Timpul prezent

Nadejda Afanasieva este directoarea executivă a Ukrainian Institute for International Politics (Institutul Ucrainean pentru Politici Internaţionale) și trăiește la Kiev. Am vorbit cu ea, pe Zoom, despre cum arată viața în capitala Ucrainei în vreme de război, ce faci cînd auzi alarmele aeriene sunînd, cum contribuie cetățenii, prin diverse acțiuni de voluntariat, la efortul de apărare a țării, despre femeile ucrainene ironizate de directorul Rheinmetall (unul dintre cei mai mari producători de echipamente de apărare din Europa), care a spus că gospodinele din Ucraina, cu imprimantele lor 3D din bucătărie, sînt cel mai mare producător de drone ucrainean. Precum și despre cum crede că se va sfîrși acest război și despre perspectivele Ucrainei de aderare la UE. 

Am mai avut o tentativă de a înregistra o discuție cu Nadejda Afanasieva, acum cîteva zile, numai că atunci au sunat alarmele aeriene la Kiev și a trebuit să meargă în adăpost. 

Nadejda Afanasieva: „Trebuie să înțelegeți că alarma nu înseamnă numaidecît un atac. Noi monitorizăm canalele armatei, ale forțelor aeriene, care ne spun dacă într-adevăr va fi un atac, dacă trebuie să mergem în adăpost, dacă trebuie să fim atenți, sau dacă este doar o previziune că ar putea fi lansată o rachetă. Auzim alarmele în fiecare zi, sînt foarte rare zilele cînd nu le auzim deloc. Nu vorbesc de nopți, că noaptea sînt foarte dese, majoritatea atacurilor sînt fie noaptea, fie dimineața. Foarte rar atacurile sînt ziua sau seara. 2109 alarme au sunat la Kiev de la startul invaziei, adică din februarie 2022.”

Ce faceţi cînd auziţi alarmele, cum e să lași totul și să fugi în cel mai apropiat adăpost?

Nadejda Afanasieva: „Nu este posibil să trăiești așa în Kiev, să lași totul cînd auzi alarmele. Noi monitorizăm, ceea ce este foarte important. Dacă, de exemplu, vine cineva la Kiev, noi de obicei îi dăm diferite canale de monitorizare, unde foarte des se spune dacă vine ceva spre Kiev, dacă vine spre altă regiune, spre alt oraș. Deja, din 2023 cred, nu mai este o problemă să înțelegi unde va fi un atac, în ce regiune, în ce oraș trebuie să fii atent, să mergi în adăpost.”

Acum cîteva săptămîni, directorul Rheinmetall, unul dintre cei mai mari producători de echipamente de apărare din Europa, a spus cu ironie că gospodinele din Ucraina, cu imprimantele lor 3D din bucătărie, sînt cel mai mare producător de drone ucrainean. În replică, preşedintele Ucrainei, Volodimir Zelenski, a spus: „Dacă orice gospodină ucraineană ar putea într-adevăr să producă drone, atunci orice gospodină ucraineană ar putea fi și director general al Rheinmetall”. Cum arată viaţa unei femei din Ucraina astăzi?

Nadejda Afanasieva: „(declarația) a fost percepută de noi ca o subestimare. Noi nu sîntem numai gospodine în viața de-acum și nici înainte de război nu eram doar asta. Acum avem ingineri, voluntari, lideri, avem foarte multe femei în armată, dintre care unele produc drone. Pentru noi, viața la Kiev și în Ucraina, în general, este un echilibru între normalitate și război. Acum (cînd înregistrăm), eu vorbesc cu dumneavoastră, e totul bine, e soare afară, e foarte cald, primăvara a venit la noi încă o dată. Acum, dacă ieșiți în oraș, oamenii merg la muncă, la grădiniță, la universitate, veți vedea foarte mulți tineri în oraș, adică viața normală. Dacă nimeriți în acest moment la Kiev, nu o să vă dați seama că este un război în țară. Dacă este un atac, sigur că se schimbă foarte multe, trebuie să ne schimbăm planurile - cum s-a întîmplat la prima noastră încercare de interviu, pe care l-am planificat dar nu l-am putut face. Nu trăim în frică, trăim în responsabilitate și trebuie să fim foarte atenți la ce se întîmplă. Eu cred că noi am dat deja un PhD în logistică.”

Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin

Un produs Radio România Cultural

Iulian Bocai, autorul volumului de povestiri „Revărsatul zorilor” (Editura Trei), Augustin Cupșa, autorul romanului „3300 de perechi de palme” (Editura Trei), și Tatiana Țîbuleac, autoarea romanului „Când ești fericit, lovește primul” (Editura Cartier) sînt cei trei nominalizați la premiul Radio România Cultural pentru proză. Îi puteți asculta în această ediție vorbind despre cărțile lor.

„Opt povești de dragoste și dorință” – așa se subintitulează volumul lui Iulian Bocai, „Revărsatul zorilor”. Un volum cu opt povestiri și același narator, care-și revizitează viața, din copilărie pînă spre vîrsta de 40 de ani și decupează din ea diverse momente – începînd cu copilăria într-un oraș din Oltenia, despărțirea părinților, trecînd prin anii de liceu și de facultate, pînă la maturitatea marcată, ca și celelalte vîrste, de singurătate și de căutarea legăturii cu ceilalți, a afecțiunii, a iubirii. O constantă a personajelor e interesul pentru cărți. Se citește și se vorbește mult despre literatură și filosofie în cartea asta.

Iulian Bocai: „Am avut norocul, în adolescența mea, să întîlnesc oameni, care-mi sînt și acum prieteni, cu care am vorbit despre lucrurile astea foarte devreme și care ne-au ținut laolaltă. Impresia mea e că o pasiune autentică pentru poezie, pentru filozofie sau pentru literatură unește ca nimic altceva. N-aș putea să-mi concep viața nici fără literatură, nici fără pasiunea mea filosofică și nici fără oamenii cu care am împărtășit-o. Nu mă pot gîndi, în general, la lucruri mai puternice decît a vrea să înțelegi ce e cu lumea, a căuta răspunsurile pentru ea în cărți și apoi a te întîlni cu prietenii și-a vorbi despre ele.”

Un jurnalist și o fotografă caută subiectul pentru reportajul care va descrie România la Centenar, în 2018. De aici pornește Augustin Cupșa în romanul „3300 de perechi de palme”. Totodată, căutările protagoniștilor se concentrează pe planul personal și, în paralel cu sondările lor profesionale și personale, se derulează povestea unui locotenent român care s-a întors de la Stalingrad pe jos, în Al Doilea Război Mondial. 

Augustin Cupșa: „Ei au două perspective complet diferite. El e un bărbat în jurul vîrstei de 40 de ani, ajuns într-o criză profundă, profesională, existențială, identitară. Un tip marcat de cifre și de statistici și de încăpățînarea jurnalistică de a găsi un adevăr măsurabil sau de a caracteriza România prin date istorice, cifre, fapte. Pe cînd ea vine cu o perspectivă a iubirii sau pur și simplu a naturaleții și a apropierii sentimentale față de lucruri. Iar cei doi se află în antiteză, în opoziție tot timpul.”

Tatiana Țîbuleac construiește în romanul „Când ești fericit, lovește primul” un personaj memorabil. Mila are 50 de ani, a emigrat în anii ’90 din Republica Moldova în Franța și este alcoolică. Tatăl ei de asemenea a fost alcoolic. Mila a crescut într-un Chișinău marcat în anii ’90 de sărăcie și criminalitate.  Devine profesoară de franceză la Universitate dar ajunge să aibă de-a face cu lumea interlopă și traficanții de droguri și valută. În Franța, face munci necalificate și nu-și găsește locul. Dar își spune povestea. Cu cinism, cu maximă onestitate. 

Tatiana Țîbuleac: „Mila este o femeie tipică din Estul Europei, o femeie care a plecat în primul val de migrație din Republica Moldova, care a fost cel mai dur, cel mai violent, cel mai necruțător. Aș vrea să se înțeleagă că Mila a migrat altfel decît se pleacă acum peste hotare. Iar ceea ce a devenit ea sau vocea asta tăioasă și cinică este de fapt tot ce i s-a întîmplat în viață. (...) Probabil că acesta este răspunsul pe care-l dau de fiecare dată cînd sînt întrebată despre cărțile mele: nu este povestea mea dar este și vocea mea acolo.”

Apasă PLAY pentru a asculta întreaga emisiune!

O emisiune de Adela Greceanu

Un produs Radio România Cultural

Președintele Donald Trump l-a criticat recent pe Papa Leon, spunînd că este „slab în ce privește criminalitatea” și „groaznic în politica externă”, după ce Suveranul Pontif a condamnat războiul din Iran, despre care a spus că a dus la „violență absurdă și inumană”. Papa Leon a răspuns comentariilor președintelui american spunînd că nu se teme de administrația Trump și nici să răspîndească mesajul Evangheliei. Despre impactul conflictul dintre președintele american și Suveranul Pontif asupra comunității catolice și despre raporturile dintre puterea politică și religie vorbim cu Cătălin-Gabriel Done, analist de politică internațională și expert în diplomație religioasă, vicepreședintele Asociației Experți pentru Securitate și Afaceri Globale.

Cum privește comunitatea catolică din Statele Unite acest schimb de replici și mai ales criticile aduse de președintele american Suveranului Pontif?
Cătălin-Gabriel Done: „Am văzut cîteva analize extrem de pertinente ale sociologilor americani care spun că din ce în ce mai mult electoratul conservator catolic se îndepărtează de Partidul Republican și de Donald Trump și tocmai de aceea este foarte posibil ca acțiunile lui Donald Trump să-i creeze probleme Partidului Republican la alegerile de la mijloc de mandat, de anul acesta, și să arunce scena politică americană în aer.” 

Recent, președintele american a postat pe rețeaua lui de socializare o imagine care – așa au interpretat comentatorii – îl înfățișează în chip de Isus vindecător. În urma valului de critici, stîrnit chiar și printre susținătorii săi, Donald Trump a explicat că nu e reprezentat ca Isus, ci ca un doctor care vindecă. Dar a șters postarea. Acest episod ce impact are asupra creștinilor americani care l-au votat pe Donald Trump?
Cătălin-Gabriel Done: „Unul uriaș, pentru că, așa cum ați spus, reacții de condamnare foarte vehemente au venit din toate colțurile Americii și din partea tuturor confesiunilor creștine. (...) Fractura dintre politicianul Donald Trump și creștinul de rînd se adîncește și va crea tensiuni și fricțiuni uriașe, tensiuni care vor fi greu de reconciliat. Chiar dacă Vaticanul a avut poziții oficiale mult mai așezate și mult mai moderate, administrația Trump nu s-a sfiit în a-l convoca pe reprezentantul Vaticanului, pe cardinalul care servește ca Nunțiu Apostolic în Statele Unite ale Americii, și chiar a amenințat, voalat, Vaticanul, spunînd că ar trebui ca Papa Leon să-și aducă aminte de faptul că, cu foarte multe secole în urmă, papa a fost obligat să se retragă la Avignon. De ce? Pentru că un lider politic de la acea vreme a considerat că poate influența deciziile bisericii și poate folosi biserica în propriul avantaj.”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! 

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin
Un produs Radio România Cultural 

Bulgaria se pregătește de un nou scrutin. Duminică, 19 aprilie, va avea loc a opta rundă de alegeri parlamentare din ultimii cinci ani. Care sînt cauzele instabilității politice de la Sofia? Ce forțe politice au șansa de a intra în Parlament? Bulgaria a intrat în zona euro de la 1 ianuarie 2026. Cum reacționează societatea la această schimbare? L-am întrebat pe jurnalistul bulgar Stilyan Deyanov.
În decembrie 2025, guvernul Bulgariei a demisionat, în urma unor ample proteste care au avut loc în mai multe orașe din Bulgaria. Nemulțumirile celor din stradă erau legate de proiectul de buget pe 2026 dar și de acuzațiile de corupție la nivelul guvernului și de erodarea statului de drept. Între timp, președintele Bulgariei, Rumen Radev, și-a dat și el demisia și formațiunea pe care o conduce, „Bulgaria Progresistă”, participă la alegerile din 19 aprilie. Ce șanse are partidul lui Rumen Radev și cum sînt cotate celelalte partide?
Stilyan Deyanov: „Rumen Radev are foarte mari șanse de a cîștiga aceste alegeri. Conform sondajelor care au apărut, Radev ar avea în jur de 30%. Va fi urmat de partidul lui Boyko Borissov cu 20% şi ceva, apoi Coaliția Reformistă, Continuăm Schimbarea-Bulgaria Democrată, cu aproximativ 10%, și partidul oligarhului Delyan Peevski. A cincea formațiune care sigur va intra în Parlament este formațiunea deschis pro-rusă Vîzrazhdane, care însă va avea un rezultat mult mai mic față de acum 2 ani și se va situa undeva în jur de 7-8%. Nu știm dacă formațiunile care sînt în jurul pragului de 4% -  sînt cel puțin 3-4 formațiuni – îl vor trece. (...) Dar Rumen Radev, într-adevăr, are șanse să cîștige aceste alegeri și asta cred că este și tema cea mai importantă în Bulgaria, în ce măsură Radev reprezintă un pericol pentru parcursul european al Bulgariei, în ce măsură poate să transforme Bulgaria în ceea ce Viktor Orbán a transformat Ungaria.”

Opt runde de alegeri anticipate în cinci ani: care sînt cauzele instabilității politice de la Sofia, de ce nu se poate forma o coaliție stabilă de guvernare?
Stilyan Deyanov: „În primul rînd, cred că trebuie să definim ce înseamnă stabilitate și ce înseamnă instabilitate. Dacă facem o comparație între România și Bulgaria, o să vedeți că în acești patru ani de instabilitate, Bulgaria a avut progrese mult mai mari, economice și politice, comparativ cu România. Statul capturat, împotriva căruia au fost protestele în decembrie, a apărut după 11 ani de stabilitate, între 2009 și 2020. Cred că putem să răsturnăm paradigma și să gîndim că ceea ce numim instabilitate, adică multe runde de alegeri, practic este un exercițiu democratic normal. Dacă ne gîndim la alegerile din 19 aprilie, cel mai periculos, ironic, este să se ajungă la stabilitate. Stabilitatea nu poate fi decît de două feluri. O stabilitate pro-corupție, a partidelor vechi care au guvernat Bulgaria pînă acum, sau o stabilitate pro-Rusia, în jurul formațiunii lui Radev, care, dacă cumva reușește să facă o majoritate împreună cu partidul Vîzrazhdane, pro-rus, și eventual cu Partidul Socialist Bulgar, dacă trece pragul, ar putea să facă o guvernare pro-rusă. Așa că noi sperăm ca instabilitatea să continue. Şi cumva, ceva să depindă și de partidele reformiste care, din păcate, în Bulgaria nu pot avea singure o majoritate. Spațiul politic bulgar este divizat pe două planuri. Unu, corupție-anticorupție, și doi, pe axa Rusia-anti-Rusia. Dar aceste două axe nu se suprapun. Că să vă explic mai clar, partidul reformist, care se situează între 10 și 15%, și, din păcate, nu poate să iasă din centrul Sofiei sau din centrele marilor orașe, a avut de ales, după multele runde de alegeri, de obicei între a face o coaliție anticorupție cu partidele pro-ruse sau a face o coaliție pro-Europa, pro-Ucraina, cu partidele corupte.”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! 

O  emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin 
Un produs Radio România Cultural 

După 16 ani de guvernare, partidul Fidesz și premierul Viktor Orbán au pierdut puterea în Ungaria. Partidul Tisza, condus de Péter Magyar, a cîștigat alegerile parlamentare de duminică, 12 aprilie, și va avea 138 de mandate din cele 199 ale Parlamentului de la Budapesta. Cum arată Ungaria a cărei guvernare o preia Péter Magyar, după 16 ani cu Viktor Orbán la putere? În România, UDMR a susținut Fidesz și pe Viktor Orbán. Care vor fi relațiile cu noul guvern? L-am întrebat pe Camil Pârvu, conf. univ. la Facultatea de Științe Politice a Universității din București.

Camil Pârvu: „Ceea ce i-a dat lui Péter Magyar un avantaj atît de mare și i-a permis să cîștige în felul acesta este că nu a mai fost nici un alt partid. Toată opoziția s-a autosublimat, s-a estompat complet și s-a dizolvat parțial în partidul Tisza. Dar în realitate, Tisza e un partid conservator de dreapta, în termeni clasici, pe cînd în Ungaria a fost mereu o opoziție de centru sau de stînga, care nu există acum în Parlament. Este prima oară cînd avem un Parlament compus dintr-un partid conservator de dreapta, un partid radical de dreapta și un partid cvasi-fascist.” 

Cum arată Ungaria a cărei guvernare o preia Péter Magyar, după 16 ani cu Viktor Orbán la putere?
Camil Pârvu: „Are foarte multe probleme. Una este moștenirea unei relații extrem de dificile cu UE. Pentru că în ultimii ani, cel puțin, Viktor Orbán a început să blocheze sau să obstrucționeze într-un mod din ce în ce mai absurd funcționarea UE, inclusiv renunțînd la un acord pe care-l dăduse cu două luni înainte, sau servind în mod explicit interesele Rusiei. Dar mai este ceva. Este un stat care fusese colonizat într-un mod profund de Fidesz. Diferența între stat și partid aproape că dispăruse. E foarte important de reținut lucrul acesta, pentru că, acolo este miza lui Péter Magyar: să transforme statul într-un obiect neutru în raport cu partidele, dacă asta și vrea.”

În România, UDMR a susținut Fidesz și pe Viktor Orbán. Care vor fi relațiile cu noul guvern?
Camil Pârvu: „Vorbim despre o relație între Fidesz și UDMR care era foarte puternică, pe două planuri. Unul dintre planuri este cel identitar simbolic, etnic. Și care contează extraordinar de mult, mai ales pentru maghiarii din Transilvania, pe care limbajul anticorupție al lui Péter Magyar nu-i prea viza direct. Pentru că ei trăiesc în altă țară. Pe ei îi leagă de Viktor Orbán faptul că el le-a dat cetățenia maghiară și le-a creat acest statut de reunire cu națiunea maghiară. (...) El a avut această formulă incluzivă nu doar într-un mesaj identitar, care este foarte important, în sine, ci și economic. El a finanțat extraordinar de mult prin fundații o serie întreagă de renovări – care au un caracter simbolic dar extrem de puternic: un castel aici, o statuie dincolo...  –, dar și de afaceri. Marile afaceri din Transilvania sînt în mare parte finanțate de diferite linii de credit sau de fundații asociate cu Fidesz, care sînt ale statului maghiar, în teorie, dar, de fapt, ele sînt finanțate prin Fidesz și trăiesc pentru Fidesz. Și atunci, era inevitabil ca UDMR să fie profund legat de Fidesz. Nu avea altă variantă, pentru că nu ar fi reprezentat preferințele propriului electorat dacă ar fi făcut cu totul altceva. În același timp, Péter Magyar nu este un personaj chiar atît de diferit ideologic sau care să ignore sau să contrazică, pe de-o parte, chestiunea identitară și, pe de altă parte, mecanismul economic. Dimpotrivă, cred că semnarele lui sînt: le voi prelua eu și voi avea un raport cu UDMR pe perioada care urmează. (...) De fapt, maghiarii din România nu sînt întotdeauna legați doar de Fidesz, ei sînt mult mai implicați și trăiesc mult mai clar politic în România decît poate părea din diverse comentarii.”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! 

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin
Un produs Radio România Cultural 

Una dintre cele mai vechi preocupări ale ființei umane este legată de sensul vieții și de raportarea la un dincolo, la o autoritate superioară, cu putere de viață și de moarte asupra noastră. De unde această nevoie de viață spirituală, de legătură cu o lume supra-mundană, investită cu putere absolută? L-am întrebat pe Laurențiu Gheorghe, lector univ. dr. la Facultatea de Filosofie a Universității din București.

Laurențiu Gheorghe: „Din dovezile arheologice, din săpăturile în căutarea urmelor civilizației umane, vedem că, de cînd există oamenii, în forma asta pe care o cunoaștem noi, ei întotdeauna s-au raportat la ceva de dincolo de ei. Întotdeauna cultura e însoțită de o raportare spirituală, ceva ce este dincolo de materialitatea propriu-zisă. În ceea ce privește omul, legătura cu lucrurile care nu se văd, care sînt dincolo, e fundamentală. În istoria spirituală a tuturor culturilor găsim această existență, într-o formă sau alta, care dă sens nu numai comunității, dar umanității per ansamblu.”

De ce nu ne-am mulțumit, de-a lungul istoriei, să ne satisfacem nevoile primare, să supraviețuim ci, odată acestea îndeplinite, am căutat sens, am căutat explicații – cine sîntem, de ce sîntem aici, de ce murim, ce se întîmplă după ce murim?

Laurențiu Gheorghe: „Există acum o disciplină care se numește psihologie evoluționistă. Și una dintre dimensiunile pe care le explorează este chiar aceasta: de ce există nevoia de raportare la ceva de dincolo, care ne însoțește în toate comunitățile, în toate timpurile și pe absolut toată lumea? Paradoxal, chiar și pe cei care spun că nu există nimic decît chestiunea materială. Se pare că supraviețuirea în sine nu-i suficientă. Avem nevoie pentru a supraviețui de o motivație specială, o motivație suplimentară. Există un argument foarte interesant din punct de vedere științific și rațional cu privire la acest lucru, care ține de faptul că există foarte multă incertitudine și complexitate iar capacitatea noastră de a gestionea incertitudinea și complexitatea e oarecum limitată. Și atunci apare nevoia de a găsi un vehicul, o modalitate de a o gestiona. Asta este, evident, o ipoteză științifică și sînt oameni care o cercetează. Dar interesant este că putem observa că această nevoie există. Și putem trage concluzia că, de vreme ce există și este atît de răspîndită, trebuie că joacă un rol foarte important. Pentru că altfel ar putea fi eliminată.”

Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin

Un produs Radio România Cultural

Un jurnalist și o fotografă caută subiectul pentru reportajul care va descrie România la Centenar, în 2018. De aici pornește Augustin Cupșa în cel mai recent roman al său, „3300 de perechi de palme” (Editura TREI). Totodată, căutările protagoniștilor se concentrează pe planul personal și, în paralel cu sondările lor profesionale și personale, se derulează povestea unui locotenent român care s-a întors de la Stalingrad pe jos, în Al Doilea Război Mondial. Iar titlul cărții, „3300 de perechi de palme”, face referire la ultimul congres al Partidului Comunist Român, din noiembrie 1989, cînd Ceaușescu a fost aplaudat de 3300 de perechi de palme, la realegerea sa ca șef al partidului. Am vorbit cu Augustin Cupșa despre roman, despre personajele lui și perspectiva narativă.

„3300 de perechi de palme” este nominalizat la premiul Radio România Cultural pentru proză.  

Augustin Cupșa: „Ei au două perspective complet diferite. El e un bărbat în jurul vîrstei de 40 de ani, ajuns într-o criză profundă, profesională, existențială, identitară. Un tip marcat de cifre și de statistici și de încăpățînarea jurnalistică de a găsi un adevăr măsurabil sau de a caracteriza România prin date istorice, cifre, fapte. Pe cînd ea vine cu o perspectivă a iubirii sau pur și simplu a naturaleții și a apropierii sentimentale față de lucruri. Iar cei doi se află în antiteză, în opoziție tot timpul.”

Cartea e plină de descrieri amănunțite, de detalii infinitezimale, ca și cum ochiul narativ vrea să absoarbă tot ce se poate absorbi, descrieri de natură, de peisaj urban, de interioare... Care e miza acestor scene prezentate în amănunt? 

Augustin Cupșa: „Înfățișarea realității. E ca un film făcut cu un buget restrîns, cel mai ieftin film cu putință, cel care se scrie pe hîrtie. (...) Mi se pare important să simți și să transpui experiența trecerii corpului prin lume ca singură istorie adevărată, ca istorie reală și politică. Experimentarea stărilor în realitate, de la cele banale, să zicem, de cald, frig..., e pînă la urmă o abordare fenomenologică și ăsta este adevărul cu care te alegi în viață: experiența corpului care, bineînțeles, la un moment dat devine idee, devine gînd, devine emoție. Baza întregii noastre gîndiri e corpul.”

Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!

O emisiune de Adela Greceanu

Un produs Radio România Cultural

Costică Brădățan este profesor de studii umaniste la Texas Tech University, Statele Unite ale Americii, și profesor onorific de filosofie la University of Queensland, Australia. A publicat eseuri în The New York Times, Washington Post, Times Literary Supplement, TIME Magazine. Recent, a lansat la Bucureşti o nouă ediţie a cărţii sale „A muri pentru o idee. Despre viața plină de primejdii a filosofilor”, apărută la Editura Spandugino, în traducerea lui Vlad Russo. Am vorbit cu Costică Brădățan despre cartea sa precum şi despre rolul filosofiei în lumea de azi.

A muri pentru o idee – o temă grea, o idee copleșitoare, întrupată de-a lungul istoriei de cîteva figuri emblematice, despre care vorbiți în cartea dumneavoastră. De la Socrate și Hypatia, la Giordano Bruno și, mai aproape de zilele noastre, Jan Patočka. Oameni care au plătit cu viața pentru ideile lor. Și astfel, spuneți dumneavoastră, „sfîrșesc prin a fi proiectați în mit.” Moartea lor, percepută ca jertfă, devine mai importantă decît opera lor sau în orice caz, o încununare a operei. De ce ne impresionează aceste destine?
Costică Brădățan: „Din mai multe puncte de vedere. Dar gîndiți-vă, în primul rînd că ați spus moartea lor ne impresionează mai mult decît opera. În anumite cazuri, moartea lor e chiar opera lor, pentru că de la Socrate nu avem nici un fel de altă operă. Moartea lui e chiar capodopera. E un caz foarte interesant, cazul unui filozof care a întemeiat filozofia, un gînditor de primă mînă, a întemeiat un domeniu al cunoașterii care se definește prin scris, prin producția de texte. Ei bine, omul ăsta, întemeindu-l, n-a lăsat nici un cuvînt scris. Și atunci ce a contat, dacă n-a contat scrisul? A contat chiar moartea. E foarte interesantă substituția asta, unde un act rarisim, un act extrem de important, foarte straniu, rațional vorbind, întemeiază un domeniu de o cu totul altă natură.”

„A muri pentru o idee. Despre viața plină de primejdii a filosofilor” a apărut pentru prima dată în 2015, acum mai bine de 10 ani.E diferit modul în care e citită, înțeleasă această carte acum față de atunci, în România față de Satele Unite? O citim altfel?
Costică Brădățan: „Da, drept dovadă că se reeditează. Cărțile de filozofie, în general, nu se reeditează, pentru că nu există o nevoie. Nu există o piață. Fiecare carte are momentul ei, are vîrsta ei și după ce se publică și se scoate în vînzare, se duce la bibliotecă și cine vrea să o mai citească, o găsește în bibliotecă. Dar au fost cazuri și nu e vorba doar de ediția românească – în Italia a reapărut, la fel. Mi s-a părut că e ceva în aer. E ceva acum care impune sau invită la o relectură. Și, personal, mă bucur, evident, pentru că îi dă cărții o nouă șansă, o nouă viață. Și, pe de altă parte, mi se pare că ceva realmente s-a întîmplat între timp. E vorba de 12 ani sau mai mult, considerînd și cît mi-a luat să o scriu. Lumea s-a schimbat. Trăim acum într-o lume unde angajamentul insului, al intelectualului, al scriitorului e de altă natură. Problema era atunci că trăiam într-o democrație liberală. Democrația liberală era, părea lucrul cel mai solid de pe lume. Or, într-o democrație liberală nu se poate muri pentru o idee, că nimeni nu-ți face nimic. Poți să spui orice, nu ți se poate întîmpla așa ceva. Se moare pentru o idee în condiții de criză, cînd democrația liberală intră în criză, e asaltată, sau în dictatură, semidictatură, în sisteme tiranice. Ceea ce spune, din păcate, n-aș fi vrut să fim în situația asta, că ceva se întîmplă în lume care face tema apetisantă, interesantă. Iarăși, mă bucur dacă cartea se citește, în același timp mă tulbură că trebuie să citim o astfel de carte.”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! 

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin 
Un produs Radio România Cultural

În ultimele săptămîni, Ciprian Ciucu a lansat două inițiative importante care reconfigurează politica culturală a Bucureștiului. Pe de-o parte, e vorba de comasarea mai multor centre culturale municipale într-o singură structură, cu argumentul eficienței economice și al unui impact mai mare. Pe de altă parte, este vorba de deblocarea concursurilor pentru management la teatrele municipale, după ani și ani de interimate. Am vorbit cu primarul Bucureştiului, Ciprian Ciucu, despre aceste iniţiative. 

ARCUB, CREART, Centrul Lumina, ExpoArte, PROEDUS, Centrul pentru Tineret și Școala de Arte vor fi comasate într-o singură instituție numită Arte și Evenimente Urbane București.De ce e nevoie acum de o reformă a centrelor culturale? E o alegere de politică publică sau e o decizie luată sub presiunea constrîngilor bugetare?
Ciprian Ciucu: „Nu aș zice atît că e luată sub presiunea constrîngerilor bugetare. E vorba, mai degrabă, de constrîngeri legale. Există o lege care ne obligă să desființăm instituțiile sub 50 de angajați. Și vorbim despre instituții fragmentate, mărunțite, care aveau trei angajați, cinci angajați, zece angajați... Deci aceste centre nu puteau să nu fie aduse în altă instituție pentru că există o obligație legală să facem asta. Pe de altă parte, vorbim despre instituții care nu au impact. De unele dintre ele de abia acum s-a auzit, pentru că le-am făcut eu, cumva, cunoscute. Cine știa, de exemplu, de Centrul de Tineret al Municipiului București? Sau de altele. (...) Oamenii nu înțeleg de ce am făcut acest lucru pe repede înainte. Și aici pot să recunosc acest lucru. Foarte simplu. Am avut suficiente date ca să iau această decizie și am găsit o fereastră de oportunitate. Pentru că, trebuie să vă mărturisesc că și consilierii generali erau foarte frustrați de faptul că aceste instituții nu le răspundeau diferitelor cereri de transparență. Şi am zis ok, e timpul să punem o ordine în această zonă. Și, găsind această fereastră de oportunitate, am luat această decizie. Dar atenție, cei care au reacționat vizibil sînt cei care își vor pierde privilegiile. Și s-au folosit, din păcate, și de oameni de bună credință, actori, artiști de bună credință, cărora le-au spus că se vor desființa proiectele lor. Nu, din contră. Tot ce este bun va merge mai departe. Tot ceea ce nu este bun nu va merge mai departe.” 

Veți avea consultări cu sectorul cultural independent, cu oamenii care fac cultura vie, contemporană, de astăzi, din București?
Ciprian Ciucu: Sînt esențiale. Tocmai că am făcut pe repede înainte acest proces și am un deficit de consultare, ca să-i spun așa, pentru ca această instituție să reușească, ea trebuie să fie credibilă, să fie la vedere. Conștientizînd faptul că am luat această decizie rapid – bine, am și un mandat foarte scurt și dacă vroiam să am ceva efecte, aveam nevoie de o decizie rapidă, că dacă intram în consultări fără final, de șase luni de zile, îmi trecea mandatul pînă se înfiinţa și instituția și îmi era aplicată viziunea – deci, conștient fiind de deficitul de consultare din această etapă, vom compensa în ceea ce înseamnă strategia, în special, politicile acestei instituții, în viitor. (...) O instituție care este mult mai vizibilă, care creează așteptări mult mai mari, poate inclusiv să catalizeze și să aducă oameni din zona culturală mult mai mulți în jurul ei, ca să spun așa. Finanțările pentru zona culturală vor crește, nu vor scădea. Diversitatea proiectelor va crește, nu va scădea.”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! 

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin
Un produs Radio România Cultural 

8 aprilie este Ziua Internaţională a Romilor. Ce se sărbătoreşte cu această ocazie? Romii au fost sclavi în Ţările Române aproape 500 de ani. Zeci de mii de romi au fost deportaţi în Transnistria în cel de-Al Doilea Război Mondial. Ce se ştie despre sclavia romilor şi Holocaustul romilor? L-am întrebat pe istoricul Ioan Valentin Negoi, autorul volumului „Istoria nespusă a romilor din România”, apărut la Hyperliteratura. 

Ioan Valentin Negoi despre Ziua Internaţională a Romilor: „Se sărbătorește emanciparea romilor din întreaga Europă. În 1971, mai mulți lideri romi, unii dintre ei supravieţuitori ai ororilor Holocaustului, au pus bazele mișcării internaționale a romilor. Au stabilit mai multe lucruri, cum a fi limba oficială, limba romani – nu limba țigănească. E important să înțelegem că mai mulți romi, din mai multe țări, au decis că limba este limba romani. Cuvîntul țigan nu există în limba romani. Este un cuvînt peiorativ, este un exonim, o poreclă dată romilor. Şi au mai ales imnul romilor, „Gelem, gelem” („Am umblat, am umblat”) și steagul. Au pus bazele mișcării internaționale a romilor și poporului rom, au zis ei în 1971. Celebrăm ziua de 8 aprilie din 1990.” 

Cartea dumneavoastră este scrisă pentru publicul larg. Explică, prezintă evenimente istorice, detalii puţin cunoscute.
Ioan Valentin Negoi: „E prima mea carte de popularizare, eu am mai scris cărți de specialitate, pentru publicul avizat, lucrarea de doctorat sau articole științifice. Această lucrare s-a dorit a fi una chiar de popularizare. Am ales să o scriu într-un limbaj mai lejer, fără foarte multe note de subsol (...), să răspundă la cîteva întrebări, pe care le tot primeam în diferite contexte. De ce rom și nu țigan? A trebuit să explic vechimea cuvîntului rom și că acest cuvînt nu se trage din rădăcina cuvîntului român. (...) Cuvîntul rom, în limba romani, înseamnă fiu de om, fiu al femeii, om.”

De ce în istoria noastră, istoria robiei romilor, istoria deportării romilor în Transnistria au rămas mai degrabă o chestiune marginală?
Ioan Valentin Negoi: „Da, din păcate se discută foarte puțin în spațiu românesc despre această traumă colectivă. Totuși, trebuie să înțelegem că în momentul în care discutăm despre sclavia romilor sau despre Holocaust, discutăm despre istoria românilor ca întreg. Ciprian Necula spunea că pentru a avea o viziune clară asupra istoriei românilor, românii trebuie să înceteze să se gîndească la romi ca stăpîni de sclavi, iar romii trebuie să înceteze să se uite la români ca la stăpînii lor. E foarte greu să accepţi că ai fost stăpînul unor oameni timp de 500 de ani, că ai abuzat de ei din toate punctele de vedere, economic, sexual. (...) Istoria romilor este lungă și complexă. Am încercat să transmit o istorie obiectivă, să vorbesc prin fapte, să dau citate cît mai multe, să arăt cum erau lucrurile și am vorbit și despre eroi. E păcat să nu discutăm și despre voievodul rom Ștefan Răzvan. (...) Bineînțeles, cînd discutăm despre istoria romilor, trebuie să vorbim și despre aportul cultural al romilor. Am adus în discuție familia Dinicu. Discutăm mult prea puțin despre valoarea culturală a acestei familii. Angheluș Dinicu este persoana care a pus pe hîrtie „Ciocîrlia”, una dintre melodiile românilor ca emblemă națională. N-a fost creația lui proprie. Se spune că provine din Asia și era o melodie cunoscută, populară, dar el a fost primul care a așezat-o pe hîrtie. Şi Grigoraş Dinicu a dus-o la nivel de artă.”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! 

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin
Un produs Radio România Cultural