
Sign up to save your podcasts
Or


Chimamanda Ngozi Adichie este o scriitoare și o voce publică foarte cunoscută și apreciată, o adevărată vedetă a literaturii de azi, o prezență strălucitoare, care și-a cucerit publicul prin inteligența sclipitoare, profunzimea temelor abordate și, nu în ultimul rînd, prin umor. S-a născut în Nigeria, a studiat în Statele Unite ale Americii și-și împarte timpul între cele două țări. Romanele ei au fost traduse în peste 30 de limbi iar cele două discursuri TED ale sale, „The Danger of a Single Story” („Pericolul unei singure povești”) și „We Should All Be Feminists” („Cu toții ar trebui să fim feminiști”) au milioane de vizualizări. În 2025 a publicat un nou roman, „Numărătoare de visuri”, la mai bine de zece ani de la precedentul. Romanul a apărut și în limba română în traducerea Iuliei Gorzo, și deschide seria de autor Chimamanda Ngozi Adichie, la imprintul ANANSI al Editurii TREI.
„Numărătoare de visuri” are în prim plan patru personaje feminine: Chiamaka, scriitoare de literatură de călătorie, Zikora, avocată de succes, Omelogor, bancheră, și Kadiatou, menajera lui Chiamaka. Prin poveștile lor de viață sînt surprinse multe teme, între care imigrația, raportarea la imigranți în America de azi, rasismul, abuzul sexual, trauma, dar și dragostea, relațiile de cuplu, familia, prietenia, relația mamă-fiică. Teme multe și grele pe care scriitoarea le împletește cu mare măiestrie narativă într-o scriitură realistă, ușor de parcurs dar care te lasă cu multe întrebări.
Am vorbit cu traducătoarea Iulia Gorzo despre Chimamanda Ngozi Adichie și despre personajele și temele din „Numărătoare de visuri”.
Iulia Gorzo: „Mi s-a părut o revenire extrem de ambițioasă a ei. E o carte de doliu – o spune chiar autoarea într-o intervenție la finalul cărții –, deși nu pare. Nu e o carte tristă, ca ton, e o carte foarte complexă, are un firesc în povestire, de aia e și atît de ușor de citit, deși este atît de mare ca teme. Are o multitudine de teme și o multitudine de voci care se împletesc. Dar pornește de la faptul că autoarea și-a pierdut ambii părinți într-un interval foarte scurt. Ea a fost foarte apropiată de familie, cu niște părinți care i-au dat tot ce s-a putut, i-au înlesnit viața și ea spune că e ca și cum acoperămîntul pe care toată viața l-a avut deasupra capului s-a năruit dintr-o dată. Întîi a murit tatăl ei, în pandemie, și, la foarte scurt timp, chiar de ziua tatălui ei, a murit și mama ei. Ea nu s-a putut împăca cu această pierdere și a simțit nevoia să scrie. Ăsta este un roman în mare măsură despre suroritate, despre femei și relațiile dintre ele, dar și despre mame și fiice. Cînd am început să traduc și pe mine m-a uimit exact lejeritatea pe care ea pare să o aibă cînd construiește acest edificiu impunător.”
Cum ai citit relațiile mamă-fiică din „Numărătoare de visuri”?
Iulia Gorzo: „Cele mai emoționante momente cred că sînt scenele cu Kadiatou și fiica ei. Cu siguranță ăsta e motorul cărții. Autoarea spune că între mame și fiice sînt niște relații foarte misterioase, de multe ori nedrepte – poate că fiicele au tendința să fie uneori mai indulgente cu tații și mai necruțătoare cu mamele. Dinamica e complicată, dar relațiile în această carte sînt foarte frumoase. Avem o scenă în care Chiamaka, scriitoarea de călătorii, își descoperă mama prin ochii altora, descoperă ce mamă frumoasă și mîndră are și își dă seama atunci, pentru prima dată, că mama ei e și o femeie, e și altceva decît acea sursă de căldură și de grijă. E un șoc pentru ea și o descoperire. Mamele și fiicele, în această carte, sînt într-adevăr motorul și coloana vertebrală.”
Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!
O emisiune de Adela Greceanu
Un produs Radio România Cultural
De ce este important studiul științelor umaniste? Care e relevanța studierii științelor politice în lumea de azi, marcată de conflicte, tensiuni și crize multiple? Ajută studierea științelor politice la înțelegerea acestei lumi în plină schimbare? Am întrebat-o pe Mihaela Czobor-Lupp, profesoară de științe politice la Carleton College (Minnesota, Statele Unite ale Americii).
Carleton College este un liberal arts college, o universitate privată, un tip de instituție mai puțin cunoscut în Europa. Ce înseamnă concret acest model, cum se predă, cum se învață?
Mihaela Czobor-Lupp: „Educația în artele liberale și în umanioare este ceva ce americanii au luat din marea lor admirație pentru Europa și pentru antichitatea greacă și romană - o tradiție pe care ei au creat-o și care este interdisciplinară, foarte diferită de felul în care eu am studiat la Universitatea din București. Studenții nu sînt canalizați, orientați din primul moment către o specializare, ci, din contră, sînt încurajați să ia cursuri din cele mai diverse domenii și o paletă foarte largă de discipline. Accentul se pune în mod deosebit pe capacitatea de a învăța să gîndești prin studiul celor mai diferite discipline, de la știință politică și istorie pînă la artele plastice și educație fizică.”
Care e relevanța studierii științelor politice în lumea de azi, marcată de conflicte, tensiuni și crize multiple?
Mihaela Czobor-Lupp: „Acestea sînt momentele cînd înțeleg ceva ce, de regulă, studenții americani nu înțeleg. Pentru că au norocul sau au avut norocul de a trăi într-o societate și sub un regim politic nu foarte problematic, într-o situație de relativă abundență. Și 2016, și 2024 au fost momente în care au înțeles ce mare influență are forma de guvern asupra vieții tale personale. Au înțeles că forma de guvern îți influențează viața personală într-un mod fundamental, astfel încît nu poți să neglijezi să înțelegi mecanismele politice, mecanismele puterii politice, instituțiile. Este un moment de criză a democrației. (...) Cred că trebuie să investim bani, timp, energie, imaginație și bunăvoință în a crea structuri care să-i ajute nu doar pe studenți, dar și pe cetățenii unei țări să continue să învețe despre funcționarea mecanismelor politice și despre impactul politicii asupra vieții lor.”
La ce să ne așteptăm de la societatea americană în viitorul apropiat?
Mihaela Czobor-Lupp: „N-am altă soluție decît să fiu optimistă. Pentru că locuiesc acolo, pentru că mi-am investit mulți ani de viață în educația studenților americani. Și cred, din multe puncte de vedere, în Statele Unite, după cum cred în România. Am o inimă care bate în două părți, și de-o parte și de cealaltă a oceanului. Dar cred că este un moment de mare răscruce. Este o mare ruptură între o Americă care a profitat, cum sînt și eu, cum sînt și studenții mei, de globalizare, de posibilitatea de a călători, de a învăța și o altă mare pătură a societății americane pe care globalizarea a lovit-o puternic. Plus că există o Americă extrem de progresistă și există o Americă foarte religioasă. Și aici nu știu cum se va face sudura din nou. Și este și o Americă care practică un fel de cultură, de televiziune, de media care nu educă, nu cultivă. Oamenii pleacă din școală și nu mai învață, nu se mai formează, nu se mai informează. Și democrația fără educație moare.”
Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!
O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin
Un produs Radio România Cultural
„Anul 2025 nu a fost unul bun pentru democraţie” – aşa începe raportul „Starea democrației în România în 2025”, lansat de Coaliția ONG-uri pentru Cetățean. Sînt analizate mai multe aspecte, între care: anularea alegerilor prezidenţiale din 2024, accesul la informaţii de interes public, libertatea de exprimare, statul de drept şi funcţionarea justiţiei. Discutăm raportul cu doi dintre autorii lui, Ovidiu Voicu, de la Centrul pentru Inovare Publică, şi Septimius Pârvu, de la ExpertForum.
Raportul vorbeşte şi despre guvernarea prin ordonanțe de urgență. E o practică destul de larg folosită, dezbaterea parlamentară este ocolită sistematic, în numele eficienţei sau al urgenţei adoptării unor legi. Guvernarea prin ordonațe nu e neapărat o noutate. S-a acutizat această problemă în 2025? De ce?
Ovidiu Voicu: „S-a acutizat în mare măsură pentru că acum coaliția de guvernare este și mai slabă. Am trecut de la 2 la 4 partide, ceea ce face ca încrederea guvernului că în Parlament lucrurile vor merge bine să fie mai scăzută și să apară tentația ordonanțelor de urgență. De altfel, noi avem ordonanțe simple, ordonanțe de urgență, ordonanțe de trenuleț, avem un întreg folclor al ordonanțelor în România și poate că brandul de țară ar putea să fie cel al formei fără fond. Dacă s-ar aplica legislația privind transparența instituţională, accesul la informații de interes public, așa cum este ea scrisă, cu bună credință, probabil că România ar fi în top 10 internațional ca un extraordinar model. Dar nici o lege nu poate să reglementeze cazurile de rea-credință. Și, dacă inițiatorul unui act normativ zice că e urgent, din orice motiv, că e prea tîrziu, nu s-a gîndit la timp, i se pare că nu merge bine în Parlament..., da, e urgent. Și atunci s-a terminat orice idee de participare. Sigur că, în oglindă, nici Parlamentul nu stă mai bine. Noi ne-am uitat la începutul acestui mandat, la începutul anului 2025. După alegeri, a intrat în pîine noul Parlament, dar n-a venit la o masă goală. Ei aveau deja peste 1500 de acte normative în lucru, cel mai vechi din anul 2000. Viteza procedurii parlamentare este între 3 zile și 26 de ani. Un proiect de lege poate să stea în Parlament între 3 zile, este recordul, și 26 de ani, cel care încă nu s-a aprobat.”
Cum stăm cu accesul la informaţii de interes public?
Septimius Pârvu: „Dacă ne uităm pe teorie, stăm bine. Dar în practică am văzut niște chestiuni îngrijorătoare în ultimul an, inclusiv chestiuni care țin de procese SLAPP, care se referă la încercări de a opri diverse entități, care au ca scop interesul public, să facă diverse lucruri. Îi dai în judecată şi le ceri 200.000 de euro – dau un exemplu teoretic – ca să oprești genul ăsta de eforturi. Am văzut intensificarea acestui gen de situații, mai ales împotriva jurnaliștilor. Şi cred că este foarte periculos pentru că blochezi orice tentativă a cetățenilor sau a organizațiilor de a avea inițiative. În privinţa accesului la informații, ca organizații care lucrăm cu genul ăsta de instrumente, cred că, în general, în ultimii ani, deși avem un cadru de foarte mult timp, am văzut o înrăutăţire a practicilor. Legea are 20 de ani şi e cumva fascinant că trebuie să ne luptăm pentru chestiuni care sînt absolut de bază, minimale, pe care ar trebui să le obții foarte, foarte repede.”
Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!
O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin
Un produs Radio România Cultural
Doi dintre cei mai puternici oameni din industria tehnologică, Elon Musk și Sam Altman, se confruntă în instanță. Procesul a început luni în California. Elon Musk l-a acuzat pe Sam Altman că a încălcat misiunea inițială, de organism non-profit, a organizației pe care au fondat-o împreună în 2015, OpenAI (creatoarea ChatGPT), prin formarea unei entităţi cu scop lucrativ. Care este miza, considerată uriașă, a procesului, pentru dezvoltarea acestei tehnologii? Putem separa argumentele etice ale lui Elon Musk de faptul că el însuși, la rîndul lui, dezvoltă propriul model, xAI? L-am întrebat pe Radu Uszkai, de la Centrul de Cercetare în Etică Aplicată.
Radu Uszkai: „Miza e una cît se poate de clară și de mare, pentru că momentul pe care îl trăim acum seamănă foarte mult, sigur, păstrînd niște proporții, cu ce se întîmpla în Statele Unite în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Așa-numita perioadă Gilded Age, cînd spațiul american, atît din punct de vedere economic, cît și politic, era dominat, destul de autoritar, de cîteva figuri din zona de business, foarte, foarte influente. Că vorbim de oameni din zona oțelului, că vorbim de oameni din zona bancară, financiară, că vorbim de oameni din zona transportului feroviar, putem privi cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea drept o luptă de putere între cîteva persoane-cheie, pe niște industrii sau în niște industrii care urmau să traseze, de fapt, viitorul economic al Statelor Unite într-un interval de timp de cel puțin jumătate de secol. În sensul acesta, miza actuală nu poate fi despărțită de ce s-a întîmplat atunci. Problema pe care aceste companii cred că o au într-o măsură destul de mare e aceea că toate fac niște promisiuni foarte mari și vedem că multe companii procedează ca și cum respectivele promisiuni ar fi autentice și anume că acești agenți artificiali sînt capabili să substituie forța de muncă umană din companii – și piața pare că recompensează genul acesta de mișcări, crescînd, de pildă, valoarea acțiunilor unor companii care fac asta, care concediază oamenii și aleg să externalizeze sarcinile către asemenea agenți. Însă promisiunile acestea sînt, în momentul de față, mult prea mari raportat la ce poate tehnologia să facă. E, așadar, o luptă, o bătaie, o confruntare epică pe niște promisiuni foarte, foarte mari pe care industria, în prezent, nu poate să le livreze, însă, în același timp, e o confruntare pe niște resurse extrem de mari care sînt puse în joc. Resurse publice – ne uităm la spațiul american și vedem preocuparea administrației Trump pentru a cîștiga acest conflict pe tema inteligenței artificiale. Şi există și o miză politică importantă, fiindcă, dacă ești cel care deține cheia la acest seif algoritmic al viitorului muncii și al informației, ești o persoană care poate să domine povestea pe care o spunem despre viitorul speciei noastre.”
Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!
O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin
Un produs Radio România Cultural
S-au împlinit 40 de ani de la explozia de la Cernobîl, considerată cea mai mare catastrofă nucleară din istorie. Explozia reactorului 4 al Centralei de la Cernobîl a avut loc în 26 aprilie 1986, la ora 1:23. Au murit pe loc cîteva zeci de oameni, dar numărul celor care au murit sau au fost afectați în urma expunerii la radiații este mult mai mare. Au fost aduși acolo oameni din diferite zone pentru a stinge incendiul și a limita răspîndirea produselor radioactive în atmosferă. Zona a fost evacuată, peste reactor s-a construit un sarcofag de beton și oțel pentru a opri răspîndirea în atmosferă a produselor din reactorul distrus. În 2019 s-a încheiat construcția unei ample structuri de oțel, peste sarcofagul din 1986 de la Cernobîl, un nou înveliș de protecție. Dar în 2025 o dronă rusească a lovit acest înveliș protector. Cum au gestionat situația, în 1986, autoritățile sovietice? Ce se întîmplă azi la Cernobîl, în vreme de război și sub amenințarea constantă a atacurilor rusești? L-am întrebat pe istoricul Cosmin Popa, specialist în spațiul ex-sovietic.
Cosmin Popa: „Peste problemele specifice, tehnologice, dar în care politica a jucat un rol foarte important, pentru că, într-un fel sau altul, a impus deciziile tehnologice, s-au așezat deficiențele de construcție, care au devenit evidente la foarte mult timp după accident, după destrămarea Uniunii Sovietice. (...) Sovieticii nu şi-au informat publicul. Evacuarea orașului a survenit la 36 de ore, timp în care s-a susținut că cea mai mare parte a materialului radioactiv este bine mersi în miezul reactorului, în timp ce el era, o parte, degajat în atmosferă prin reacția necontrolată. Inițial, sovieticii au făcut ce făceau ei de obicei, au căutat să minimalizeze efectele catastrofei.”
Ce impact a avut acest accident pentru puterea de la Moscova, în ce măsură a contribuit la clătinarea și apoi la prăbușirea regimului sovietic?
Cosmin Popa: „Sigur că despre accidentul de la Cernobîl se spune că este impulsul cel mai important pentru noua politică de reforme, pentru perestroika și, mai ales, pentru glasnost. Nu pentru că Gorbaciov a venit la putere exact cu acest gînd, să reformeze pînă în temelie sistemul. Pentru că noi știm foarte bine că, imediat după venirea lui la putere, ca mai toți secretarii generali ai Partidului Comunist Sovietic, vorbea despre accelerarea industrializării, despre îndeplinirea planului, despre eficiență. Adică era un întreg ethos industrial comunist, în care se bălăceau toți liderii de partid la vremea respectivă. Însă accidentul de la Cernobîl a reprezentat detonatorul opiniei publice în Uniunea Sovietică. Dacă vreți, explozia de la Cernobîl a reprezentat pentru Uniunea Sovietică ceea ce a reprezentat agresiunea rusă pentru Ucraina în 2014, în sensul în care a accelerat conștiința națională, construcția națională. La fel s-a întîmplat și în Uniunea Sovietică. Efectele au fost atît de dramatice, emoția publică atît de puternică, sigur, și pe fondul acestei percepții, cu adevărat deosebite a tehnologiei atomice, astfel încît autorităților sovietice le-a fost imposibil să aplice vechea rețetă, și anume să securizeze spațiul și să interzică să se vorbească despre catastrofă. Și era și greu, pentru că nu puteai să evacuezi un oraș de 50.000 de oameni, cum era Pripiat, fără să generezi un tip de emoție publică în zonă, cel puțin în Ucraina și apoi în regiunile învecinate, în principal în Belarus, dar și în Rusia.”
Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!
O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin
Un produs Radio România Cultural
Svetlana Cârstean, autoarea volumelor „Restul” și „Arteziana” (Ed. Nemira), Cătălin Pavel, autorul volumului „ce ne-a rănit cel mai mult a fost gingășia” (Ed. Vinea), și Alina Purcaru, autoarea volumului „Clivaj. Fidelitate” (Ed. Cartier) sînt nominalizați la premiul Radio România Cultural pentru poezie. Ei sînt invitații acestei ediții.
Svetlana Cârstean a publicat anul trecut primele două volume dintr-o proiectată trilogie „organică şi personală a acelor teme vitale care te readuc în lume”, după cum o caracterizează chiar ea. În „Restul” ne spune că „Poezia e un rest. Ce rămîne de la masa celorlalți./ O insuficiență constantă” și ne propune un personaj masculin-feminin prin care chestionează dimensiunea identitară şi raportul cu munca, plata, efortul. Iar în „Arteziana” face un elogiu, în imagini memorabile, prieteniei între fete – o temă atît de rar abordată în literatura noastră.
Svetlana Cârstean: „A fost și este o obsesie a mea, un sentiment foarte pregnant – că poezia are această condiție, de a fi insuficientă. (...) Trebuie să fim serioși și să admitem: nimeni nu te va accepta numai cu poezia, nimeni nu va accepta numai poezia. Totdeauna poezia se așteaptă să fie ceva în plus, sau ceva pe lîngă, sau ceva care o să vină mai tîrziu. Dar nu prezent. Cred că una dintre ratările noastre ca ființe este incapacitatea noastră de a trăi într-o prezență, așa cum poezia o face. Pentru că poezia e prezență. Ca să poți să scrii, trebuie să ai capacitatea de a sta cu tine într-o prezență care uneori poate fi insuportabilă.”
În „ce ne-a rănit cel mai mult a fost gingășia” Cătălin Pavel abordează teme mari: dragostea, suferința din dragoste, viața, moartea, pentru care a construit un univers fantastic, oniric, din care nu lipsește umorul, sub formă de ironie și autoironie. Și se mai remarcă o temă importantă în acest volum: scrisul – ce poate și mai ales ce nu poate face scrisul.
Cătălin Pavel: „Eu nu mă feresc să fiu destul de patetic și sentimental, la nevoie. Cred că poezia își păstrează dreptul de a vorbi despre lucrurile absolut dramatice, care sînt percepute de noi toți ca fiind cumva ridicole – nu prea vorbești în gura mare despre ele, că se consideră că ești lăcrămos, sau, mă rog, nu ești suficient de modern, de ironic... Dar poezia este cea care poate merge pînă în inima lucrurilor. (...) Viața noastră este o combinație permanentă de momente de inspirație și de momente prozaice. Și, cu poveștile pe care le spunem, unele în proză, altele lirice, compensăm această fragmentare, aceste interstiții prozaice, aceste rupturi existențiale și încercăm ca totul să aibă un sens.”
Ceea ce te surprinde de cum vezi cartea Alinei Purcaru, „Clivaj. Fidelitate”, înainte s-o deschizi, este titlul: cuvîntul „fidelitate” este tăiat cu marker fucsia. Multe dintre poemele de aici sînt micropovești dublate adesea de o gîndire poetică ce-și propune să înțeleagă, să pună în limbaj. Unul dintre cele mai puternice poeme din carte este „Paris bonheur”, în care istoria femeilor este descrisă prin istoria hainelor.
Alina Purcaru: „Nimic nu este neutru, nimic nu este la întîmplare, totul este infuzat de o istorie și de o dinamică a puterii, inclusiv felul în care sîntem în lume, felul în care ne performăm corpurile, identitățile, iar în cazul femeilor și al hainelor este cu atît mai evident. O istorie a felului în care am fost normate, disciplinate să apărem în societate este implicit și o istorie a opresiunii, a limitărilor, a conflictelor – inclusiv de clasă. (...) Mi s-a părut important să mă gîndesc la cum putem să ne luăm corpurile înapoi și să le revendicăm ca zone legitime, luminoase, valoroase și inteligente, care merită discuția, merită scrisul și un alt tip de privire.”
Apasă PLAY pentru a asculta întreaga emisiune!
O emisiune de Adela Greceanu
Un produs Radio România Cultural
Facultatea de Științe Politice a Universității din București (FSPUB) sărbătorește 35 de ani de la înființare. Care este istoria inventării unei discipline noi – pentru România anilor ʼ90? Cum a fost ales modelul francez? L-am întrebat pe profesorul Cristian Preda, fost decan al FSPUB.
Cristian Preda: „Fondatorul școlii este profesorul Radu Toma, care era profesor la departamentul de franceză. Un om care, dincolo de literatură, de istorie, de critică literară, a avut întotdeauna o curiozitate pentru științele umane, a fost întotdeauna la curent cu ce se publică în filozofie, în istorie, în sociologie. Și el a fost ales să facă macheta acestui curs. (...) S-a dus la Biblioteca Franceză. Nu se chema încă Institut sau abia căpătase numele de Institut. Și acolo a luat planurile de studiu de la diverse Instituts dʼÉtudes Politiques. Și, în particular, a dat peste unul de la Rennes. Ele au o machetă generală, care se repetă în diverse locuri. Și, de altfel, și profesorii de la Rennes și ulterior de la Paris, din universități belgiene, au venit să predea într-un plan de studii care era luat, copiat, după felul în care se făceau aceste studii în lumea francofonă. Dimensiunea studiilor a fost întotdeauna interdisciplinară. Inițial s-a avut în vedere crearea unei licențe în drept european. Și, la această facultate, înainte de Facultatea de Drept, s-a predat ceea ce se numea atunci drept comunitar. S-a avut în vedere o împrospătare a felului în care sînt studiate istoria sau filozofia. Și de asta aici au venit profesori care erau deja foarte bine, din punctul de vedere la conectării la lumea occidentală, doamna Zoe Petre, de pildă, sau Neagu Djuvara, sau Alexandru Duțu. Și de asemenea s-a căutat inventarea unui cîmp nou, acest cîmp al științelor politice, pentru că așa ceva nu existase în România. Și Franța era, în acel moment, modelul.”
În contextul actual, cu ascensiunea populismului, cu neîncrederea în instituții, cu fake news, cu polarizare, mai poate știința politică să explice fenomenul politic? Sau e nevoie să-și reinventeze instrumentele?
Cristian Preda: „Instrumentele acestei discipline au tot fost reinventate. Eu însumi am scris o teză de doctorat despre felul în care un fenomen politic nou, în secolul XX, totalitarismul, a fost înțeles. Am scris o teză de doctorat la Paris despre critica totalitarismului. Cum s-a construit critica acestui tip de regim, care era cu totul inedit în secolul XX, era o altă formă politică. Acum, de mai mulți ani, de la Fareed Zakaria încoace, de prin 1995, se vorbește despre iliberalism. Un prim-ministru care tocmai a plecat de la putere din Ungaria și-a asumat el însuși asta, deși iliberalismul era descris de Fareed Zakaria ca un lucru rău. Orban a încercat să facă din el un lucru bun. Și sigur că trebuie să explici care sînt rădăcinile intelectuale ale unor asemenea constructe. Trebuie, într-adevăr, să deosebești ce e iliberalismul și ce e autoritarismul. Ce este o monarhie absolută și ce este o guvernare totalitară. Ce înseamnă China comunistă și ce înseamnă Chile sub guvernarea autoritară. Deci, sînt enorm de multe distincții, pentru că lumea politică, în întregul ei, și democrațiile, în particular, sînt de o mare diversitate. Una dintre temele pe care noi le tratăm cu foarte mult discernămînt și cu mult bagaj bibliografic este tocmai diversitatea democrațiilor. (...) Cîmpul politic este extrem de dens și de ramificat și, în momentul în care îmbrățișezi această perspectivă comparativă, în primul rînd cred că înțelegi mult mai profund resorturile acestui regim care e democrația și, în al doilea rînd, cred că devii cu adevărat moderat și poți să fii capabil să iei o distanță față de pasiunile dintr-un loc sau altul.”
Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!
O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin
Un produs Radio România Cultural
Președintele american Donald Trump a anunțat că prelungește armistițiul cu Iranul, „pînă cînd liderii și reprezentanții acestei țări vor putea veni cu o propunere unitară.” Dar blocada americană asupra porturilor iraniene continuă. Care sînt perspectivele unor noi negocieri între Statele Unite și Iran? Am întrebat-o pe Ioana Constantin-Bercean, expertă în Orientul Mijlociu, cercetătoare la Institutul de Științe Politice și Relații Internaționale Ion I. C. Brătianu al Academiei Române.
Strîmtoarea Ormuz este, oficial, deschisă. Neoficial, e blocată. Iar, în practică, e de două ori blocată. Iranul oprește și amenință navele care nu-i convin, Statele Unite ale Americii le amenință pe cele care provin din porturile iranieine. Totul – în numele libertății de navigație! E o situație aproape comică: două puteri se acuză reciproc de blocaj, în timp ce criza de țiței afectează deja economiile occidentale. De fapt, cine blochează Strîmtoarea Ormuz și de ce?
Ioana Constantin-Bercean: „Sîntem aproape într-o comedie. Mai puțin reușită. Administrația Trump a fost avertizată înainte de începerea războiului că s-ar putea să apară o astfel de problemă în ceea ce priveşte traficul, navigația prin Strîmtoarea Ormuz. Sfatul militarilor și strategilor americani a fost ignorat și sîntem în această realitate. Putem s-o numim, dacă doriți, Strîmtoarea lui Schrödinger. E închisă și deschisă în același timp și nimeni nu știe dacă este închisă sau deschisă. Sigur că este atuul cel mai mare al Iranul în acest război. (...) Iranul și-a valorificat avantajul de a putea bloca parțial sau de a opri navele statelor ostile, pentru că prin Strîmtoarea Ormuz traficul le-a fost permis doar acelor state care îi sînt aliate Iranului sau nu reprezintă o amenințare din perspectiva regimului de la Teheran, iar pe de altă parte, odată cu instaurarea blocadei navale americane, și celorlalte nave li s-a interzis să treacă pe acolo.”
Se vorbea despre noi negocieri SUA-Iran, săptămîna aceasta, în capitala Pakistanului, negocieri care nu au mai avut loc. De ce?
Ioana Constantin-Bercean: „Pentru că Iranul a refuzat aceste negocieri. Poate nu este răspunsul cel mai ușor de digerat, dar aceasta este realitatea. Iranul consideră în acest moment că este într-o poziție de forță. Ceea ce nu este întru totul adevărat dar nu este nici complet greșit. Şi avem această ciocnire a orgoliilor. După ce am avut în Afganistan un war of necessity, un război de nevoie – în urma atacurilor teroriste din 11 septembrie 2001 –, după ce am avut un war of choice în Irak, un război care s-a făcut pentru că s-a dorit, în prezent, eu cataloghez acest război drept unul al ambiției.”
Ce presiuni suplimentare mai poate pune SUA asupra Iranului pentru a intra în niște negocieri serioase?
Ioana Constantin-Bercean: „Aceasta este o altă problemă, pentru că Iranul nu va răspunde niciodată la presiuni. După cum am văzut, am avut un război care a distrus nu doar obiective militare, ci și infrastructură critică, infrastructură civilă, avem cîteva mii de morţi declaraţi din rîndul civililor și Iranul nu a răspuns pozitiv nici unuia dintre aceste elemente coercitive. Cu atît mai mult, în fața declarațiilor foarte agresive care vin în continuare dinspre Casa Albă și dinspre Pentagon, răspunsul iranian a fost: nu vom trimite o delegație la Islamabad. Am observat inclusiv această greșeală strategică din partea lui Pete Hegseth, care se adresează direct iranienilor: vom face, vă vom bombarda... Aceasta este cea mai greșită cale de a negocia cu iranienii. (...) Iar dacă nu merge cu forța coercitivă, ar merge pe calea diplomatică. Dar în acest moment, iranienii nu au nici un dram de încredere în negociatorii americani. Şi această este cea mai mare problemă.”
Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!
O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin
Un produs Radio România Cultural
Formațiunea Bulgaria Progresistă a fostului președinte Rumen Radev a cîștigat alegerile din 19 aprilie, cu un scor care-i asigură majoritatea în Parlamentul de la Sofia. După cinci ani cu opt runde de alegeri anticipate, Bulgaria va avea un guvern care are șanse să-și ducă pînă la capăt mandatul. Dar cine este Rumen Radev? Şi care va fi orientarea sa pe plan intern și pe plan extern? Am întrebat-o pe Raluca Alexandrescu, conf. univ. dr. la Facultatea de Științe Politice a Universității din București.
Rumen Radev şi-a dat demisia, în ianuarie 2026, din funcţia de preşedinte al Bulgariei, pentru a putea înfiinţa un partid cu care să candideze la alegeri. Formaţiunea Bulgaria Progresistă a fost astfel înfiinţată. Cum de un partid nou a cîştigat atît de multe voturi?
Raluca Alexandrescu: „O primă ipoteză ar putea fi legată de oboseala imensă a electoratului bulgar, care, după cinci ani de necontenite alegeri, au văzut în Rumen Radev o persoană validată de mandatul lung de președinte, o persoană care, în plus, a știut să își moduleze mesajul efectiv în funcție de cine-l asculta. E un personaj care își schimbă de la un context la altul mesajul, fără prea multe scrupule și fără prea multe mustrări de conștiință. (...) O a doua ipoteză este aceea că, la 1 ianuarie 2026, Bulgaria, intrînd în zona euro, a existat un soi de declic care s-ar fi declanșat în comportamentul și în așteptările electoratului bulgar: ideea că e o etapă foarte importantă în integrarea europeană, care a fost interpretată încă din comentariile de atunci ca fiind implicit și un soi de garanție și economică, dar și simbolică de atașament suplimentar la Uniunea Europeană. Să nu uităm că aceste regimuri, cum sîntem și noi, cum au fost și, nu știm, poate vor mai fi, și ungurii, toată zona aceasta, care e acum atît de aproape de războiul din Ucraina, am trăit și trăim în continuare, totuși, cu sperietoarea decuplării de Uniunea Europeană, într-un fel sau altul. Nu neapărat instituțional, dar în alte moduri. Și electoratul bulgar a părut încurajat să tranșeze o dată pentru totdeauna ciclul acesta de instabilitate, fiind încurajat de semnalul aderării la euro. (...) Și o a treia direcție pe care am identificat-o este aceea că a existat, ca și în România, de altminteri, un mecanism de coagulare sub figura unui om care pare a întruni o cotă de încredere mai mare. Deci, pe de o parte, o chestiune legată de o asigurare suplimentară și o așezare a instituțiilor în așteptarea unei ieșiri din criza asta permanentă și, pe de altă parte, o reconfigurare politică din perspectiva oboselii și din perspectiva unei așteptări pentru un lider salvator.”
Va putea Rumen Radev să facă o reformă, pe fondul stabilității în sfîrșit dobîndite?
Raluca Alexandrescu: „El ar avea de făcut foarte multe, dacă s-ar pune într-adevăr la treabă. Şi ar trebui să înceapă prin a garanta sau măcar a lucra pentru o independență a justiției, care este profund marcată de corupția sistemică. Ar trebui să înceapă să activeze într-adevăr instituțiile anticorp ale luptei împotriva corupției. Ar trebui să ia niște decizii drastice și de legislație, și de colectare, și de reducere a decalajului de colectare, mai ales din evaziunea fiscală. Sînt mecanisme foarte complicate și foarte greu de pus în mișcare, dacă nu există o reală voință politică. (...) Întrebarea e dacă nu cumva bulgarii au dat, prin votul acesta, un sistem marcat de instabilitate guvernamentală, cu o perpetuă criză politică, cu alegeri anticipate, cu fărîmițare și cu o slăbiciune a statului – pentru că statul e slab, nu e autocratic –, pe un sistem care de data aceasta nu va mai fi fărîmițat, dar nu există nici o garanție că nu va fi mai puțin corupt.”
Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!
O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin
Un produs Radio România Cultural
Nadejda Afanasieva este directoarea executivă a Ukrainian Institute for International Politics (Institutul Ucrainean pentru Politici Internaţionale) și trăiește la Kiev. Am vorbit cu ea, pe Zoom, despre cum arată viața în capitala Ucrainei în vreme de război, ce faci cînd auzi alarmele aeriene sunînd, cum contribuie cetățenii, prin diverse acțiuni de voluntariat, la efortul de apărare a țării, despre femeile ucrainene ironizate de directorul Rheinmetall (unul dintre cei mai mari producători de echipamente de apărare din Europa), care a spus că gospodinele din Ucraina, cu imprimantele lor 3D din bucătărie, sînt cel mai mare producător de drone ucrainean. Precum și despre cum crede că se va sfîrși acest război și despre perspectivele Ucrainei de aderare la UE.
Am mai avut o tentativă de a înregistra o discuție cu Nadejda Afanasieva, acum cîteva zile, numai că atunci au sunat alarmele aeriene la Kiev și a trebuit să meargă în adăpost.
Nadejda Afanasieva: „Trebuie să înțelegeți că alarma nu înseamnă numaidecît un atac. Noi monitorizăm canalele armatei, ale forțelor aeriene, care ne spun dacă într-adevăr va fi un atac, dacă trebuie să mergem în adăpost, dacă trebuie să fim atenți, sau dacă este doar o previziune că ar putea fi lansată o rachetă. Auzim alarmele în fiecare zi, sînt foarte rare zilele cînd nu le auzim deloc. Nu vorbesc de nopți, că noaptea sînt foarte dese, majoritatea atacurilor sînt fie noaptea, fie dimineața. Foarte rar atacurile sînt ziua sau seara. 2109 alarme au sunat la Kiev de la startul invaziei, adică din februarie 2022.”
Ce faceţi cînd auziţi alarmele, cum e să lași totul și să fugi în cel mai apropiat adăpost?
Nadejda Afanasieva: „Nu este posibil să trăiești așa în Kiev, să lași totul cînd auzi alarmele. Noi monitorizăm, ceea ce este foarte important. Dacă, de exemplu, vine cineva la Kiev, noi de obicei îi dăm diferite canale de monitorizare, unde foarte des se spune dacă vine ceva spre Kiev, dacă vine spre altă regiune, spre alt oraș. Deja, din 2023 cred, nu mai este o problemă să înțelegi unde va fi un atac, în ce regiune, în ce oraș trebuie să fii atent, să mergi în adăpost.”
Acum cîteva săptămîni, directorul Rheinmetall, unul dintre cei mai mari producători de echipamente de apărare din Europa, a spus cu ironie că gospodinele din Ucraina, cu imprimantele lor 3D din bucătărie, sînt cel mai mare producător de drone ucrainean. În replică, preşedintele Ucrainei, Volodimir Zelenski, a spus: „Dacă orice gospodină ucraineană ar putea într-adevăr să producă drone, atunci orice gospodină ucraineană ar putea fi și director general al Rheinmetall”. Cum arată viaţa unei femei din Ucraina astăzi?
Nadejda Afanasieva: „(declarația) a fost percepută de noi ca o subestimare. Noi nu sîntem numai gospodine în viața de-acum și nici înainte de război nu eram doar asta. Acum avem ingineri, voluntari, lideri, avem foarte multe femei în armată, dintre care unele produc drone. Pentru noi, viața la Kiev și în Ucraina, în general, este un echilibru între normalitate și război. Acum (cînd înregistrăm), eu vorbesc cu dumneavoastră, e totul bine, e soare afară, e foarte cald, primăvara a venit la noi încă o dată. Acum, dacă ieșiți în oraș, oamenii merg la muncă, la grădiniță, la universitate, veți vedea foarte mulți tineri în oraș, adică viața normală. Dacă nimeriți în acest moment la Kiev, nu o să vă dați seama că este un război în țară. Dacă este un atac, sigur că se schimbă foarte multe, trebuie să ne schimbăm planurile - cum s-a întîmplat la prima noastră încercare de interviu, pe care l-am planificat dar nu l-am putut face. Nu trăim în frică, trăim în responsabilitate și trebuie să fim foarte atenți la ce se întîmplă. Eu cred că noi am dat deja un PhD în logistică.”
Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!
O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin
Un produs Radio România Cultural
From the publisher's feed
Politică. Societate. Cultură. Un talkshow despre lucrurile care contează, cu Adela Greceanu și Matei Martin. Interviuri și analize despre actualitatea din România, Europa și lumea de azi. Un produs…

12 Listeners

3 Listeners

0 Listeners