Timpul prezent

A apărut ultima carte a lui Julian Barnes. Din păcate, „Plecare, plecări” e chiar ultima, ne spune autorul însuși în paginile cărții. În limba română a fost tradusă de Radu Paraschivescu și a apărut la Editura Nemira. Nu e tocmai un memoir, nu e tocmai un roman, e un gen hibrid, alimentat și cu date reale dar și cu ficțiune, cu notații eseistice și reflecții despre literatură și memorie, îmbătrînire și moarte dar și despre viață și iubire. Din care nu lipsesc ironia și autoironia lui Barnes, acest „pesimist vesel”, după cum se descrie el însuși. „Plecare, plecări” ne spune și o poveste de iubire – a unor prieteni din tinerețe ai autorului, care se regăsesc la 60 de ani și decid să-și dea o nouă șansă  –, ne spune și povestea bolii scriitorului – „incurabilă dar gestionabilă” –, ne spune și cum vede Julian Barnes relația lui cu cititorii – „...nu sînt un scriitor didactic. Nu vă spun ce să credeți sau cum să trăiți.” Am vorbit cu traducătorul Radu Paraschivescu despre „Plecare, plecări” de Julian Barnes.

Radu Paraschivescu: „E o carte mai greu de dus decît de tradus, pentru că știi că e ultima. (...) E o carte despre memorie. Barnes simte nevoia de a vorbi despre depozitarul ăsta intim, despre silozul ăsta în care se păstrează de-a valma amintiri plăcute cu șocuri, cu traume, cu bucurii, cu revelații, cu surprize neplăcute, cu dezamăgiri, cu imagini ale unor stîngăcii de tinerețe sau chiar din copilărie. Și da, există trimiteri la madlena lui Proust, pe de altă parte să nu uităm că în „Bărbatul cu haină roșie”, o altă carte foarte frumoasă a lui Barnes, pe care am tradus-o, Proust este prezent, este chiar un personaj din carte. Toate aceste lucruri fac din „Plecare, plecări” un soi de poem, care a fost încadrat nedrept drept roman. Scrie pe el novel în edițiile englezești, dar e o împletire de roman, eseu filozofic, scriere despre memorie, autobiografie.”

Julian Barnes ne spune în final cum vede relația dintre el și cititorul lui: doi oameni pe o terasă, vara, cu o băutură rece în față, privind lumea și comentînd. O imagine emoționantă și plină de modestie. Ce spune asta despre el?
Radu Paraschivescu: „Spune în primul rînd că are percepția exactă a publicului și a ideii de public. El nu scrie în gol și nu scrie pentru că a coborît muza de undeva de sus și i-a dictat ceva sau pentru că a simțit o sfîșiere atît de mare înăuntru lui încît a avut nevoie să erupă magmatic, cum fac unii romancieri, și să toarne absolut totul din el în experiențe cataclismice. Nu. El știe că are un public, știe că acel public îi așteaptă cărțile, știe că acel public este în general instruit și avizat și în materie de artă, și în materie de muzică și că e bine să ai un comerț cu el. Sigur, cuvîntul comerț e vulgar în contextul ăsta, dar Julian Barnes cred că scrie în egală măsură pentru el și pentru public. Scriind își răspunde la niște întrebări, dar ia martor publicul la aceste întrebări și i le pune și publicului. De genul: voi ce-ați face în situația asta? Voi cum vă descurcați știind că vă apropiați de sfîrșit? Voi cum ați procedat cînd v-ați pierdut omul la care țineați ca la ochii din cap? Vouă ce vă trezește un om care este la limita geniului, dar nu poate să se exprime? Și așa mai departe. Imaginea asta e splendidă, cu cititorul și scriitorul care stau la o terasă și sînt pe picior de egalitate, fiecare trăiește și în funcție de celălalt. Asta e bine să nu uităm atunci cînd ne credem niște inspirați de sorginte divină: să nu uităm că cei mai mulți dintre noi nu sînt așa ceva, sînt niște meșteșugari și că publicul nu este nimic altceva decît egalul tău, care te cumpără.”

Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!

O emisiune de Adela Greceanu
Un produs Radio România Cultural

Joi a avut loc la Washington prima reuniune a Consiliului pentru Pace, înființat de Donald Trump. România a participat în calitate de observator, reprezentată la cel mai înalt nivel de președintele Nicușor Dan. Dintre țările Uniunii Europene, doar Ungaria și Bulgaria s-au alăturat ca membri în Consiliu. Italia, Grecia și Cipru, precum și Uniunea Europeană au participat ca observatori. Consiliul pentru Pace a fost lansat oficial de președintele Donald Trump în ianuarie, la Forumul Economic Mondial de la Davos. Inițial, acest organism a fost creat pentru supravegherea reconstrucției Fîșiei Gaza, după război. Ulterior, el își extinde interesul și pentru rezolvarea altor conflicte. Care e miza participării României în acest context? Ce reprezintă acest organism nou creat? L-am întrebat pe Marius Ghincea, analist de politică internațională.

Preşedintele Nicuşor Dan a spus în discursul său la Consiliul pentru Pace că România poate ajuta la reconstrucţia şcolilor din Gaza şi că poate crește numărul de zboruri umanitare către această regiune.
Marius Ghincea: „Din punctul acesta de vedere, contribuția României este notabilă. România, încă de la începutul acestui conflict, a oferit asistență medicală, evacuări medicale de urgență cu avioane militare către România. Aici domnul Arafat de la MAI a jucat un rol foarte important. Mă bucur că președintele României este dispus să continue asistența medicală. România are o lungă relație cu Palestina, cu Autoritatea Palestiniană, în special. Avem foarte mulți palestinieni care au studiat în România, în perioada comunistă și după. Avem o relație culturală, politică, socială de lungă durată cu oamenii din teritoriile palestiniene, iar România are expertiza și resursele necesare pentru a contribui la reconstrucția Fîşiei Gaza, iar oferta președintelui român de a contribui la reconstrucția școlilor din Gaza este de bun augur și arată că România știe să se poziționeze în acest context tulbure și să sperăm că aduce beneficii și relației noastre bilaterale cu Statele Unite. Dar trebuie să menționăm că, în Orientul Mijlociu, România a cam ignorat relațiile de lungă durată pe care le avea cu țările arabe, concentrîndu-se în special pe relațiile cu Israelul, în condițiile în care, în deceniile trecute, România urmărea să mențină o relație echilibrată cu cele două părți.” 

Cum sîntem priviți de celelalte țări din Uniunea Europeanăcare fie au refuzat invitația să facă parte din Consiliul pentru Pace, fie participă ca observatori, dar nu la cel mai înalt nivel?
Marius Ghincea: „Din punct de vedere politic, cred că impresia pe care majoritatea capitalelor și cancelariilor europene o au este că România se poziționează cumva neclar și nu le este foarte evident multor cancelarii europene dacă se pot baza pe România în cazul în care europenii, Uniunea Europeană în special, vor dori să consolideze autonomia strategică a UE, dacă se vor putea baza pe România ca pe un partener onest, loial, care să contribuie la avansarea proiectului european sau dacă România va fi dispusă să devină un fel de cal troian al Statelor Unite în UE, în schimb unor garanții de securitate și al unei normalizări a relaţiilor diplomatice și de securitate cu SUA. Aceasta cred că este principala anxietate și la Bruxelles, și în alte capitale mari europene.”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! 

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin 
Un produs Radio România Cultural 

Marți au avut loc în Elveția noi negocieri între Statele Unite ale Americii și Iran pe tema programului nuclear al Teheranului, fără încheierea unui acord. În ce măsură au contat presiunile Statelor Unite, consolidarea prezenței navale americane în largul coastelor iraniene pentru a aduce Teheranul la masa negocierilor? În timpul acestor negocieri, și Iranul a organizat exerciții militare, a transmis semnale legate de libera trece prin Strîmtoarea Ormuz. Se poate face diplomație sub amenințări bilaterale? Am întrebat-o pe Ioana Constantin-Bercean, expertă în Orientul Mijlociu, cercetătoare la Institutul de Științe Politice și Relații Internaționale Ion I. C. Brătianu al Academiei Române (ISPRI).

Ioana Constantin-Bercean: „Există niște principii directoare sau linii roșii. Vicepreședintele J.D. Vance a spus că sînt anumite linii roșii dincolo de care administrația americană nu va trece în aceste negocieri cu Iranul. Acele cerințe pe care Statele Unite le-au făcut deja publice, nu doar de acum, ci din momentul în care președintele Trump a spus că își dorește încheierea unui acord mai bun, după ce tot domnia sa a retras unilateral Statele Unite din celebrul acord JCPOA - acordul nuclear dintre Iran și marile puteri, semnat în timpul administrației Obama, în iulie 2015. În 2018, Donald Trump a decis că acel acord nu este suficient, nu îndeplinește dorințele administrației americane sau ale unui grup din respectiva administrație din 2018. Aceste linii directoare putem să considerăm că sînt următoarele: limită zero de îmbogățire a uraniului. Aici este o discuție în sine pentru că apar și surse care spun că totuși Statele Unite ar accepta un anume nivel de îmbogățire, cum era, de altfel, prevăzut și în anteriorul acord - limita de 3,47% de îmbogățire a uraniului în scop civil și pentru întrebuințare medicală. Apoi o altă linie directoare sau linie roșie este faimosul program de rachete balistice al Iranului, pe care iranienii l-au perfecționat, l-au îmbunătățit, inclusiv cu ajutorul tehnologic și științific al Federației Ruse și al Chinei, mai degrabă. Aceste rachete balistice și-au mărit raza de acțiune. Dacă acum 20 de ani nu ajungeau nici măcar la granița cu România, acum ele ar ajunge, se presupune, pînă undeva prin Polonia. Cu siguranță ajung în Israel, pentru că de fapt aceasta este linia roșie cea mai groasă din toată discuția. Și apoi o altă linie directoare ar fi aceea ca Iranul să înceteze să mai finanțeze așa numitele grupări proxy sau grupări prin procură, prin intermediari.”

În timpul acestor negocieri, și Iranul a organizat exerciții militare, a transmis semnale legate de libera trece prin Strîmtoarea Ormuz. Se poate face diplomație sub amenințări reciproce?

Ioana Constantin-Bercean: „Strîmtoarea Ormuz a fost parțial închisă, dar nu sub pretextul de a împiedica în mod special negocierile, ci a fost închisă pentru că Iranul a efectuat un set de exerciții militare și nu pentru protecția navelor care treceau pe acolo, astfel și-au explicat ei blocarea temporară a unei părți din Strîmtoarea Ormuz. Care, de altfel, este foarte importantă pentru că zilnic trece pe acolo 20% din transportul global de petrol și aproape un sfert din comerțul regional. Nu cred că va fi în totalitate închisă pentru că ar afecta în primul rînd sau în mod special China, iar China este un aliat sau cel puțin un susținător, un aliat de conveniență al Iranului. Nu putem vorbi aici despre o alianță naturală, nu de tipul comunității europene sau alianței nord-atlantice, dar este o alianță de conveniență. China este statul cu care Iranul a semnat acum trei ani un acord strategic, un acord de cooperare, pe o perioadă de 25 de ani.” 

Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin

Un produs Radio România Cultural

România se confruntă cu cea mai gravă criză de vaccinare a copiilor din ultimele decenii. Rata de acceptare a primei doze de vaccin ROR (rujeolă-oreion-rubeolă) a fost, în 2025, de numai 47,4%, atrage atenția Organizația Salvați Copiii. Cum s-a ajuns aici și care sînt soluțiile? I-am întrebat pe Sandra Alexiu, medic primar, președinta Asociației Medicilor de Familie București-Ilfov, și pe Mihai Gafencu, medic pediatru, președintele Organizației Salvați Copiii România.  

Mihai Gafencu: „Poliomielita, tetanosul, difteria sînt boli pe care generația noastră nu le-a mai văzut. Nu am fost formaţi nici noi să recunoaștem poliomielita, pentru că în anii ʼ70, ʼ80, ʼ90, nu am mai avut, slavă Domnului, nici un coleg la școală și mai apoi nici un caz, la facultate și în medicina pediatrică sau chiar a adultului, care să aibă niște boli pe care acum, încetul cu încetul, le vedem apropindu-se de țara noastră. Atît de mult s-a întîmplat în medicina ultimei sute de ani, încît noi nici măcar nu ne mai putem confrunta cu anumite boli. Așa cum te duci la cel care îți repară mașina de spălat vase și ai încredere în el cînd îți spune că circuitul apei sau nu ştiu ce nu e bun, trebuie să ai încredere în medicul tău care spune, domʼle, ca să nu ajungi stricat, paralizat, sufocat sau mort încetul cu încetul, pentru toate astea trebuie să ai încredere în omul din fața ta.”

Dacă rata de vaccinare ROR va rămîne în continuare scăzută, ce consecințe vor exista în următorii 2-3 ani, 5 ani?
Sandra Alexiu: „Consecințele le vedem deja, nu mai este nici o noutate. Avem o acoperire vaccinală la ROR de 47%, cum spune raportul Salvați Copiii. Raportul face referire la acoperirea vaccinală calculată la 12 luni. (...) Faptul că nu avem acoperire vaccinală ne pune față în față cu cazurile de rujolă. Și domnul profesor, cînd spunea de o paralizie care se instalează lent și duce la moarte, se referea, intuiesc, exact la complicația cea mai îngrozitoare a rujolei, care nici măcar nu se vede imediat. Un copil poate să facă o formă foarte ușoară de rujolă. De altfel, cei care refuză ne și spun de ce trebuie să vaccinăm cînd boala e atît de simplă. Pentru ca, după niște ani, șase, șapte, de la boala atît de simplă, să se instaleze această complicație redutabilă, care duce la paralizie progresivă și la deces. Pentru că, din păcate, nu avem cum să ne luptăm cu această problemă. Și ne confruntăm deja, există cazuri în țară de astfel de paralizii progresive la copii nevaccinați. (...) Probabil că nu va mai fi mult pînă cînd vom vorbi și de poliomielită, dar poliomielita este un lucru extrem de grav și atunci cînd vom vorbi de caz de poliomielită cu virus sălbatic, trebuie să ne fie deja groază, pentru că în acel moment aproape că nu se va mai putea stăpîni acest lucru. (...) Eu cred că este vorba de o situație de siguranță națională în acest moment, cu toate acoperirile care sînt la jumătate față de procentul de 95% la care ar trebui să ajungem, în mod ideal, și care nu se prea mai regăsește, într-adevăr, în multe țări, dar totuși țările din Europa sînt undeva aproape de acest procent, chiar dacă undeva în jur de 80%.” 

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! 

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin
Un produs Radio România Cultural 

„Ne dorim aliaţi care se pot apăra singuri, astfel încît nici un adversar să nu fie vreodată tentat să testeze puterea noastră colectivă” a spus secretarul de stat american Marco Rubio la Conferința de Securitate de la München, care a avut loc în perioada 13-15 februarie. Raportul publicat înainte de începerea forumului din acest an se numește „Under Deconstruction”, „În curs de distrugere”, cu referire la schimbările care se produc în ordinea mondială. „Lumea a intrat într-o perioadă de politici demolatoare”, se spune în raport, actuala administrație americană fiind indicată drept cea mai proeminentă entitate care promite „să-și elibereze țara de constrângerile ordinii existente și să reconstruiască o națiune mai puternică și mai prosperă”. Cum arată în acest moment relația transatlantică, în domeniul securităţii şi apărării? Ce ar trebui să reţinem din perspectiva României şi a flancului estic după această ediţie a conferinţei? L-am întrebat pe Robert Lupițu, analist de politică internațională, redactor-șef al platformei „Calea Europeană”, jurnalist acreditat la Conferința de Securitate de la München.

Robert Lupițu: „Raportul de anul acesta, poate mai mult ca niciodată, a fost unul tăios și acid la adresa administrației Statelor Unite. A existat și o problemă legată de traducere și interpretare a ce înseamnă „Under Deconstruction”. Pentru că sînt voci care preferă să traducă ordine în curs de deconstruire, nu de distrugere. Nuanța căzînd pe ideea că Statele Unite fac ceea ce s-a întîmplat și în primul mandat Trump, încep să deșurubeze ordinea internațională pe care au încheiat-o după chipul și asemănarea lor, construind alta nouă. De ce? Pentru că, consideră Statele Unite, cu actuala administrație aflată la putere, ordinea de-acum nu mai servește intereselor strategice ale Statelor Unite. Numai că modul în care administrația Trump face acest lucru intră în coliziune cu ceea ce își doresc partenerii europeni de la această ordine, pentru că ei au construit această ordine împreună cu partenerii din Europa. Or, partenerii din Europa în continuare văd valoarea adăugată a ordinii internaționale bazate pe reguli. De aceea a fost un raport provocator. A avut pe copertă un elefant. Și acel elefant era elefantul din cameră, şi anume Statele Unite. Ne-a dus și cu gîndul la un vechi proverb indian: cînd elefanții se bat sau se iubesc, suferă iarba. Cine sînt elefanții? Superputerile care amenință prin pretenții hegemonice să revină la o competiție a mailor puteri și la o ordine guvernată de competiția între marile puteri.”

Cum arată în acest moment relația transatlantică, în domeniul securităţii şi apărării?
Robert Lupițu: „O să mă refer la o anecdotă și un titlu pe care l-am dat într-un editorial. Pentru că discursul lui Marco Rubio a avut loc pe 14 februarie, de Valentine's Day, a fost un fel de V-Day, dar nu în sensul de Valentine's Day, ci un V-Day care ne-a întors un pic la istorie, inclusiv prin discursul lui Marco Rubio, pentru că sintagma V-Day vine de la Ziua Victoriei, 8 mai 1945, cînd aliații atlantici au clamat și au obținut victoria în Europa. Practic, acel moment este hîrtia de turnesol a tot ce înseamnă relația transatlantică, pînă să apară NATO și Uniunea Europeană, pentru că a fost victoria libertății, a civilizației și a democrației, bazată pe cele două maluri ale Atlanticului de Nord, împotriva totalitarismului nazist la acel moment, ulterior, patru decenii și jumătate mai tîrziu, împotriva comunismului. Dar am asistat în egală măsură la un elefant american care a interpretat o serenadă transatlantică pentru o Europă care face trecerea de la oratorie la autonomie, pentru că nu mai este doar discuție, sînt acțiuni.”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! 

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin
Un produs Radio România Cultural 

Cunoscuta scriitoare și activistă indiană Arundhati Roy a publicat în 2025 volumul de memorii „Mother Mary Comes to Me”. Cartea apare deja și în limba română, în traducerea Alexandrei Coliban, la Humanitas Fiction, cu titlul „Refugiul meu, furtuna mea”. În centrul poveștii este figura formidabilă a mamei lui Arundhati Roy, Mary Roy, profesoară celebră în India, fondatoarea unei școli, renumită și pentru că a cîștigat drepturi la moștenire egală pentru femeile creștine din Kerala. Dar și o figură întunecată – pentru fiica ei a fost „teroare și minune deopotrivă”, personajul cel mai fascinant al literaturii pe care a ajuns să o scrie. Nu doar un refugiu, ci și o furtună. „Cînd am crescut, o scotea din pepeni simpla mea existență” spune Arundhati Roy. Dar cu elevii săi se purta exemplar iar ei o adorau. „De multe ori mi-am dorit să-i fi fost elevă, nu fiică”, mărturisește autoarea. În ciuda episoadelor traumatice pe care le relatează, a tensiunilor și violențelor din lumea descrisă, cartea are mult umor. Arundhati Roy este ironică adesea – cu teribila ei mamă, cu fratele ei, cu rudele, cu ea însăși. Am vorbit cu traducătoarea cărții, Alexandra Coliban, despre „Refugiul meu, furtuna mea”, despre titlul original și cel din limba română, despre personalitatea formidabilă a lui Mary Roy precum și despre personalitatea fascinantă a scriitoarei înseși, despre India post-colonială, căreia autoarea îi face un portret complex. 

Din opera lui Arundhati Roy au mai apărut în limba română romanele sale, „Dumnezeul lucrurilor mărunte” (trad. Luana Stoica), pentru care a primit Booker Prize, și „Ministerul fericirii supreme” (trad. Alexandra Coliban), ambele la Editura Humanitas Fiction. 

Cum se raportează Arundhati Roy la mama ei, la această femeie teribilă, Mary Roy?

Alexandra Coliban: „O spune de mai multe ori pe parcursul cărții: pare că s-a format prin această relație cu mama, în foarte multe aspecte. Chiar și curajul de a se duce în junglă sau de a se alătura gherilelor naxalite, de a trăi alături de ei și a-și scrie partea cealaltă de literatură, cea militantă, eseurile, pare că acest curaj și asumarea ei vizavi de toate nedreptățile care se întîmplă în India contemporană vin din relația cu mama, care a fost o femeie extrem de curajoasă, dincolo de cum a fost ca mamă. Ca femeie ea a fost o inspirație atît pentru Arundhati, cît și pentru multe alte femei din generația sa. (...) Sînt o mulțime de cicatrici în cartea asta, chiar și fizice. Arundhati, cînd era mică, își plimba mîna peste cicatricea bunicii ei, care luase un vas de alamă în cap de la soțul ei. Imaginea asta evocă, de fapt, cît de multe cicatrici sufletești sînt acolo, cicatrici pe care femeile acestea le poartă, și cîtă durere, și cîtă fugă, și cîtă izolare au avut de îndurat în lumea asta exclusiv patriarhală.”

Cum de are loc umorul în această poveste, cu atîtea umbre, cu atîta durere și violență?

Alexandra Coliban: „E mult umor și în «Dumnezeu lucrurilor mărunte» și în celălalt roman al ei, «Ministerul fericirii supreme». Aici, în carte, mi se pare că umorul e un colac de salvare, ca de multe ori. Recurge la umor acolo unde n-ar putea decît să urle sau să devină la rîndul ei violentă.”  

Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!

O emisiune de Adela Greceanu

Un produs Radio România Cultural

„Consiliul pentru Pace”, prezidat de președintele american Donald Trump, a fost propus mai întîi ca un organism menit să supravegheze reconstrucția Fîșiei Gaza. Ulterior, statutul său prevede implicarea în rezolvarea conflictelor din întreaga lume. Primul summit al acestui organism a fost anunțat pentru 19 februarie, la Washington. Polonia și Italia au anunțat că nu se vor alătura acestei inițiative. Președintele României, Nicușor Dan, a spus astăzi: „Sîntem încă în discuții cu partea americană.” Ce este de fapt acest „Consiliu pentru Pace”? Am întrebat-o pe Oana Popescu Zamfir, directoarea GlobalFocus Center.

Oana Popescu Zamfir: „Este o manifestare a aspiraţiilor preşedintelui Trump de a juca un alt tip de rol de poliţist mondial, cum erau cunoscute Statele Unite. Şi anume, în contextul unei ordini globale, care este în mod real în schimbare, cred că preşedintele Trump încearcă să reformeze sistemul internaţional bazat pe instituţiile şi organizaţiile pe care le ştiam pînă acum, astfel încît să poată el personal și Statele Unite să exercite o influență cît mai mare asupra acestui sistem, din interiorul unor structuri noi, avînd în vedere că cele vechi, așa cum se vede, funcționează în mod limitat. (...) Principala problemă este în ce măsură, dacă inventăm structuri noi, ele servesc valorilor, intereselor occidentale, prezervării acestora într-un cadru nou sau riscă să le submineze. Pentru că principala obiecție vis-a-vis de acest organism este că el nu acordă tuturor un loc egal. Sigur că și în alte organizații, cum e cazul Consiliului de Securitate ONU, nu e toată lumea reprezentată, doar că există niște criterii mai reprezentative, mai juste decît acesta: dacă beneficiezi de spațiul bugetar să faci contribuția pe care a solicitat-o Trump ca să-ți cumperi un loc permanent. În momentul în care unele state își cumpără loc permanent, dacă își permit, și vor, și pot să investească, în timp ce altele, care nu au acel buget, nu pot să aibă decît un loc de membru temporar, deja asta creează niște inegalități, care ne spun că nu încercăm să reașezăm sistemul internațional pe niște baze juste, reprezentative, care să permită o reprezentare adecvată a intereselor tuturor, plecînd de la principiul că toate statele sînt, pînă la urmă, egale în fața dreptului internațional.”

Ce ar trebui să răspundă România la invitația președintelui american de a face parte din „Consiliul pentru Pace”?
Oana Popescu Zamfir: „Cred că nu este greșit modul în care președintele Nicușor Dan a răspuns într-o primă fază spunînd că analizăm cu seriozitate această propunere. Chiar dacă propunerea în sine are niște probleme evidente de la prima lectură, în momentul în care ea vine de la partenerul strategic al României, cu care avem o relație de atît de lungă durată și atît de importantă pentru noi, pînă la urmă este normal să iei în serios orice fel de propunere ți se face și nu să o respingi din prima fără o analiză, nici să o consideri neapărat bătută în cuie – poți încerca să negociezi, dar cu siguranță ai nevoie de un proces intern de analiză și dezbatere la nivelul celor abilitați să facă asta. În același timp în care spunem că luăm asta în serios, mi-ar fi plăcut să spunem că, la o primă lectură, există niște probleme fundamentale pentru România pe care trebuie să vedem dacă le putem depăși împreună cu partenerul american. Aceste probleme fundamentale sînt legate tocmai de dreptul și primatul dreptului internațional. (...) Sîntem o țară mică la nivel global, mijlocie la nivel european și sîntem în primul rînd protejați de dreptul internațional. Doar în contextul ordinii globale bazate pe reguli, România are aceeași voce, același vot în organizații internaționale, aceeași influență, aceleași drepturi și obligații cu toate celelalte state.”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! 

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin 
Un produs Radio România Cultural 

Comisia Europeană a constatat într-un raport preliminar că rețeaua TikTok încalcă Legea privind serviciile digitale din cauza designului său care dă dependență. În ce măsură reglementările din Uniunea Europeană protejează utilizatorii rețelelor sociale? Cum se aplică Digital Service Act și cît de eficient este acest act legislativ? L-am întrebat pe Bogdan Manolea, de la Asociația pentru Tehnologie și Internet, consultant juridic, specialist în dreptul tehnologiei informațiilor.

Întîi de toate, despre ce vorbim cînd vorbim despre design care dă dependență? Ce anume din felul în care sînt construite aceste rețele creează acest efect de dependență?
Bogdan Manolea: „Sînt chestiuni cum ar fi acel infinite scrolling și măsuri de notificare și mesaje de tip push, care te îndeamnă să rămîi tot timpul în aplicația respectivă. Deci felul cum este construită aplicația și partea de usability, de UX (User Experience), de cum este gîndită – este atît de bună pentru a te păstra în aplicație, încît poate fi nocivă pentru categorii de persoane vulnerabile. Și aici Comisia vorbește despre minori, dar și despre adulți vulnerabili.”

Şi cum ar putea fi protejaţi copiii, adolescenţii, adulţii vulnerabili? E o soluţie interzicerea accesului minorilor la social media, cum se întîmplă în Australia, pentru copiii de pînă la 16 ani?
Bogdan Manolea: „Pe regulamentul DSA (Digital Service Act), platformele sînt obligate să-și facă o așa-numită analiză de riscuri sistemice. Deci ele ar trebui să știe care sînt problemele. E o obligație. Ce le zice Comisia Europeană acum este că nu au făcut analiza astfel încît să rezulte chestii care se văd în literatura de specialitate. E o chestiune pe care ar fi trebuit să o documenteze și să o rezolve și nu au făcut-o. Și de aici vine responsabilitatea juridică directă. Și ăsta e un lucru important în cazul ăsta, tocmai pentru că Comisia se duce pe fondul problemei legate de marile platforme. Și mie îmi pare bine că aceasta este soluția, pentru că, din punctul meu de vedere, blocarea nu este o soluție, pentru că nu rezolvă problema de fond. Dacă problema de fond este algoritmul de recomandare și problemele pe care el le implică, și acum chiar sînt aceste cazuri, atunci ele nu afectează doar minorii pînă în 16 ani. Ele afectează pe toată lumea. Și soluțiile pe care le propune Comisia, de modificare a comportamentului algoritmului, mi se par unele pur și simplu de bun simț.”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!  

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin
Un produs Radio România Cultural 

Ungaria se pregăteşte pentru alegerile parlamentare din 12 aprilie. Unele sondaje arată că principalul partid de opoziţie, Tisza, condus de Péter Magyar, ar putea fi votat de 48% dintre alegătorii hotărîţi, în timp ce partidul Fidesz al premierului Viktor Orbán ar fi susţinut de numai 40% dintre votanţi. Se clatină regimul lui Viktor Orbán? Ce şanse are partidul de opoziţie Tisza să cîştige acest scrutin? Am întrebat-o pe Luciana Ghica, conf. univ. la Facultatea de Științe Politice a Universității din București.

Cine este Péter Magyar?
Luciana Ghica: „Este o față mai tînără a lui Viktor Orbán, ceva mai în ton cu timpurile. Vorbim, practic, de o scindare, nu neapărat a unui partid – pentru că Tisza nu a derivat din Fidesz, ci sînt cîteva figuri care au plecat din Fidesz –, dar vorbim de o scindarea a aceluiași tip de mișcare politică. Péter Magyar nu este doar un alt Orbán, mai tînăr. Însă, să nu ne așteptăm la o schimbare radicală dacă va cîștiga și să nu uităm că, de fapt, în esență, nu există o schimbare radicală a dezbaterii politice în Ungaria în acest moment. Nu avem de a face cu o opoziție reală la mișcarea politică pe care a construit-o și la tipul de clientelism pe care l-a construit Viktor Orbán.”

Péter Magyar a publicat un program politic și economic stufos, de 240 de pagini, cu teme clasice de guvernare. E vorba despre fiscalitate, despre soluții pentru a contra dependența energetică a Ungariei, despre relația cu Europa, despre relația cu Ucraina. Ce cîștigă și ce riscă partidul său, Tisza, care s-a prezentat inițial ca o mișcare antisistem,venind cu această serie de propuneri articulate, clasice, formale?
Luciana Ghica: „Poţi să fii antisistem pînă la un punct. Nu merge dacă vrei mai mult. Tipul de abordare pe care îl are Péter Magyar acum este singurul care îl poate face să cîștige: se concentrează nu pe chestiuni de politică externă, ci pe chestiuni de politică internă, de politică economică în primul rînd și de politici sociale. Avem de-a face cu o populație din ce în ce mai săracă, cu un nivel de trai din ce în ce mai scăzut. Și, desigur, ce poate să promită sînt chestiuni legate de taxare. Îi impozităm pe cei mai bogaţi și care au miliarde. Îi ajutăm pe cei mai săraci. Reîncercăm să punem Ungaria pe hartă, dar fără să schimbăm semnificativ traiectoria. De altfel, în acest document de peste 200 de pagini, chestiunea pro-europeană este moderată. Tocmai pentru a atrage votanții care încă sînt captivii lui Orbán. Practic se luptă pentru același tip de electorat.” 

Cine sînt votanţii lui Péter Magyar?
Luciana Ghica: „Pe de o parte, a reușit să atragă din electoratul tipic al lui Viktor Orbán, asta îi dă cel mai mare avantaj, acolo este, de fapt, miza. Și, desigur, pentru a avea o șansă în acest moment, pe de altă parte îl vor sprijini și votanții partidelor democratice obișnuite, care sînt, în general, din mediul urban, cu educație superioară.”

Se va schimba ceva în relația Budapestei cu Bruxelles-ul, în eventualitatea că se va schimba guvernarea?
Luciana Ghica: „Cel puțin pentru început, da. Pentru că, dacă Magyar cîștigă, are nevoie de sprijinul Bruxelles-ului, mai ales pentru deblocarea fondurilor europene, pentru a salva economia.”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! 

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin
Un produs Radio România Cultural 

Jocurile Olimpice de iarnă Milano-Cortina au început oficial vineri printr-o ceremonie de deschidere la Milano și defilări ale sportivilor în patru localități. Ceremonia nu a fost lipsită de momente tensionate. Vicepreședintele american J.D. Vance, prezent în tribunele stadionului San Siro, a fost huiduit de public atunci cînd a apărut pe ecranele uriașe la deschiderea Jocurilor Olimpice. Și delegația Israelului a fost huiduită la Milano. De asemenea, în Italia au fost proteste în stradă față de prezența la Jocurile Olimpice a unor angajați ai Serviciului de Imigrare și Control Vamal al Statelor Unite (U.S. Immigration and Customs Enforcement - ICE). În ce măsură un eveniment de amploare mondială ca Jocurile Olimpice are și o dimensiune politică? Cum s-a văzut ceremonia de deschidere de la Milano, în contextul tensiunilor globale din lumea de azi? Ce semnificație dăm în ziua de azi Jocurilor Olimpice, de ce ne place să ne uităm la competițiile sportive organizate sub acest concept? L-am întrebat pe Mihail-Valentin Cernea, de la Centrul de Cercetare în Etică Aplicată.

Mihail-Valentin Cernea: „Olimpiadele au avut dintotdeauna o dimensiune politică. De cînd au revenit, de fiecare dată au fost de fapt scena momentului politic al perioadei în care se întîmplau. Să ne amintim de Olimpiada de la München, din timpul regimului nazist, care a fost încărcată de semnificaţie politică, sau de Olimpiadele din timpul Războiului Rece, care şi ele au fost încărcate de semnificaţie politică. Ce este nou astăzi, poate, este că mediul politic în care au loc Olimpiadele este foarte, foarte volatil şi modul în care el este perceput, felul în care se transmit mesajele, adică prin social media, face ca lucrurile să fie foarte, foarte zgomotoase, imaginile să fie apocaliptice şi să fie ceva foarte senzaţional, în general. ”

Cum s-a văzut ceremonia de deschidere de la Milano, în contextul tensiunilor globale din lumea de azi?
Mihail-Valentin Cernea: „S-a văzut cum ne aşteptam să se vadă. Se întîmplă în Italia, care e condusă de un lider conservator, Giorgia Meloni, care are o relaţie bună, personală cu Donald Trump, cel puţin aşa ni se spune. (...) Chiar dacă se consideră ca făcînd parte cumva din aceeaşi familie politică conservatoare, acţiunea a fost complet diferită. Politica externă a Giorgiei Meloni a fost una de mult mai mare apropiere de UE, de susţinere fără echivoc a Ucrainei şi în general a avut o atitudine cooperantă cu mai toate ţările din jur şi nu a avut tipul de atitudine revanşardă pe care am văzut-o în SUA de la administraţia Trump. În acest context, J.D. Vance probabil că a evaluat că poate să facă o călătorie acolo, într-o ţară aliată, în care să fie primit cu plăcere de public dar iată că a subestimat gradul de anti-americanism care a fost provocat în Europa de mai toate acţiunile întreprinse de Statele Unite în raport cu Europa în ultima vreme. De la cele mai grave – Groenlanda –, pînă la scandalul recent cu Polonia şi preşedintele Camerei Deputaţilor. Într-un fel sau altul, pînă acum, sub administraţia Trump, SUA au avut o răfuială publică, online, cu multipli lideri şi multiple ţări europene. Adaugăm peste acest climat complex efectele dosarelor Epstein şi vedem că în Europa se ridică o opinie negativă faţă de actualul regim de la Washington şi, în momentul în care reprezinţi acest regim, evident că reacţia europenilor va fi cea pe care ai cîştigat-o prin acţiunile tale.”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! 

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin
Un produs Radio România Cultural