Dr. Ursula Sandner — Iubire, relații și viață — Psihologie

În relațiile cu ceilalți, este important să înveți să recunoști ce e responsabilitatea ta și ce nu e. Nu orice critică este un adevăr despre tine și nu orice conflict este automat „din vina ta”. Dacă cineva îți spune ceva ce te deranjează sau îți face un reproș, oprește-te și observă despre ce este vorba acolo.

Uneori, disconfortul pe care îl simți este un indicator care te invită să privești în interior și să îți asumi contribuția la acea situație. Nu în sensul de „e vina mea”, ci în sensul de „am și eu un rol aici”. Poate ai reacționat impulsiv, ai fost defensiv sau ai evitat o discuție importantă și ai băgat problema sub preș. Asumarea înseamnă să recunoști că ai contribuit și tu la situația aceea și că stă în puterea ta să schimbi acele comportamente.

Alteori, situația îți cere tot să te uiți la tine, dar ca să recunoști că nu e despre tine. Aici intră în joc proiecția: celălalt își descarcă frustrările, frica sau furia pe tine și te transformă într-un țap ispășitor. Dacă iei totul personal, ajungi să te justifici excesiv, să te îndoiești de realitatea ta și să-i faci pe plac celuilalt doar ca să nu mai fie tensiune.

De exemplu, o prietenă se supără că nu ai sunat-o de două săptămâni. Spune că nu-ți mai pasă de ea, că mereu e ea cea care sună. Iar acum răspunde-ți sincer: chiar ai neglijat prietenia? Chiar nu-ți mai pasă de ea? Chiar nu suni niciodată primul sau prima?

Dacă răspunsul e da, îți asumi. „Da, ai dreptate, am fost distant sau distantă. Îmi pare rău. O să sun eu data viitoare”. Dar dacă răspunsul e nu – dacă vorbiți regulat, dacă ai fost prezent când a avut nevoie, atunci nu e despre tine. E despre insecuritatea ei, despre frica ei de abandon, despre faptul că ea are nevoie de confirmare constantă ca să se simtă valorizată. Este realitatea ei emoțională, nu o greșeală a ta.

Învață să discerni între ce ai tu de schimbat și realitatea altuia. Nu confunda empatia cu datoria. Poți să fii alături de cineva, dar nu poți să-l salvezi sau să-i rezolvi problemele de fiecare dată când ți se cere. Când faci asta, îi întărești tiparele disfuncționale, iar tu îți încalci limitele și te epuizezi. Dacă le rezolvi tu pe toate, îl privezi exact de puterea de a învăța cum să se descurce singur. Până la urmă, fiecare e 100% responsabil de propriile atitudini și de procesul său de vindecare.

Ursula Sandner

Ce vor să ne transmită emoțiile noastre? (I)

Emoțiile nu sunt „obstacole” și nu apar ca să ne încurce, ci ca să ne atragă atenția asupra a ceva important pentru noi.

Furia

Ce este? Este un semnal că o limită a ta a fost încălcată sau că te simți nedreptățit, nerespectat sau neputincios într-o situație. Apare când cineva sau ceva îți amenință valorile, autonomia, siguranța sau demnitatea. E o reacție de protecție a sistemului nervos – corpul tău se mobilizează să te apere.

Cum reacționează oamenii în general? Fie atacă (strigă, acuză, devin sarcastici), fie evită (nu spun nimic, pleacă, își reprimă emoția), fie îngheață (se blochează emoțional și nu pot exprima ce simt).

Cum o poți gestiona sănătos? Acționează în direcția schimbării, nu a distrugerii. Nu o reprima, dar nici nu o descărca agresiv asupra altora. Recunoaște-o: „Sunt furios pentru că simt că...”. Mișcă-ți corpul și așteaptă să te calmezi înainte să vorbești. Furia e validă – comportamentul agresiv nu e. Setează limite clare, fără violență.

Frica

Ce este? Emoția care te alertează că ești în pericol – fie real, fie perceput. Apare când sistemul tău nervos detectează o amenințare la adresa siguranței tale fizice, emoționale sau psihologice.

Cum reacționează oamenii în general? Fie evită total ce le provoacă frică (nu mai ies din zona de confort), fie se forțează să o înfrunte fără să fie pregătiți (și se sperie și mai tare), fie se blochează și nu mai pot acționa deloc.

Cum o poți gestiona sănătos? Întreabă-te: „Pericolul e real acum sau îl anticipez?” Dacă e real, acționează ca să te protejezi. Dacă e anticipat, respiră și revino în prezent. Frica nu dispare ignorând-o, dar nici hrănind-o cu scenarii catastrofale. Vorbește despre ea. Expune-te treptat la ce te sperie, dacă e sigur. Curajul nu înseamnă lipsa fricii, ci a acționa în ciuda ei.

Tristețea

Ce este? O emoție de procesare a pierderii – apare când pierzi ceva important pentru tine – fie că e o persoană, o relație, o oportunitate, un vis sau chiar o iluzie despre cum credeai că va fi viața ta.

Cum reacționează oamenii în general? Unii se izolează complet și refuză ajutorul. Alții se refugiază în muncă sau distracții ca să scape de tristețe. Mulți se simt rușinați că sunt triști și își ascund emoția.

Cum o poți gestiona sănătos? Nu o evita. Tristețea vine cu un mesaj: „Ceva conta pentru tine și acum nu mai e.” Dă-ți voie să simți. Plângi, vorbește cu cineva în care ai încredere. Nu te grăbi să „treci peste” – tristețea are nevoie de timp ca să fie procesată.

Ursula Sandner

Faptul că înțelegi comportamentul cuiva sau știi de ce este așa cum este nu înseamnă că trebuie să și accepți acel comportament. Empatia sau înțelegerea unei persoane nu ar trebui să fie mai presus de propria bunăstare, mai ales dacă acele comportamente te rănesc sau te fac să te simți inconfortabil.

Un semn al traumelor din copilărie este tendința de a analiza excesiv, de a te justifica și de a explica la nesfârșit comportamentele disfuncționale ale altora, în loc să alegi să te îndepărtezi de ceea ce-ți face rău.

Însă pe măsură ce sistemul tău nervos se vindecă, devine tot mai ușor să recunoști când prezența cuiva în viața ta este nesănătoasă pentru tine și să alegi să te îndepărtezi, chiar dacă ții la acel om.

Nimeni nu se schimbă pentru că așa îți dorești tu, ci este necesar să-și dorească el/ea asta. Când accepți că realitatea și potențialul unei persoane sunt două lucruri complet diferite, îți este mai ușor să te desprinzi, deoarece nu mai rămâi agățat de acea iluzie a schimbării.

Astfel, nu mai încerci să-l schimbi pe celălalt și înțelegi că evoluția lui nu este responsabilitatea ta, că vindecarea ta nu depinde de scuzele sale și că nici liniștea ta nu depinde de prezența lui în viața ta.

Și poate că unul dintre cele mai dificile lucruri pe care le înveți în procesul de vindecare este tocmai să accepți oamenii așa cum sunt, cu toate limitările lor. Să nu mai visezi la o versiune idealizată a lor, să nu te mai agăți de potențialul lor, ci pur și simplu să accepți realitatea a ceea ce sunt acum.

Ursula Sandner

Draga mea,

Ştiu prin ce treci și știu cât de mult doare atunci când bărbatul pe care îl iubești și îl dorești în viața ta nu vine... Își găsește mereu scuze, explicații, poate chiar se victimizează, îți spune poate că nu e pregătit de o relație, că poate mama nu este de acord, că se focalizează pe carieră, că nu poate încă să se despartă de cea cu care este căsătorit sau cu care are o relație, deși este foarte nefericit și nu mai este de mult nimic între ei...

Poate își face timp din când în când să stea în brațele tale sau pentru o partidă de sex, poate vine la tine să-l asculți atunci când îi este greu (și asta pentru că știe că tu îl accepți oricând, necondiționat), poate te caută atunci când este amețit de aburii alcoolului sau poate atunci când cea de acasă îl tratează „urât” și are nevoie de confirmări, validări sau afecțiune.

Și tu îl accepți, speri și crezi... crezi că dacă vei fi bună cu el tot timpul, la un moment dat își va da seama ce comoară ești tu și veți fi împreună. Visezi la ziua aceea în care el va veni, te va lua în brațe, îți va spune că te iubește și veți trăi fericiți „până la adânci bătrâneți”.

Însă... cu timpul îți vei da seama că doar te autoiluzionezi, că te autoamăgești, că mai trece o zi, o lună, un an sau mai mulți și el tot la fel se raportează la tine. Toate întâlnirile voastre sunt doar când vrea el, cât vrea el, cum vrea el; tu nu poți să-l cauți pentru că, nu-i așa, nu vrea să-i faci probleme „că și așa are destule”. Și ție ți-e milă de el, înțelegi că îi este greu și simți că doar tu ești cea care îl poate salva, iubindu-l și acceptându-l necondiționat.

Iar tu îl înțelegi, accepți, suferi în tăcere, îi găsești explicații și scuze, plângi și nu mai poți să te concentrezi pe viața ta, îl aștepți și crezi că într-o zi se va întâmpla un miracol și va veni. Pentru a putea continua să speri și să investești atât de mult, probabil că l-ai pus și pe un piedestal... el este frumos, deștept, minunat, bărbatul vieții tale (deși dacă ar fi așa de minunat precum crezi, nu ar alege să trăiască în acest fel...) așa că merită toată zbaterea și suferința ta. Trebuie să aibă un rost toate acestea și speri... și crezi...

Însă, din păcate, lucrurile nu stau așa... dacă un om s-a obișnuit să obțină ceva fără niciun fel de efort, nu va fi dispus să facă mai mult ca să-l obțină. Dacă ești atât de disponibilă pentru el, dacă îi dai tot ce îți cere, oricând îți cere, din păcate el nu va putea să te respecte, să te dorească, să te prețuiască, să te ia în serios pentru că noi, oamenii, nu știm să apreciem ceea ce obținem foarte ușor.

Știu că nu-ți place să auzi asta, însă tu pentru el ești doar o „manta de vreme rea”, ceva care îi dă siguranța că este dorit, iar asta îi gâdilă orgoliul. Nu va renunța la tine pentru că ești „o distracție” ușor de obținut și în sinea lui se împăunează și se gândește că este probabil foarte valoros dacă sunt mai multe femei care îl doresc și ar face orice pentru el. Lui îi convine situația, exact așa cum este acum. O relație „oficială” și tu (poate și altele)... așteptându-l și sperând la clipa în care te va căuta, în care veți petrece câteva clipe împreună — chiar dacă este vorba doar de sex, după care pleacă repede.

Însă, în tot acest timp, tu îți pui viața pe „stand-by”. În loc să fii fericită, să iubești și să fii iubită, să ai o relație frumoasă, să-ți construiești o viață de care să fii mândră, fără să fie nevoie să te ascunzi, tu stai și suferi și îți creezi speranțe deșarte.

Oare asta este tot ce meriți? Cât timp a trecut de când trăiești așa? A făcut el vreo schimbare majoră? Tu nu vezi că nu-i pasă de tine, ci doar își ia de la tine ceea ce are nevoie și apoi dispare, fără să știi când va veni iar?

De ce ți-e frică să pui punct? Crezi că nu vei mai găsi pe altcineva? Ți-e greu să accepți eșecul? Ai investit atât de mult și ești atașată de propria investiție? Cât timp îți vei mai da voie să suferi, să te supui la un astfel de supliciu, să te mulțumești cu atât de puțin, să plângi cu fața în pernă, să te chinui...?

Draga mea, respectă-te suficient de mult încât să-ți dai voie să deschizi ochii. Fii puțin rațională și uită-te la el. Depune vreun efort să fie cu tine? Te caută constant, este disperat să fie cu tine? Îți oferă ceva, în afară de clipele în care face sex cu tine, în dormitorul tău? Când ați fost la o cină, la o plimbare de mână prin parc, la un eveniment public? Simți tu că ești iubită, respectată, prețuită? De fapt, răspunsul este sigur „nu”, pentru că, altfel, el ar fi acela care nu ar putea să trăiască fără tine și ar depune un efort clar să se asigure că ești a lui.

Nu-ți mai face rău, nu te mai minți, nu te mai autoiluziona, nu-i mai găsi explicații și scuze, ci privește realitatea exact așa cum este ea. Oricât de dureros ar fi să faci asta acum, este mult mai bine decât să continui să suferi, să te autodistrugi psihic și fizic și să pui punct unei „relații” în care cineva doar ia de la tine fără să-ți dea nimic în schimb, în afară poate de niște promisiuni care nu au o dată de expirare.

După ce vei lua decizia înțeleaptă să pui punct, vei putea să-ți oblojești rănile, să te vindeci și apoi să-ți dai o altă șansă. Să găsești pe cineva care să te iubească și să te prețuiască așa cum meriți, pentru care să nu fii doar o opțiune — o sursă de plăcere rapidă și fără efort.

Deschide ochii, vino în realitate, respectă-te și iubește-te suficient de mult încât să nu mai permiți nimănui să se folosească de tine, să ia fără să-ți dea nimic în schimb.

Poate ai citit aceste rânduri și spui: „Are dreptate, însă el nu este așa... sigur va veni o zi când va veni la mine, simt că suntem făcuți unul pentru altul, doar că el încă nu vede asta sau are destule pe cap, însă în timp le va rezolva pe toate și va veni” și continui să aștepți și să speri. Este decizia ta, însă eu doar vreau să-ți spun că tu ești singura responsabilă de ceea ce faci cu viața ta. Iubirea nu înseamnă suferință, ci bucurie. Tu ești fericită acum sau doar simți constant o apăsare pe suflet?

Dacă încă nu ești pregătită să-i dai drumul, poate este timpul să-ți dai un termen limită: cât timp vei mai accepta situația aceasta? Dacă nu se schimbă nimic până la acea dată, ieși din „relația” aceasta care îți aduce atât de mult chin și suferință.

Sau ia decizia acum să spui STOP, continuă-ți viața fără el, iar dacă el, într-adevăr, te iubește, va veni singur într-o zi către tine, când își va fi rezolvat toate „problemele” care îl împiedică să fie acum cu tine.

Alege înțelept, alege-te pe tine!

Dr. Ursula Sandner

Uneori tăcerea nu este un spaţiu de reflecţie, ci o formă de manipulare. Celălalt alege să nu mai vorbească cu tine pentru a te pedepsi, creându-ți falsa senzație că tu ești vinovat pentru retragerea lui afectivă. Vei încerca să îi reintri în grații și îți vei cere scuze pentru lucruri pe care nu le-ai făcut pentru a-l îmbuna, deoarece nu poți tolera anxietatea, respingerea sau abandonul.

Însă comportamentul oamenilor spune mai multe despre ei, decât despre tine. Așa sunt unii oameni – dau vina pe alții, nu își asumă partea lor de responsabilitate, evită conversațiile dificile. Nu ai de ce să crezi că dacă celălalt te respinge în acest fel, este ceva în neregulă cu tine.

Învață să faci diferența între comportamentul cuiva și valoarea ta. Dacă o persoană alege să se îmbufneze, să nu-ți mai vorbească ori să devină ostilă, acest lucru spune ceva despre nivelul său de maturitate emoțională. Felul în care cineva alege să te trateze nu defineşte cine eşti şi nici cât meriţi.

Focalizează-te pe ceea ce poți controla tu, pe creșterea și evoluția ta, pe direcția pe care vrei s-o dai vieții tale și gândește-te ce relații îți dorești în viața ta. Meriți să ai parte de oameni care te respectă, nu care te manipulează, care nu își asumă responsabilitatea, dau vina numai pe tine și aleg tăcerea sau retragerea când lucrurile devin mai dificile. Oamenii potriviți pentru tine nu îți vor cere să renunți la tine, să îi implori pentru o firimitură de atenție ori să alergi după ei.

Nu uita că tăcerea, absența sau incapacitatea altora de a te prețui nu te definesc. Tu decizi ce te definește, nimeni altcineva.

Ursula Sandner

Când confunzi asertivitatea cu egoismul…

– ți-e frică să spui ce gândești, ca să nu pari „rău”;

– crezi că, dacă pui limite, îi vei răni pe ceilalți;

– eviți orice confruntare, chiar și atunci când ar fi necesară;

– simți mereu nevoia să-ți justifici opiniile ca și cum ar trebui să ceri voie să fii tu însuți;

– când spui ceva direct, te simți vinovat – dar asta este doar o teamă veche de a nu deranja, nu dovada că ai spus ceva greșit;

– îți ceri scuze pentru nevoile tale, de parcă n-ai avea dreptul să ai nevoi sau ar fi o povară pentru ceilalți.

Însă asertivitatea nu înseamnă egoism, ci respect față de tine și față de ceilalți. Și e felul sănătos de a fi prezent în relații: cu sinceritate, asumare și autenticitate.

Ursula Sandner

Maturitatea emoțională înseamnă să ai curajul să vezi lucrurile așa cum sunt, nu cum ai vrea să fie. Să recunoști când cineva îți face rău și să alegi să mergi mai departe, chiar dacă ai sentimente pentru acea persoană.

Înseamnă să înțelegi că nu poți schimba pe nimeni. Oamenii se schimbă doar atunci când vor și sunt dispuși să își asume responsabilitatea pentru viața lor. Și, uneori, trebuie să accepți că s-ar putea să nu se maturizeze niciodată; că poate nu își vor asuma niciodată responsabilitatea.

Atunci, când rămâi agățat/ă de speranța că celălalt se va schimba, de fapt nu mai trăiești în prezent, ci într-o proiecție. Iar acea proiecție te blochează, îți consumă energia și îți tulbură liniștea.

Mulți oameni spun că își doresc o relație, dar nu sunt conștienți de sine, nu au maturitatea emoțională și nici nu își asumă responsabilitatea necesară pentru a o construi și menține. Nu poți tu să îl transformi pe celălalt, ca prin minune, într-un partener matur emoțional.

Să renunți, în astfel de situații, este unul dintre cele mai grele lucruri pe care le vei face vreodată. Te obligă să alegi realitatea în locul fanteziei. Iar asta înseamnă să-ți iei rămas bun nu doar de la persoana de lângă tine, ci și de la viitorul pe care l-ai visat alături de ea. Și înseamnă să crezi că propria ta vindecare este mai importantă decât potențialul pe care crezi că-l are celălalt.

Renunțarea nu e doar despre „a lăsa pe cineva în urmă”, ci despre a închide ușa unei versiuni de viață la care ai sperat, dar care nu există. Este o confruntare cu tine însuți: cu iluziile tale, cu nevoia de a fi validat, cu speranța că, dacă ai fi sau ai face lucrurile altfel, celălalt s-ar schimba.

Să renunți este, de fapt, o dovadă a iubirii de sine. Renunți când nu mai aștepți niște scuze pe care nu le vei primi niciodată, când nu te mai agăți de cine ar putea deveni cealaltă persoană.

Pentru că vindecarea și liniștea ta nu depind de schimbarea celuilalt, ci de tine, de cât de dispus ești tu să te alegi pe tine. Atunci, când nu mai aștepți de la ceilalți ceea ce nu pot sau nu vor să-ți ofere, începi să-ți oferi ție ceea ce meriți: respect, grijă, iubire.

Astfel, acceptarea realității te eliberează de lupta nesfârșită de a încerca să schimbi pe cineva. Îți arată că evoluția lui/ei nu este responsabilitatea ta și nici nu se află sub controlul tău. Îți arată că uneori iubirea presupune să renunți, chiar dacă doare.

Învață să te alegi pe tine și să te iubești mai mult, astfel încât să nu mai aștepți să fii „ales” de altcineva pentru a te simți valoros, să nu mai aștepți ca altcineva să-ți ofere ce nu are, ci să începi să îți oferi tu însuți ceea ce meriți.

Ursula Sandner

De cele mai multe ori, dacă tu ești un om bun, empatic, înțelegător și onest, ai impresia că și ceilalți sunt la fel. Când cineva te minte sau te rănește, începi să-i cauți justificări și scuze. Când cineva îți arată clar cine este, te autoamăgești că „are potențial”, doar că nu a fost ajutat până acum să-l fructifice.

Proiectezi asupra celorlalți propriul mod de a fi. Dacă rănești pe cineva, nu poți dormi liniștit și crezi că nici celălalt nu poate. Dacă minți, te simți vinovat și crezi că și celălalt se simte la fel. Dacă îi greșești cuiva, îți pare rău și încerci să îndrepți lucrurile, presupunând automat că toată lumea face la fel.

Dar nu toată lumea funcționează ca tine. Unii oameni știu exact ce fac – știu când mint, când manipulează, când iau mai mult decât dau. Și nu au o problemă cu asta. Nu e vorba că nu își dau seama ce fac, nu e vorba de neînțelegeri sau de o comunicare defectuoasă, e vorba că așa ALEG ei să se comporte.

Iar tu, în loc să accepți realitatea așa cum este, te întrebi ce ai putea face diferit sau ce ai putea spune altfel, pentru ca celălalt să nu se mai comporte așa. Devii și mai înțelegător, și mai răbdător. Îi mai dai încă o șansă și încă una. Treci peste limitele tale și speri că bunătatea ta va fi răsplătită cu bunătate.

Dar nu toată lumea are busola ta morală. A accepta că există și oameni fără scrupule este un semn că ești o persoană realistă, nu un semn de răutate sau suspiciune față de toți. Vezi exact cum stau lucrurile, vezi adevărul și alegi să te protejezi. Și, în acest fel, alegi conștient ce oameni merită să facă parte din viața ta, fără să le mai cauți scuze și fără să te mai amăgești că se vor schimba.

Ursula Sandner

Dacă simți vinovăție atunci când stabilești anumite limite clare în interacțiunile tale cu ceilalți, acest lucru nu înseamnă că faci ceva greșit. Te simți vinovat pentru că ai crescut învățând că trebuie să renunți la tine pentru ca alții să fie mulțumiți. Îți este teamă de reacția celor din jur pentru că ai învățat că a spune „nu” înseamnă conflict, tensiune, „pedeapsă”, șantaj emoțional.

Poate că nu ți s-a permis să-ți exprimi cu adevărat emoțiile și nevoile, poate că ceilalți te-au făcut să te simți egoist, s-au victimizat ori s-au supărat când făceai asta, așa că, acum, când te alegi pe tine, simți că faci ceva greșit. Simți că trădezi pe cineva – dar singura persoană pe care ai trădat-o vreme îndelungată ești chiar tu.

Adevărul este că oamenii care au beneficiat de pe urma lipsei tale de limite vor numi întotdeauna aceste limite „egoism”. Iar atunci, când în sfârșit decizi că nu mai accepți vorbe sau comportamente care te rănesc, o să ți se spună că „exagerezi". Iar acest lucru nu este decât un alt mod de a ți se reproșa că nu le mai permiți să te folosească.

Nu limitele tale sunt problema. Problema este că cei din jurul tău s-au obișnuit să nu existe aceste limite. Iar acum încearcă să te facă să crezi că tu ești prea pretențios, prea rigid, prea dificil. Dar nu tu ești dificil, doar că nu mai accepți să fii manipulat.

Ceea ce simt alții când sunt puși față în față cu limitele tale nu reprezintă responsabilitatea ta. Datoria ta este să te protejezi pe tine, nu să îi „menajezi” pe alții cu prețul renunțării la sine. Nu datorezi nimănui acces nelimitat la viața, la energia sau la timpul tău. Dacă cineva te respectă și ține la tine cu adevărat, limitele pe care tu le stabilești nu sunt motiv de „crize”, certuri, îmbufnare și învinovățire. Ele sunt pur și simplu acceptate și respectate.

Limitele nu ar trebui să destrame relații, ci să le consolideze. Pentru că îți arată cui îi pasă de tine și cine doar te folosește. Nu mai ai nevoie de aprobarea nimănui și nu trebuie să ceri permisiunea nimănui pentru a alege ceea ce îți dorești. Ai dreptul să te alegi pe tine fără să te mai scuzi și să te mai justifici la nesfârșit pentru asta.

Ursula Sandner

Ai tăcut de atâtea ori… Pentru că nu ai vrut certuri, pentru că ai sperat că lucrurile se vor schimba de la sine, pentru că ți-a fost frică să nu deranjezi, să nu superi, să nu-l pierzi pe celălalt.

Îți reprimi suferința și speri că, poate, într-o zi celălalt va înțelege cât de mult te doare. Dar tăcerea ta nu schimbă nimic. Ba dimpotrivă, îl face pe celălalt să creadă că totul este în regulă. Și, treptat, ajunge să îți încalce și mai mult limitele și granițele, să te ignore, să creadă că poate face orice.

În realitate, nu ești bine. Ești obosit – obosit să nu te simți văzut, să lupți singur, să taci, să aștepți, să tot speri.

Poate că a venit timpul să începi să schimbi ceva, să nu te mai minți că „merge și așa”, să recunoști că ai nevoie de altceva.

Pentru că ai dreptul să spui ce simți. Ai dreptul să spui: „Ajunge!”. Ai dreptul să ceri mai mult, să fii ascultat și respectat.

Nu e niciodată prea târziu să începi să te alegi pe tine, să te pui pe primul loc.

Pentru că meriți relații în care să nu-ți fie frică să fii tu. Și meriți oameni care să te iubească chiar și atunci când spui „nu”.

Ursula Sandner