste 100 de milioane de victime din întreaga lume? Se poate spune că această cercetare de tip istoriografic oferă premisele unei judecări a comunismului alături de cealaltă calamitate a secolului al XX-lea, nazismul? Prin ce fel de gesturi samavolnice s-a afirmat Lenin, încă de la început, ca un adevărat spirit al răului? Va dispărea vreodată fantoma comunismului sau va continua să bântuie lumea prin diferite formule hibride? În jurul unor întrebări inspirate de apariția unei noi ediții în limba română a „Cărții negre a comunismului”, adăugite și revizuite științific, dialogul alert dintre Ana Blandiana, poetă și eseistă, și Cristian Pătrășconiu, publicist și scriitor, este o revelatoare incursiune în materia tematică a acestei lucrări fundamentale, dar și o reliefare a rolului pe care l-a avut Stéphane Courtois, inclusiv prin intermediul Școlii de Vară de la Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței de la Sighet, în declanșarea cercetărilor științifice cu privire la crimele acestui regim politic în țara noastră.
0:00 Intro
0:14 Skip Intro
08:40 „Profesorul Niculescu era reprezentantul Memorialului la Paris. Inițial, [reprezetanții] erau prieteni ai noștri personali sau scriitori. El ne-a dat telefon imediat ce a apărut cartea și a izbucnit scandalul: «Asta e o carte anume pentru voi, România trebuie să fie prima care o editează».”
16:57 „Această carte are numele lui [al lui Stéphane Courtois] pus într-un șir întreg cu alți istorici care scriu aici. Dar cartea este a lui, a ieșit din capul lui. El are prefața de 60-70 de pagini, el are extraordinarul capitol care se numește «De ce?». De ce aceste crime, cum se explică ele?”
25:09 „Mi-am dat seama ce interesant, aproape curios, e că avut ideea să recurgă atât de des la texte literare. Pe de o parte, e o carte științifică: este pentru prima oară când se introduc cifrele victimelor.”
32:21 „Primul gest cu adevărat teribil, și determinant, și important pe care l-a făcut Lenin a fost că, după ce se produsese revoluția democratică din februarie, după ce prima oară în istoria Rusiei se votase liber și universal și exista o Adunare Constituantă care urma să facă o constituție, el s-a dus cu bolșevicii și a arestat această Adunare...”
40:06 „Avem la Sighet o copie a unei hârtii prin care i se spunea lui Lenin că urmează să fie omorâți 4.000 de țărani. Era în legătură cu Rusia. Și el a tăiat și a pus 6.000. Adică așa, din burtă, pentru că i s-a părut că e prea puțin – și a pus 6.000.”
48.34 „Eu am vorbit de mai multe ori prin școli, fiind întrebată de Memorial. Mi se pare logic să încep prin a spune de ce cred eu că trebuie să ne mai intereseze comunismul. Și îi întreb pe acești tineri care sunt toți născuți după ’89: «De ce credeți că trebuie să mai vorbim despre asta?» Și le spun părerea mea.”

Podcastul „Reziliența prin cultură” propune repere și idei pornind de la care putem converti provocările actuale în ocazii de întărire interioară, deschidere spirituală și renaștere comunitară.
Când l-a întâlnit pentru prima dată Ion Andrei Gherasim pe Corneliu Coposu, care avea să-i devină un adevărat mentor și model existențial? Ce amintiri păstrează din acea perioadă despre Seniorul Partidului Național Țărănesc, precum și despre bunicul său, Ilie Lazăr? Care a fost cea mai frumoasă zi pe care a trăit-o alături de Corneliu Coposu? Dar cea mai complicată, dezvăluind fragilitatea proaspetei democrații românești de la începutul anilor ’90? Ce anume l-a salvat pe Corneliu Coposu în cei peste șaptesprezece ani de detenție politică? Cât de importantă era pentru el virtutea iertării, oferită până și celor care îl torturaseră în temnițele comuniste? Prin ce devine „Testamentul” său un act de o importanță capitală pentru istoria noastră? În ce fel s-a manifestat spiritul lui vizionar, încă dinainte de 22 decembrie 1989? În suita de dialoguri care se subsumează seriei de conferințe „Justiția memoriei”, convorbirea dintre Ion Andrei Gherasim, președinte executiv al Fundației „Corneliu Coposu”, și Cristian Pătrășconiu, publicist și scriitor, prilejuiește o luminoasă evocare a Seniorului, un simbol al rezistenței și al luptei împotriva dictaturii comuniste, pentru care politica era în primul rând o activitate morală, edificată pe principii și valori profund umane.
0:00 Intro
0:14 Skip Intro
16:44 „Direct, l-am cunoscut când eram foarte mic, aveam patru ani. Asta se întâmpla în 1974, cu prilejul ultimei întâlniri, practic, între Ilie Lazăr și Corneliu Coposu. Corneliu Coposu a venit la Cluj. El venea, când era lăsat de Securitate, să se vadă nu numai cu bunicul meu la Cluj, ci și cu nepoții lui Maniu, familia Boilă.”
32:28 „După puțin mai mult de-o lună – venise libertatea –, e acel moment din 29 ianuarie 1990, când am intrat în acel TAB, în fața Partidului Național Țărănesc Creștin-Democrat. De fapt, istoria e următoarea: primul-ministru de atunci, Petre Roman, împreună cu Cazimir Ionescu încercau să-l convingă pe domnul Coposu să părăsească sediul.”
45:33 „Ideea este că și Corneliu Coposu, la fel, participa fără niciun fel de probleme – dacă era în țară, sau în București, sau la evenimente – la liturghiile în biserici ortodoxe. Este foarte important de spus. Mottoul meu îl constituie cuvintele fericitului cardinal Iuliu Hossu care, la Alba Iulia, îmbrățișându-l pe episcopul ortodox Miron Cristea, îi spune: «Așa cum ne vedeți îmbrățișați frățește aici, așa să rămână pe veci frații României».”
1:00:36 „E un pasaj care mie, personal, mai ales în timpurile actuale, mi se pare foarte important. Este pasajul din epilog, deci partea a treia a «Testamentului». Citez: «Sunt convins că politica este o activitate morală și că nu poate fi delimitată de etică și de onestitate».”
1:13:55 „Astea sunt scrisori pe care le-am recuperat din arhiva Fundației «Corneliu Coposu» și v-am adus scrisoarea care din punctul meu de vedere e cea mai importantă istoric. Este o scrisoare pe care i-o scrie Ilie Lazăr lui Corneliu Coposu pe 7 iulie 1971...”
1:30:40 „Și mama, și tata, și bunica mea, pentru că în familia mea, practic, suntem la aproape 40 de ani cumulați de pușcărie politică, cel mai mult făcând bunicul meu și cu tatăl meu. Mama a făcut doi ani. A fost arestată – și am descoperit acum documente la CNSAS – pentru că a avut un curaj extraordinar și s-a bătut pentru Biserica Greco-Catolică la Cluj.”

Podcastul „Reziliența prin cultură” propune repere și idei pornind de la care putem converti provocările actuale în ocazii de întărire interioară, deschidere spirituală și renaștere comunitară.
S-ar putea spune că viața în rețea este un paradis sau mai degrabă un simulacru al realității? Ce este identitatea virtuală, această dublură a noastră ce se ivește în mințile celor cu care interacționăm în rețelele de socializare? De ce anume nu ne pot salva aceste rețele? Stimulează ele responsabilitatea ori, dimpotrivă, victimizarea? Ne dăruim noi înșine memoria acestei imense mașinării sau este vorba despre ceva care de fapt ni se ia? Cu ce se hrănește omenescul din noi dacă nu ne mai încărcăm memoria cu informații, preferând să le stocăm în afara ființei noastre? Oare odată cu noile tehnologii, îndeosebi cu inteligența artificială, se poate vorbi cu adevărat despre un nou val în evoluția omenirii? În suita de dialoguri care se subsumează seriei de conferințe „Justiția memoriei”, convorbirea dintre Mihnea Măruță, filosof și eseist, și Cristian Pătrășconiu, publicist și scriitor, ne propune o tulburătoare radiografie a lumii noastre, din perspectiva conectării permanente la rețelele de socializare și la mediul virtual, ce implică riscuri majore și efecte nebănuite pe termen lung.
0:00 Intro
0:14 Skip Intro
10:18 „Nu controlează nimeni acest joc. Problema este că avem iluzia că-l putem controla fiecare dintre noi. De aceea petrecem tot mai mult timp în rețea, pentru că avem iluzia că prin intermediul nivelului 2, și anume eul nostru virtual, am putea controla nivelul 3, și anume cum vom rămâne în mințile celorlalți.”
18:42 „Am aici o idee foarte importantă pe care am luat-o de la filosoful canadian Marshall McLuhan, foarte citat în zona de 𝘯𝘦𝘸 𝘮𝘦𝘥𝘪𝘢 și de filosofia comunicării, care zice această treabă foarte deșteaptă, și anume că orice nouă tehnologie, dacă este de nivel mondial, adică dacă răstoarnă tot ce știam, schimbă relațiile dintre simțuri.”
31:48 „Eu sunt absolut convins că această mișcare [de victimizare] va ajunge la un soi de radicalizare și mai dură, în sensul că vor apărea grupări care vor respinge tehnologia cu totul și ele vor fi, să zicem, extrema dreaptă a viitoarei lumi. Extrema stângă vor fi cei care vor fi conectați permanent…”
41:27 „Asta cu trupul e foarte interesantă, pentru că, de fapt, în această perspectivă despre care vorbesc eu, și anume a scufundării și conectării cvasipermanente, trupul devine un fel de obiect de care vrei să te dispensezi. Te încurcă, te ține în loc. Vorba lui Nietzsche: «Trupul trebuie depășit».”
52:47 „Cred că nu poți schimba uriașa și minunata capacitate de adaptare și de reinventare a omului. Una dintre idei este că, dacă ne uităm în istorie, există o frază faimoasă a lui Hemingway: «Poți să distrugi omul, dar nu poți să-l înfrângi» (din 𝘉ă𝘵𝘳â𝘯𝘶𝘭 ș𝘪 𝘮𝘢𝘳𝘦𝘢).”

Podcastul „Reziliența prin cultură” propune repere și idei pornind de la care putem converti provocările actuale în ocazii de întărire interioară, deschidere spirituală și renaștere comunitară.
Care sunt principalele dimensiuni iconografice și textuale din îndelungata istorie a receptării învierii lui Lazăr, episod consemnat în Evanghelia după Ioan? În ce fel a devenit Lazăr un simbol al învierii spirituale prin credință, dar și un personaj în condiția căruia s-au oglindit numeroase generații de creștini? Prin ce anume se distinge exegeza Sfântului Augustin privitoare la pedagogia graduală oferită de Iisus Hristos grație celor trei învieri săvârșite? S-ar putea spune că tocmai discreția și tăcerea lui Lazăr au determinat bogata sa posteritate? Cum este posibil ca lacrimile, expresia însăși a emoției omenești și a limitelor noastre, să fie asumate de Fiul lui Dumnezeu în episodul învierii lui Lazăr? Explorând în profunzime una dintre marile teme ale istoriei creștinismului, dialogul dintre părintele Bogdan Tătaru-Cazaban, istoric al religiilor și doctrinelor filosofice, și Cristian Pătrășconiu, publicist și scriitor, prilejuiește o emoționantă și elegantă reflecție asupra nucleelor hermeneutice în jurul cărora s-a cristalizat sensul ultim al învierii lui Lazăr, acela al revelării puterii dumnezeiești absolute.

0:00 Intro
0:14 Skip Intro

11:20 „Ceea ce am propus aici este o istorie care studiază receptarea a ceea ce doar Evanghelia după Ioan ne transmite. Dar întrebarea e legitimă: de ce apare doar în Evanghelia după Ioan? Nu avem deocamdată decât un singur răspuns, care ar fi susținut de tradiția seculară a Bisericii, de-a lungul istoriei creștinismului.”

20:55 „Într-adevăr, este o istorie a unui mare tăcut. El e personajul care tace. Întâi de toate, este în Evanghelie: toți ceilalți vorbesc, vorbesc despre el, dar el tace. Și vedeți cum tăcerea aceasta a lui este prelungită câteva secole, până în secolele al III-lea – al IV-lea, dar al III-lea mai ales, când avem și exegezele deja, nu doar iconografia...”

29:53 „Și asta m-a trimis imediat cu gândul la exegeza pe care a făcut-o Ambrozie al Milanului – Sfântul Ambrozie –, care spunea: «[...] Lazăr se mișca, simțea, mirosea, vedea, pentru că în el era puterea lui Dumnezeu». Adică era Lazăr, dar nu se putea altfel decât pentru că Dumnezeu era prezent în el...”

41:39 „În această istorie, cititorii vor vedea cum am găsit predici de-a lungul secolelor care vorbesc despre dialogul acesta, despre chemarea abisală a lui Dumnezeu de a ne scoate din abisul nostru. Abis pe abis cheamă. «Genune pe genune cheamă» este dintr-un psalm, interpretat în această istorie în mod spectaculos de Bernard de Clairvaux...”

51:05 „Aș spune tăcerea lui. Unii ar fi vrut să vorbească mai mult, s-au așteptat să găsească o poveste pe care Lazăr să ne-o transmită, o descoperire, o revelație despre cum era lumea de dincolo, cum era Infernul, ce a trăit acolo, ce a văzut acolo. Aceste întrebări evident că nu au putut să fie oprite în istoria creștinismului și, la un moment dat, și-au găsit răspunsul.”

59:53 „Lazăr poate să fie și un cavaler medieval. Literatura medievală este o martoră a acestei identificări cu Lazăr. De pildă, textele pe care le-am studiat aici, marile poeme dramatice, 𝘓𝘦𝘴 𝘔𝘺𝘴𝘵è𝘳𝘦𝘴 𝘥𝘦 𝘭𝘢 𝘗𝘢𝘴𝘴𝘪𝘰𝘯, cum sunt numite în franceză, ne pun în față tocmai o completă receptare în epocă a episodului din Betania.”

Cartea este disponibila aici: https://edituraspandugino.ro/acasa/269-invierea-lui-lazar-de-a-lungul-secolelor-vol-i.html

Podcastul „Reziliența prin cultură” propune repere și idei pornind de la care putem converti provocările actuale în ocazii de întărire interioară, deschidere spirituală și renaștere comunitară.
 
Cum a scindat publicarea Cărții negre a comunismului lumea intelectuală franceză, în ce fel a fost afectată mitologia existentă în epocă despre Marea Rusie? Care au fost cele mai puternice atacuri la adresa acestei cărți, și de ce natură au fost acestea, istorică sau mai degrabă politică? Istoria propriu-zisă a comunismului ar trebui însoțită de o reflecție morală? Cât de seducătoare și periculoasă este poțiunea magică a comunismului pentru tineri? A fost comunismul o utopie ucigașă, o idee rea în sine sau doar una prost aplicată? Acestea sunt doar câteva întrebări care au animat dialogul dintre Stéphane Courtois, specialist renumit în comunismul francez și internațional, coordonatorul Cărții negre a comunismului, și Cristian Pătrășconiu, publicist și eseist, întrebări la capătul cărora tabloul efectelor totalitarismului comunist asupra istoriei și culturii europene a devenit și mai pregnant.
 
0:00 Intro
00:05 „Însă cu adevărat combătut am fost, pe față, în mod evident, când am făcut comparația între nazism și comunism. Lucrul acesta, pentru foarte mulți oameni de stânga și de dreapta deopotrivă, era inacceptabil.”
00:07 „Ceea ce este interesant de observat, cred eu, e că au existat foarte puține critici de natură istorică la adresa Cărții negre a comunismului.”
00:31 „Cred că este aproape imposibil să spui ceva despre comunism, indiferent despre ce teren ar fi vorba. Dacă luați terenul economic, comunismul a fost un dezastru.”
00:36 „[Comunismul] exact asta e, o utopie ucigașă. De îndată ce căutăm să transpunem utopia în realitate, cădem în absurd și în catastrofă.”
00:42 „Cred că comunismul nu are niciun viitor. Problema e că o bună parte dintre tineri nu cunosc această istorie și, la fel ca noi în 1968, se apucă să viseze.”
Traducere subtitrări: Anca-Maria Pănoiu.
 
Cartea este disponibilă aici: https://edituraspandugino.ro/acasa/261-cartea-neagra-a-comunismului-crime-teroare-represiune.html

Podcastul „Reziliența prin cultură” propune repere și idei pornind de la care putem converti provocările actuale în ocazii de întărire interioară, deschidere spirituală și renaștere comunitară.
Ce fel de nostalgie a unității creștine implică ideea ecumenică? Cum a devenit posibilă, în 1999, vizita papei Ioan Paul al II-lea în România? De ce ar fi fost necesar ca patrimoniul creștin, această extraordinară moștenire întemeietoare, să fie înscris explicit în Constituția Uniunii Europene? Ce s-a întâmplat totuși în Europa ultimelor patru-cinci decenii, dacă ne gândim că părinții fondatori ai construcției comunitare au fost creștin-democrați? Se poate spune că țările din Europa de Est au o relație mai complicată cu ideea ecumenică, mai degrabă mimată decât reală? În suita de dialoguri care se subsumează seriei de conferințe „Justiția memoriei”, convorbirea dintre Teodor Baconschi, diplomat, eseist și istoric al religiilor, și Cristian Pătrășconiu, publicist și scriitor, constituie o elegantă și minuțioasă reflecție asupra mișcării ecumenice, prefigurând perpetuarea memoriei cu privire la relativa unitate a Bisericii, dar și o mai bună înțelegere a cauzelor care au generat polemica interconfesională din zilele noastre.
0:00 Intro
0:14 Skip Intro
9:50 „Am căutat prin conferința recentă să fac un rezumat al istoriei mișcării ecumenice, pentru că ea e puțin cunoscută la noi. Am spus acolo că, începând cu Adunarea Mondială a Bisericilor de la New Delhi din 1961, și bisericile captive în lagărul socialist au început să trimită delegații...”
20:22 „Nu a fost chiar dintr-odată, pentru că trecuseră șapte ani de la căderea comunismului și regimul Iliescu a trimis nu știu câte invitații oficiale către papa, mai ales că era vorba de Ioan Paul al II-lea, un personaj apreciat pe toată planeta și foarte respectat pentru rezistența pe care, ca fost arhiepiscop și cardinal al Cracoviei, o opusese, prin omiliile sale curajoase, la opresiunea comunistă din Polonia.”
 29:35 „Redactorii strânși în conclavul acesta constituțional, în adunarea constituantă, erau dominați, pe de o parte, de personalități franceze care întruchipau principiul franțuzesc tipic al laicității, iar pe de altă parte, aparțineau acelor țări meridionale ale Europei care au mari comunități musulmane pe teritoriul lor...”
39:56 „E un paradox aici, legat de faptul că Europa Centrală și de Est e mai diversă, mai degrabă multiculturală și multiconfesională decât Europa de Vest, unde, într-un fel sau altul, există majorități confesionale destul de compacte. Asta e valabil și în România, în momentul Marii Uniri.”

Podcastul „Reziliența prin cultură” propune repere și idei pornind de la care putem converti provocările actuale în ocazii de întărire interioară, deschidere spirituală și renaștere comunitară.

De ce democrația, statul de drept, suveranitatea și structurile euroatlantice nu trebuie privite ca niște scopuri în sine? Dacă suveranitatea este una dintre cele mai importante moșteniri primite de la înaintașii noștri, cum se explică atunci apariția unui număr atât de mare de „suveraniști” în ultimii ani? S-ar putea spune că există anumite perioade de timp propice derapajelor ideologice? Ce s-a schimbat în mentalul colectiv, producând o adevărată mutație la nivelul societății actuale? Care ar fi consecințele faptului că experiența istorică ne-a determinat să ne raportăm la lume într-un mod tranzacțional? Ceea ce trăim astăzi ar putea pune în lumină și o acută criză de conștiință? Oare incapacitatea actualei generații de a-și proiecta idealuri de viață este una dintre cauzele acestei crize? În suita de convorbiri care se subsumează seriei de dezbateri RES PUBLICA, dialogul dintre Sever Voinescu, publicist, eseist și diplomat, și Cristian Pătrășconiu, scriitor și publicist, devine o ardentă pledoarie pentru democrație, suveranitate și stat de drept, înțelese ca niște instrumente menite să asigure fericirea și prosperitatea societății, îndeosebi într-un timp marcat de neliniște și nesiguranță socială, dar și de o criză economică globală.
0:00 Intro
0:14 Skip Intro
9:56 „Dacă te uiți, de pildă, în Uniunea Europeană, care toată e, de fapt, un joc despre suveranitate, în care părți de suveranitate se cedează pentru a obține ceva în plus, în sensul acesta al creșterii fericirii propriei tale națiuni, unii politicieni se descurcă mai bine, alții mai rău, sunt conjuncturi...”
19:42 „Până de curând, alegerile se câștigau flatând poporul, spunându-le oamenilor că sunt deștepți, că sunt buni, că sunt extraordinari. Trebuia să-l lingușești bine. A fi populist, asta însemna, să spui: «Sunteți formidabili, sunteți extraordinari». Era un concurs. Acum prinde foarte mult discursul: «Sunteți proști, v-au păcălit toți, sunteți fraierii planetei, trebuie să vin eu să vă salvez».”
31:53 „Sigur că orice om din opoziție trebuie să strige că a murit democrația. Eu nu cred că a murit democrația. Sigur că e o democrație imperfectă, sigur că e o democrație care ne enervează. Democrația e ceva foarte enervant. Vreau să mai spun un lucru: noi avem iluzii în legătură cu democrația.”
41:26 „𝘐𝘥𝘦𝘰𝘭𝘰𝘨𝘪𝘢 𝘨𝘦𝘳𝘮𝘢𝘯ă este o carte de polemică, în care el [Marx], împreună cu Engels, îi atacă pe socialiști, îi atacă pe ceea ce numea «tinerii hegelieni», din care făcuse și el parte. Motivul principal era lipsa de realism și el dă cuvântului 𝘪𝘥𝘦𝘰𝘭𝘰𝘨𝘪𝘦 o conotație negativă.”
54:53 „Depinde ce-ți dorești. Am sentimentul că unul din lucrurile care ne încurcă foarte mult este că ne e greu să definim ce dorim. Raportul acesta dintre idei și ideal – 𝘪𝘥𝘦𝘢𝘭 substantiv, nu adjectiv – este un raport care îmi pare foarte denaturat azi, în sensul că ideile noastre nu mai sunt capabile, nu știu de ce, să ne producă ideal, să producă idealuri de viață.”
Dezbtarea RES PUBLICA poate fi urmărită aici: https://youtu.be/U3TtZF88yOI