Timpul prezent

În 7 aprilie au loc alegeri pentru funcția de președinte al Academiei Române. Academicienii Marius Andruh și Mircea Dumitru candidează la această funcție. I-am invitat pe amîndoi la o discuție la „Timpul prezent”. Domnul Marius Andruh ne-a transmis că nu poate participa. Domnul Mircea Dumitru a venit în studioul Radio România Cultural. Am vorbit despre proiectul său pentru instituţia la şefia căreia candidează, despre influenţa acestui for ştiinţific în societate, despre profilul Academiei Române în contextul lumii complexe de azi.

Academia Română este percepută adesea mai degrabă ca un for simbolic decît ca un actor activ, puternic în politicile publice, în educație. Cum măsurați influența reală a instituției?
Mircea Dumitru: „Academia Română este în primul rînd o instituție fundamentală a statului român. Astăzi, 6 aprilie, am sărbătorit 160 de ani de la înființarea ei. În această perioadă, mai mult de un secol și jumătate, ea a reprezentat centrul de consacrare a valorii intelectuale și de protejare a limbii și a identității naționale. Academia Română este un centru simbolic, dar, deopotrivă astăzi, prin cele mai mult de 60 de institute de cercetare, care concentrează elita cercetării din România, reprezintă și un centru al producerii cunoașterii științifice. Or, în momentul de față, dacă discutăm despre contextul mai general, nu numai național, local, ci contextul european și mondial, principala competiție este cea cu privire la progresul cunoașterii și la aplicațiile tehnologice care vor avea un impact deosebit asupra vieții sociale și politice. În centrul tuturor acestor schimbări se află instituția academică. În centrul acestor schimbări se va afla și Academia Română. A măsura impactul unei astfel de instituții înseamnă a vedea în viitorul foarte apropiat ce rol trebuie să aibă o astfel de instituție și cum trebuie să fie redefinit rolul ei, în așa fel încît să servească acestor scopuri: creșterea cunoașterii și o foarte puternică prezență în competiția internațională tehnologică.”

Și ce-i lipsește astăzi Academiei Române, astfel încît să conteze mai mult în competiția globală?
Mircea Dumitru: „Dacă ne uităm în istoria nu foarte îndepărtată a aceste instituții,  vom vedea că unii dintre cercetătorii foarte buni înainte de 1990 și-au găsit după aceea locuri de muncă excepționale în mediul academic occidental. Se poate spune că am putea face cîteva facultăți de matematică în SUA numai cu matematicieni români. Prin urmare, inteligență creativă la nivel de top avem. Ceea ce a lipsit, și asta nu este, în primul rînd, vina internă a instituției, ci este o problemă generală a societății noastre, a fost un anumit tip de management eficient, o organizare foarte bună. La care se adaugă subfinanțarea cronică a cercetării.”

Ce v-a făcut să candidați la funcția de președinte al Academiei Române?
Mircea Dumitru: „Vreau să spun foarte clar că nu candidez împotriva cuiva. Sînt într-o relație de colaborare și de prietenie cu domnul academician Marius Andruh, din 2005. E un om de știință care are o reputație solidă, internațională. (...) Pot să vă spun că indiferent cine va fi ales mîine, cred că Academia poate să fie, pentru 4 ani, foarte bine reprezentată. Eu am candidat, în primul rînd, deoarece cred că o Academie națională poate să fie foarte bine reprezentată de cineva care vine din zona umanistă. Vocația unor academii naționale, așa cum au fost ele construite în secolul al XIX-lea și în bună măsură această determinantă a rămas valabilă pînă astăzi, a fost aceea de a consolida cultura națională. Limba, literatura și istoria. (...) Nu în ultimul rînd, candidez pentru că destul de mulți dintre colegi mi-au sugerat sau mi-au spus direct că ar fi bine să candidez și că mă susțin.”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! 

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin 
Un produs Radio România Cultural 

Volumul „Elefant și alte povestiri” de Raymond Carver a apărut recent în limba română, în traducerea lui Marius Chivu, la editura Polirom. Este ultimul dintre cele patru volume de povestiri pe care le-a publicat prozatorul american. Carver a murit în 1988, la vîrsta de 50 de ani. Cu doar patru volume de povestiri, s-a impus drept unul dintre cei mai importanți autori americani de proză scurtă, mizînd pe realism, pe minimalism, pe acele detalii ale vieții care trec neobservate de mulți dar care sînt încărcate de semnificații. Am vorbit cu Marius Chivu despre proza lui Raymond Carver, despre privirea specifică prin care vede el lumea, despre personajele din povestiri și despre impactul prozei lui Carver asupra scriitorilor de după el. 

Marius Chivu: „Literatura lui, într-adevăr, a avut un impact formidabil. Sînt doar patru cărți, dar prestigiul lui a crescut în mai puțin de zece ani. Activitatea lui literară se întinde pe durata a 12 ani, cu totul. La apariția acestui volum, în 1988, cînd era la finalul vieții, el era deja un maestru în viață. Dovadă că începuse să ia premii, să fie invitat, să țină lecturi, conferințe, să facă antologii. Avea 50 de ani, era încă foarte tînăr. Impactul lui a fost major și s-a păstrat în măsura în care, așa cum multă proză americană scurtă se trage din Hemingway, el cumva a preluat ștafeta. Astea ar fi, să zicem, cele două repere ale perioadei. Între timp, firește că proza scurtă americană s-a diversificat, este extraordinar de variată. Astăzi nu mai găsești influența lui Carver atît de evidentă, dar în interviuri, în cursurile de creative writing, el este foarte prezent, e un scriitor de proză scurtă peste care nu poți trece. Și eu prefer să predau foarte mult la cursurile mele de creative writing din el, pentru că, pe cît de simplu e și de banal, pe atît de dificil e de citit. Și-mi place să fac exercițiul ăsta cu cursanții mei, să le arăt cît de multe semnificații și sugestii se ascund în spatele unui limbaj foarte simplu și minimal.”

Cum obține Carver aceste texte realiste, minimaliste, spunînd foarte puțin despre personaje, dar punînd lupa pe unele detalii nesemnificative sau surprinzătoare, neverosimile în context?

Marius Chivu: „Ăsta e ochiul prozatorului, unde anume ar trebui să cadă privirea sau centrul de greutate al unei povestiri. Toate poveștile din istoria literaturii sînt reductibile la cîteva situații. Diferența pe care o fac scriitorii constă în stilistică, în felul în care își scriu aceștia poveștile și în felul în care mută sau schimbă perspectiva, pun punctul de greutate. Firește că asta e talentul înnăscut al lui Carver. Cît despre simplitatea sau directețea cu care pare că abordează aceste povestiri, ea vine și din foarte multă muncă. El scria povestirea într-o primă formă, după care tăia, și tăia, și tăia, și elimina. O lecție pe care o învățase cu mult dramatism de la primul lui redactor-editor, Gordon Lish, de care a fost nemulțumit și față de care la un moment dat s-a distanțat. Dar, de fapt, lecția o învățase. Și-a dat seama că asta ar trebui să fie privirea lui, talentul lui, atingerea, the touch, pe care o aduce literaturii.” 

Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!

O emisiune de Adela Greceanu

Un produs Radio România Cultural

Președintele american Donald Trump a spus într-un interviu pentru publicația britanică „The Telegraph” că ia în considerare retragerea Statelor Unite din NATO, după ce alianța a refuzat să i se alăture în războiul contra Iranului. De asemenea, el a numit NATO „un tigru de hîrtie”.  Despre aceste declarații și consecințele lor pentru unitatea alianței, despre relațiile tensionate dintre administrația Trump și liderii statelor europene care au refuzat să-și pună la dispoziția SUA bazele aeriene sau să-și deschidă spațiul aerian pentru aeronavele americane implicate în războiul din Iran vorbim cu Robert Lupițu, analist de politică internațională, redactor-șef al platformei „Calea europeană”.

Să lămurim un lucru: poate președintele american să scoată Statele Unite ale Americii din NATO?
Robert Lupițu: „Răspunsul scurt: nu. Răspunsul elaborat implică o înţelegere mai exhaustivă a ce se poate întîmpla. Congresmanii americani pot amenda legislaţie pe foarte multe componente. Avem o legislaţie din 2023, despre care putem să considerăm că a avut la origini primul mandat al preşedintelui american, 2017-2021, cînd Donald Trump a vorbit despre NATO ca fiind o alinţă învechită, a criticat aliaţii foarte mult, cînd s-a jucat cu ideea ce ar însemna o dezangajare americană faţă de NATO. Ei, în 2023, cînd preşedinte era Joe Biden, în momentul în care a fost negociată legea anuală de autorizare a bugetului apărării, aceasta a fost amendată, printr-un proiect de lege sponsorizat de doi senatori, republican şi democrat. Senatorul republican era chiar Marco Rubio, actualul secretar de stat şi consilier pentru securitatea naţională al preşedintelui Trump. Şi democratul era Tim Kaine, nimeni altul decît running mate-ul pentru funcţia de vicepreşedinte al SUA al lui Hillary Clinton, în 2016. Acel amendament spune cît se poate de clar că pentru ca un preşedinte american să poată retrage SUA din NATO este nevoie de o aprobare a Senatului în formula de vot de două treimi. (...)  Însă ce poate să facă administraţia în raport cu NATO – e vorba de decizii legate de cheltuieli, de finanţare, de participare la anumite bugete, de participări sau retrageri sau modificări în zona de structuri de comandă militară, de poziţionări de trupe, echipamente... Chestiuni în care administraţia nu are nevoie de o aprobare din partea Congresului.”

Ce impact ar putea avea declarațiile președintelui american despre alianța Atlanticului de Nord, pe care a numit-o „un tigru de hîrtie”, adăugînd că și Vladimir Putin știe că NATO e un „tigru de hîrtie”?
Robert Lupițu: „Abia acest lucru este principala problemă, pentru că de-a lungul timpului, cel puțin în ultimul deceniu, am fost obișnuiți cu declarații critice la adresa Alianței. (...) Afirmații de tipul, cum a spus Donald Trump, că NATO este o alianță învechită, punînd la îndoială angajamentul SUA, în cazul în care aliații nu ar plăti atunci 2% din PIB, acum 5% din PIB, celebra afirmație a lui Emmanuel Macron, președintele Franței, că NATO e „în moarte cerebrală” şi afirmațiile de acum ne arată că sîntem într-un registru în care trebuie să învățăm să trăim cu astfel de declarații pe care nu ni le dorim. (...) Iar riscul decurge din relativizarea și slăbirea alianței în actualul context. Pentru că, dacă în 2016-2017, în 2019 eram în alte situații geopolitice, nu atît de conflictuale pe diferite teatre de operațiuni, acum sîntem în al cincilea an de război la granița estică a UE și a NATO. Și acest lucru, această relativizare a alianței, înseamnă de fapt o slăbire a coeziunii și a angajamentului transatlantic. Și este, într-adevăr, un semnal care nu ne ajută în raport cu rivalii geopolitici, aici mă refer în principal la Rusia.”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! 

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin
Un produs Radio România Cultural 

De mai bine de un deceniu, rapoartele internaționale semnalează un recul al democrației și al drepturilor omului la nivel global. Libertățile civile se restrîng, spațiul public devine mai controlat, iar siguranța publică e folosită drept justificare pentru măsuri care, pînă nu demult, ar fi fost considerate inacceptabile. Nu vorbim doar despre dictaturi sau despre regimuri autoritare, ci despre o tendință mai largă, care afectează inclusiv state democratice: drepturile încep să se erodeze sub presiunea securității. Recent, în Knesset (Parlamentul israelian) a fost votată o lege care instituie pedeapsa cu moartea pentru palestinienii condamnați pentru atacuri mortale împotriva israelienilor. Legea prevede că palestinienii condamnați de instanțele militare pentru comiterea de atacuri mortale considerate „acte de terorism” vor fi executați prin spînzurare în termen de 90 de zile. Ce înseamnă această revenire la pedeapsa capitală ca instrument de politică penală? L-am întrebat pe analistul Mihail-Valentin Cernea, lector la Academia de Studii Economice, unde predă filosofie. 

Vedem tot mai des cum securitatea e invocată  pentru a justifica urgența unor legi liberticide. Unde e linia de demarcație între o măsură legitimă de securitate și un abuz de putere?
Mihail-Valentin Cernea: „În primul rînd nu e neapărat un fenomen nou. În general, de-a lungul istoriei, restrîngerile pentru ce libertăți au fost acordate într-o epocă sau alta, apăreau în general din motive de securitate sau din motive de război. Evident că guvernele au folosit motivele de securitate și pentru a provoca restrîngeri care erau mai degrabă în interesul guvernului decît în interesul cetățenilor. Deci nu sîntem neapărat într-o situație nouă. Am fi putut purta această conversație și după 2001, după atacurile din 11 septembrie, cînd au început deja anumite măsuri în Statele Unite, de exemplu, care frizau încălcarea drepturilor omului.”

Din perspectiva standardelor democratice și a drepturilor omului în Israel, unde situați democrația israeliană în acest moment?
Mihail-Valentin Cernea: „Într-un punct foarte dificil din istoria ei. Și nu e doar legat de această lege. E foarte grav cînd o societate ajunge să reaprobe pedeapsa cu moartea. Văd de multe ori discuțiile acestea și în spațiul public românesc și tot timpul mă îngrijorează. Pentru că a accepta pedeapsa cu moartea, în esență, înseamnă că îi dai statului posibilitatea să-și execute propriii cetățeni, după procedurile statului. Evident, știm foarte bine că există erori judiciare. Ce facem atunci cînd îi cerem statului să execute oameni pentru varii crime? Facem două lucruri. În primul rînd, încălcăm contractul social dintre cetățeni și stat, pentru că, într-un fel sau altul, statul se angajează pentru siguranța cetățeanului atunci cînd e în grija statului. Atenție, o persoană care este executată se află în grijă statului în acea perioadă. Și, în al doilea rînd, ne asumăm acest risc, că vom executa oameni nevinovați. Noi, ca societate, nu doar statul, de data asta, pentru că, într-o situație în care readucem pedapsa cu moartea, sîntem de acord cu ea, este votată democratic, asta înseamnă că există un consens public în această direcție. Faptul că există acest consens public în Israel pentru introducerea pedepsei cu moartea pentru alți oameni care nu sînt israelieni este problematic, ca să mă exprim elegant.”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! 

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin
Un produs Radio România Cultural 

Protestele desfăşurate de-a lungul timpului în Republica Islamică Iran au avut de multe ori în centru mişcări ale femeilor, care, încă de la începutul regimului, au ieşit pe străzi împotriva interdicţiilor impuse de autorităţi. Mişcarea „Femeie, Viaţă, Libertate”, născută la protestele declanşate de moartea, în custodia poliţiei moravurilor, a tinerei Mahsa Amini, în 2022, este doar una dintre cele mai recente asemenea mişcări. Două dintre activistele iraniene pentru drepturile omului au primit Premiu Nobel pentru Pace: Shirin Ebadi, în 2003, şi Narges Mohammadi, în 2023. Despre lupta, curajul şi rezistenţa femeilor iraniene, despre mişcările feministe din Republica Islamică Iran am vorbit cu Fatma Yilmaz, istoric. 

Astăzi, în Iranul aflat în război, cu conducerea decimată, asistăm mai degrabă la un recul al regimului și al represiunii sau la un moment de transformare?
Fatma Yilmaz: „E foarte greu să spui exact ce se întîmplă cînd evenimentele sînt în desfășurare. Cu siguranță există un recul al regimului și nu începînd cu războiul acesta care este în desfășurare, ci începînd cu mult timp în urmă, poate chiar, aș îndrăzni să spun, undeva între 5 și 10 ani, dincolo de aparența asta de nezdruncinat a regimului teocrat de la Teheran. Și cred că principala falie unde au început aceste zdruncinări e legată de modul în care femeile și-au revendicat drepturile și-au adus la masa discuțiilor paleta mai largă legată de drepturile omului în Iran. Ele au fost primele care au adus asta în discuție.”

Dincolo de proteste, care au fost înăbușite sîngeros, ce forme de rezistență există astăzi în Iran?
Fatma Yilmaz: „Fără intenția de a hiperboliza sau de a aduce discuția într-o zonă patetică, e una dintre cele mai puternice rezistențe în fața unui regim sîngeros, dictatorial, teocratic. Și cred că e cea mai puternică rezistență a femeilor, nu numai prin numărul anilor, pentru că femeile au fost împotriva regimului de la Teheran încă de acum 47 de ani, cînd a avut loc Revoluția Islamică. Shirin Ebadi este una dintre femeile care au început această formă de rezistență care nu s-a terminat niciodată. Dincolo de proteste, de a scrie rapoarte, de a împrăștia vestea despre ce se întîmplă acolo, există o rezistență prin scris. În mod special poezia a devenit o formă de rezistență de-a lungul anilor, și nu întîmplător, pentru că poezia e mai pe placul iranienilor decît proza. E limbajul pe care îl poate înțelege un fin intelectual de la Teheran, Isfahan sau Qom, dar și un simplu țăran din cel mai îndepărtat sat al Iranului, pentru că știe versuri întregi. Alte forme de rezistență sînt legate de invadarea spațiului public în zona educației. Femeile au folosit armele regimului de la Teheran, îndreptîndu-le într-un mod subtil către ayatollahi, accesînd chiar și acele forme de educație pur religioasă, unde ele au transformat mai mult sau mai puțin pe ascuns școlile respective în locuri în care au citit literatură, orice fel de literatură, nu doar cea care li se dădea voie să o citească.”

Ce reprezintă pentru Iranul de azi lupta femeilor iraniene pentru drepturi şi libertăţi?
Fatma Yilmaz: „Cred că a devenit un fel de identitate de țară. Dacă mîine regimul de la Teheran nu va mai exista, oricîte bombe și oricîte forțe terestre ar intra în Iran de aici înainte, totuși, cele care au determinat căderea regimului de la Teheran sînt femeile. Şi ar fi un act de impietate să se minimalizeze lupta lor de zeci de ani.”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! 

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin 
Un produs Radio România Cultural 

A treia rundă de marșuri „No Kings/Fără Regi” a avut loc sîmbătă în Statele Unite ale Americii. Organizatorii estimează că mai mult de 8 milioane de oameni au participat la cele peste 3300 de acțiuni de protest, organizate în toate cele 50 de state şi au spus că protestele vizează politicile președintelui american, inclusiv războiul din Iran, politicile privind imigrația și creșterea costului vieții. Care e povestea sloganului „No Kings/Fără Regi”? Ce impact are pentru americani implicarea în proteste a unor vedete precum precum Robert de Niro și Bruce Springsteen? L-am întrebat pe politologul Andrei Țăranu.

Andrei Țăranu: „Constituția SUA s-a născut dintr-o întrebare foarte serioasă în epoca respectivă, vorbim de 1789, pentru că modelul dominant în lumea considerată atunci civilizată, adică Vestul Europei și puţine state din Orient, era absolutismul monarhic. Au existat voci care au spus că ar fi bine ca și în cazul Statelor Unite să se impună/aleagă un rege, dar care să nu fie, evident, britanic, pentru că obținuseră și cîștigaseră Războiul de Independență împotriva Marii Britanii. Cealaltă linie a fost linia republicană, care a prevalat și a construit un model constituțional al unui preşedinte care are, în multe privințe, caracterul unui monarh, așa cum se înțelegea un monarh la sfîrșitul secolului al XVIII-lea, dar nu un monarh absolutist, ci unul care se supune Constituției și elementelor legislative pe care le-am numit mai tîrziu, spre sfîrșitul secolului al XIX-lea, checks and balances, adică greutăți și contragreutăți care fac ca instituțiile statului să se organizeze astfel încît să fie foarte puține pierderi din partea uneia sau alteia dintre puteri. Astfel, președintele SUA, care stă sub conducerea celei mai vechi Constituții în vigoare din lume, păstrează aceste caracteristici monarhice, doar că e un monarh care poate să stea în funcție maxim 8 ani, adică 4 ani în primul (mandat) și 4 ani în al doilea. Și asta face ca sistemul, de obicei instituția prezidențială, să încerce să-şi găsească puteri și în afara propriei sale structuri și, unde se poate, să mai adune niște puteri în favoarea sa. Vi-l aduceți aminte pe Richard Nixon care a fost forțat să își dea demisia din funcția de președinte, tocmai pentru că abuzase de calitatea sa de președinte. Or, ceea ce face Donald Trump în acest moment este să abuzeze extrem de mult de funcția sa de președinte. După cum știți, a abuzat atunci cînd a introdus tarife, fără nici o logică, împotriva unor parteneri de foarte lungă durată ai SUA și apoi Curtea Supremă a Statelor Unite, care este echivalentul unei curți constituționale, a spus că acțiunea asta a fost împotriva legii. În cazul Maduro dar și în actualul război din Iran a luat hotărîri de natură militară care ar fi trebuit să treacă prin Congres și în special prin Senat, pentru că structura federală a SUA s-a construit pe modelul în care statele oferă președintelui o putere, în special în politica externă, dar această putere este controlată de Senat.”

Credeţi că aceste proteste exprimă o criză de încredere în instituţia prezidenţială, în Donald Trump sau în democraţia însăşi?
Andrei Țăranu: „Ar trebui subliniat că este probabil cel mai mare protest care a avut loc vreodată în SUA: 8 milioane de cetățeni americani, în același timp, pe tot cuprinsul SUA. Nu s-a mai întîmplat asta. Nici în perioada de maximă explozie a protestelor din anii ʼ60, cu Martin Luther King, sau a mișcărilor hippie nu s-a atins un asemenea nivel de participare. Oamenii ăștia mai degrabă își doresc să prezerve democrația împotriva acțiunilor extremiste ale președintelui Donald Trump și a acelei părți din societate care îl mai susține, acea parte din MAGA care încă susține politicile lui  Trump.”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! 

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin
Un produs Radio România Cultural 

Graffiti-ul a devenit, în ultimele zile, o temă de dezbatere publică în București. Subiectul nu ține doar de estetică – e și o chestiune politică. Primarul general Ciprian Ciucu a lansat un program de combatere a afișajului ilegal, inclusiv a graffiti-ului. Discursul său e ferm: vorbește despre o „boală” a orașului și despre nevoia unei intervenții în regim de urgență a autorităților. Inclusiv prin schimbarea legislației care, spune el, împiedică, azi, curățarea clădirilor, mai ales a celor de patrimoniu. De aici începe însă o discuție mai complicată. Unde se termină vandalismul și unde începe expresia artistică? Și, mai ales, cine este responsabil pentru felul în care arată spațiul public: administrația publică, proprietarii imobilelor, comunitatea? I-am întrebat pe Elvira Lupşa, manager cultural, curatoare, interesată de fenomenul artei stradale, şi pe Alexandru Ciubotariu (cunoscut ca Pisica Pătrată), un artist care, între altele, a făcut parte din echipa documentarului „De ce scriu ăştia pe pereţi?”.
Elvira Lupşa: „Legislativ, este o problemă că responsabilitatea e pusă pe proprietar să-și curețe fațada. Mă bucur că nu este implementată agresiv această parte. Cred că e vorba despre un context. De ce apar graffiti-uri pe o stradă? Dacă am avea o stradă în care clădirile sînt locuite, activitatea urbană și publică are sens pentru oamenii de pe acea stradă, clădirile arată îngrijit, vă garantez că nu s-ar mai interveni peste aceste clădiri în mod abuziv. Vreau neapărat să spun ce a lipsit din discuția organizată și inițiată de domnul Ciucu, la ARCUB, despre fenomenul graffiti și afișajul public. Valoarea acestei curățări cred că trebuie și ea ierarhizată. A curăța o clădire de patrimoniu care este într-o stare bună și care este locuită sau are o activitate, este una. A curăța o clădire care este în colaps sau a revopsi o clădire care este în colaps și este abandonată sau are bulină roșie, este o pierdere completă de resurse. Aici îi înțeleg pe grafferi, îi înțeleg și pe și pe puști că vor să scrie pe acea clădire. Îmi vine mie să scriu. Nu-i normal ca pe bulevardul central al Bucureștiului, cum e Magheru, clădirile să arate cum arată. Aici e un simptom, poate, mai mult decît o boală.”

Avem așa-numita teorie a „geamului spart”. Care ne spune că semne mici de dezordine – de pildă, un geam spart sau un zid mîzgălit – dacă nu sînt reparate rapid, transmit că spațiul nu e controlat. Și astfel sînt încurajate și alte forme de vandalism sau degradare. De unde și nevoia de intervenție, de înstăpînire a spațiilor de către cei responsabili. Dar cine sînt responsabilii? 
Alexandru Ciubotariu: „Municipalitatea care vrea să facă această lege. Un lucru bun care poate reieși de aici e să se simplifice aceste proceduri de curățare a anumitor locații din oraș, care cred că ar trebui curățate, într-adevăr. Adică, dacă s-ar întîmpla pe Ateneu, să zicem, cred că e o întreagă hîrțogăraie să scoți o prostie mîzgălită în treacăt de cineva. Şi atunci, poate că simplificarea asta (a legii) ar putea ajuta.”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! 

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin 
Un produs Radio România Cultural 

Copiii sînt expuși online la propagandă, rasism, conspirații și dezinformări. Cum îi protejăm? La această întrebare răspund Bianca Oanea și Maria Angele în cadrul unui webinar organizat de Centrul pentru Jurnalism Independent  (CJI), „Ce vede copilul tău online. Deconstrucție și mesaj la clasă și acasă”, ce va avea loc în 26 martie, de la ora 19.00. Cît din ceea ce vede un copil online este rezultatul propriilor opțiuni și cît este decis de algoritmi? Ce facem pentru copii ca să nu cadă victime ale mesajelor de propagandă, rasiste, conspiraționiste? Le-am întrebat pe Bianca Oanea, expertă media la CJI, şi Maria Angele, care a participat ca voluntară la o cercetare realizată de Asociația pentru Tehnologie și Internet, privind sistemele de recomandare ale rețelelor sociale in context electoral. 

Maria Angele, pentru studiul realizat de Asociația pentru Tehnologie și Internet ţi-ai creat conturi pe rețelele de socializare, în perioada alegerilor prezidențiale din 2025, cu un profil setat la vîrsta de 16 ani, sex masculin. Cum a fost această experiență, ce fel de conținut a primit acest profil?
Maria Angele: „Toate platformele de social media fac bani din reclame și vor să te țină cît mai mult acolo, prin scroll infinit, autoplay și prin provocarea de emoții puternice. Și asta am văzut eu, stînd pe contul de băiat de 16 ani: conținutul care-mi apărea în feed-uri era polarizant, alarmist, astfel încît să mă facă să am niște emoții foarte puternice, pe care da, le-am și avut. (...) După acest experiment, am rămas cu ideea că algoritmii nu sînt democratici. Eu mi-am exprimat interesele, adică dădusem follow unor conturi despre gaming și despre educație. Algoritmul n-a ținut cont de interesele mele. Asta n-a fost valabil doar pentru contul de minor, ci și pentru conturile celorlalți voluntari care au strîns date pentru acest studiu, care erau toate conturi cu vîrsta peste 18 ani. Pentru nici unul dintre noi dezbaterea online n-a fost echitabilă sau echilibrată. Pentru nici unul dintre noi nu s-a respectat liniștea electorală. Da, vorbim despre minori și despre tineri, dar ăsta e un lucru care se întîmplă pe mai toate conturile, indiferent de vîrsta pe care o declarăm.”

Copiii nu pot fi ținuți departe de rețelele sociale. Dar cum îi protejăm, totuși? Ce facem să nu cadă victime ale mesajelor de propagandă, rasiste, conspiraționiste...?
Bianca Oanea: „Vorbim cu ei. Şi vorbim în toate aspectele vieții. Noi avem cea mai mare încredere în profesori, pentru că profesorii din programul de educație media sînt o resursă extraordinar de valoroasă pentru Centrul pentru Jurnalism Independent și pentru educație, în general. Vedem cum se schimbă felul în care fac lucrurile. Proiectul a început de la copiii care făceau cu colegele mele ateliere despre jurnalism, educație civică și care au spus mergeți cu lucrurile astea și la profesorii noștri că și ei ar trebui să le știe. Acum avem vreo 10.000 de profesori care le știu și care le duc la clasă. Dar vin și profesorii și spun ar trebui să știe și părinții. Şi într-adevăr ar trebui să acționăm pe toate palierele. Să vorbim, să atragem atenția și să ne punem întrebări. Pentru că, a spus Maria, semnalul de alarmă sînt emoțiile. Momentul în care îmi provoacă o emoție, trebuie să îmi pun o întrebare. De ce văd conținutul ăsta? Cine e cel care mi-l livrează? De ce? La ce face apel din mine cînd văd asta? Învățăm să ne punem întrebări. Copiii sînt vulnerabili. Noi sîntem vulnerabili, ca adulți. Noi, la CJI, avem mare încredere în profesori. Dar credem şi în comunități, credem în faptul că trebuie să avem o discuție mai largă.”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! 

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin 
Un produs Radio România Cultural 

Extinderea Uniunii Europene în Ucraina și Republica Moldova reprezintă „o investiție în securitate”, a spus comisara europeană pentru extindere, Marta Kos. Luni a avut loc la Chișinău a treia ediție a Conferinței privind securitatea în regiunea Mării Negre, organizată sub egida sub Platformei Internaționale Crimeea. Care sînt cele mai mari amenințări din partea Rusiei în regiunea Mării Negre, dincolo de atacurile cu drone? Care ar fi rolul Republicii Moldova în asigurarea securităţii în zona Mării Negre? L-am întrebat pe Mihai Isac, analist de politică internațională. 

Republica Moldova nu e riverană Mării Negre, dar face parte din zona extinsă a Mării Negre. Ce poate face concret Chișinăul în asigurarea securității în această regiune?
Mihai Isac: „Chiar dacă Marea Neagră nu are coastă directă în Republica Moldova, totuși, prin portul Giurgiulești și ieșirea la Dunărea maritimă, Republica Moldova este legată de tot ceea ce se întîmplă în zona Mării Negre. Am văzut efectele economice ale blocadei Federației Ruse împotriva Ucrainei și vedem în continuare rolul pe care îl joacă în circuitul economic evoluţiile din Republica Moldova, evoluțiile din zona Mării Negre. (...) Republica Moldova, pentru că a devenit un stat capabil să reziste, desigur cu sprijinul statelor partenere, ofensivei Federației Ruse, acestui război cognitiv total lansat de Federația Rusă, a devenit un laborator de bune practici, din care statele UE se pot inspira. Republica Moldova are în Constituția sa un statut de neutralitate, dar acest lucru nu trebuie să împiedice o bună colaborare cu statele partenere din UE sau NATO. (...) Chișinăul a devenit o stație obişnuită pentru întîlnirile experților europeni pentru a înțelege mai bine modul de combatere a acestui război cognitiv rus, a propagandei Federaţiei Ruse. Republica Moldova este și un stat care contribuie din punct de vedere militar la securitatea anumitor regiuni și vorbim de implicarea Armatei Naționale a Republicii Moldova la misiunile din Kosovo, de peste 10 ani, vorbim despre participarea la misiunea UE din Bosnia-Herzegovina. Deci, Republica Moldova este și un stat exportator de securitate, nu numai consumator de securitate. Desigur, avem de rezolvat consecințele invaziei militare ilegale ruse din anii 90, declanșate împotriva Republicii Moldova, unul din primele exerciții de forță de acest fel folosit de Federația Rusă în perioada post-imperială sovietică. Republica Moldova poate furniza expertiza sa și prin asigurarea unei conduceri pro-europene, prin asigurarea unei dezvoltări pe drumul său european, este practic încă o baricadă ridicată în fața Federației Ruse în drumul acesteia de a reocupa vechile teritorii controlate de Uniunea Sovietică.”

În ce măsură Uniunea Europeană și NATO sînt preocupate de consolidarea apărării pe flancul estic, în zona Mării Negre?
Mihai Isac: „E o întrebare aflată pe buzele tuturor celor care au participat la Conferința de la Chişinău. Da, se fac eforturi, nu trebuie să uităm faptul că regimul de navigație și de pătrundere a navelor în Marea Neagră este guvernat de Convenția de la Montreux din 1936, conform căreia în Marea Neagră nu au voie să pătrundă nave de război ale unor state non-riverane pentru o perioadă lungă. În zona Mării Negre avem prezente trei state NATO, România, Bulgaria și Turcia. Vedem buna colaborare dintre ele în cadrul unui grup maritim comun care combate minele maritime. Vedem şi o bună colaborare între aceste state și Ucraina în ceea ce privește asigurarea securității maritime. (...) UE dorește să deschidă un hub de securitate maritimă în zona Mării Negre, unde se vor face schimburi de informații și se vor lua măsuri pentru asigurarea navigației. România este unul din statele care dorește să găzduiască acest hub.”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! 

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin 
Un produs Radio România Cultural 

Profesoară de teorie politică la London School of Economics și scriitoare tradusă în peste 30 de limbi, Lea Ypi este considerată una dintre cele mai importante voci ale gîndirii politice de azi. Născută în 1979 în Albania, a studiat literatura și filosofia la Universitatea Sapienza din Roma și are un doctorat în filosofie la Institutul Universitar European din Florența. Scrie o literatură în care se uită la istorie din propria viață și se uită la propria viață din perspectiva evenimentelor istorice dramatice prin care au trecut Albania și Europa de Est. A publicat pînă acum volumele „Liberă. Un copil și o țară la sfârșitul istoriei” și „Dezonoare. O viață reconstituită”. Ambele au apărut în limba română în imprintul ANANSI al editurii TREI, în traducerea Berthei Savu. Lea Ypi a fost la București pentru a-și lansa cea mai recentă carte și pentru a participa la conferințele „The Power of Storytelling”. Cu această ocazie, am înregistrat un interviu cu Lea Ypi, în care am vorbit despre cea mai recentă carte a sa, despre împletirea în literatura ei a celor două dimensiuni ale istoriei - cea din manuale, documente și arhive și cea personală -, despre trecutul recent al Europei de Est și tradiția literaturii care spune poveștile acestui spațiu. Interviul a fost tradus de Iulia Negru.

„Dezonoare. O viață reconstituită” pornește de la descoperirea de către autoarea-naratoare a unei fotografii cu bunicii săi, Leman și Asllan Ypi, în luna de miere, în Alpii Italieni, în 1941, cînd Europa era în plin Război Mondial. Fotografia apare pe contul unui necunoscut pe rețelele sociale. Publicarea ei și comentariile agresive - despre bunica Leman dar și despre ea însăși, Lea Ypi - declanșează un demers de reconstituire a unei povești de familie, precum și a istoriei Albaniei, a Europei din secolele trecute. Cum să citim această carte, ca pe un volum de memorii, ca pe un eseu împletit cu o poveste de familie?

Lea Ypi: „Ca pe un hibrid. Este parțial un roman bazat pe o poveste de familie, parțial o investigație filosofică despre semnificația morală și politică a demnității și parțial o istorie politică a Europei de la căderea Imperiului Otoman până la ascensiunea comunismului. (...) Intenția mea inițială fost să reflectez asupra problemei nedreptății istorice de după comunism și asupra moștenirii traumelor deschise de perioada comunistă în țările postcomuniste, pornind de la istoria bunicii mele. După ce am descoperit fotografia pe contul de social media al unui necunoscut, am fost curioasă să încep o anchetă, am săpat în arhivele fostei Securități a Albaniei comuniste. În Albania, ca și, probabil, în multe alte țări foste comuniste, există această credință că, dacă revenim la sursa acestor documente, la locul unde sînt arhivate și aflăm adevărul cu privire la ce s-a întîmplat cu membrii familiei, asta ne va ajuta să ne împăcăm cu nedreptățile trecutului și să ajungem la un fel de închidere a rănilor și traumelor trecutului. Dar călătoria mea în arhive s-a dovedit a fi mult mai complicată. Cartea a devenit și o meta-investigație despre care e cel mai bun mod de a te gîndi la adevărul trecutului și ce ajutor îți poate oferi literatura pentru a reconstitui asta.”

Unde se înscrie această carte în tradiția est-europeană, postcomunistă a literaturii de investigație despre trecutul recent – Peter Esterhazy, Herta Muller etc.?

Lea Ypi: „Cartea mea cred că vine, în multe privințe, în continuitatea acestei tradiții, dar există și o perspectivă generațională. Eu sînt mai tânără decât autorii aceștia. Eram un copil cînd a căzut comunismul și simt că viața mea a fost mult mai mult modelată de experiența tranziției și de brutalitatea acestei tranziții spre lumea postcomunistă.”

Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin

Un produs Radio România Cultural