Dr. Ursula Sandner — Iubire, relații și viață — Psihologie

Dr. Ursula Sandner — Iubire, relații și viață — Psihologie

By Dr. Ursula SandnerHealth & FitnessMental Health
Download on the App Store

Dr. Ursula Sandner — Iubire, relații și viață — Psihologie episodes

  • Când spui că ai standarde, dar accepți mereu mai puțin – cum ajungi să le arăți celorlalți că limitele tale pot fi încălcate
    Viața ta nu se schimbă doar pentru că spui că vrei mai mult sau pentru că declari că „ai standarde”. Se schimbă când începi să respecți efectiv acele standarde, iar alegerile tale reflectă asta. De exemplu, poți să spui că vrei respect, implicare, atenție, dar dacă rămâi într-o relație unde ți se oferă doar firimituri, ceea ce accepți în mod repetat ajunge să definească standardul după care ești tratat.
    Oamenii învață cum să se poarte cu tine și din felul în care reacționezi când te rănesc. Dacă îi cauți scuze și justificări celuilalt, dacă treci peste lucruri care te rănesc din teama de a nu pierde relația, dacă ierți mereu fără să existe o schimbare reală din partea partenerei sau partenerului, îi arăți acestuia că poate continua așa și că nu are de ce să schimbe ceva.
    Pentru că oamenii nu se raportează doar la vorbele tale. Se raportează la limitele tale, la cât de consecvent ești în privința lor și la ce se întâmplă după ce le-au încălcat. Dacă nu există nicio consecință, standardele pe care spui că le ai nu rămân decât niște afirmații frumoase și nimic mai mult.
    Dacă spui că data viitoare nu vei mai accepta ceva, dar când se repetă același comportament, accepți din nou, celălalt învață că limitele tale pot fi încălcate fără să existe niște urmări reale. Iar atunci se vede foarte clar diferența dintre ceea ce afirmi că nu mai accepți și ceea ce, în realitate, continui să tolerezi.
    Ursula Sandner
    2 min
  • De ce ajungi mereu să îți ceri scuze când nu ai greșit cu nimic și cum te eliberezi din capcana în care celălalt dă vina doar pe tine
    Sunt anumite interacțiuni în care, deși nu ai greșit cu nimic, tot tu ajungi să-ți ceri scuze. Discuția, oricare ar fi ea, se întoarce, cumva, mereu împotriva ta, iar tu rămâi cu impresia că problema e la tine.
    Multă vreme crezi că e vorba de încăpățânare sau de orgoliu din partea celuilalt și îți spui că, dacă i-ai mai explica încă o dată cu și mai multă răbdare, omul ar înțelege. Numai că, de cele mai multe ori, el te-a înțeles foarte bine. Cu totul altceva se petrece în interiorul lui.
    Pentru o astfel de persoană, a recunoaște o greșeală nu este un lucru nesemnificativ, ci o „prăbușire” interioară. Întreaga sa imagine despre sine se bazează pe convingerea că este omul care are mereu dreptate și e de ajuns să recunoască o singură dată că s-a înșelat ca acea imagine „perfectă” să se clatine.
    De aceea, nu este vorba doar despre faptul că își apără punctul de vedere, ci despre faptul că se apără pe sine de o teamă care are rădăcini mult mai adânci: aceea de a se vedea, fie și pentru o clipă, imperfect.
    Cu cât îl contrazici mai mult, cu atât devii pentru el o amenințare mai mare, fiindcă îl împingi exact înspre lucrul de care fuge. Cu astfel de oameni ajungi foarte greu la un consens, pentru că orice consens ar presupune să-și recunoască și ei partea lor de responsabilitate, iar asta le-ar zdruncina stima de sine fragilă. Și, fiindcă nu sunt dispuși să-și asume că, poate, și ei au greșit pe undeva, ajung să dea vina pe tine pentru tot.
    Astfel, discuțiile se pot transforma foarte ușor în certuri. Pentru un om matur emoțional, o neînțelegere se poate rezolva mai ușor: „Vedem lucrurile diferit”, „Poate că avem amândoi dreptatea noastră”, „Aici am greșit eu, dincolo ai greșit tu”. Însă dacă un om este imatur emoțional, în mintea lui, o neînțelegere trebuie neapărat să aibă un vinovat, iar acela va fi oricine altcineva în afară de el.
    O astfel de luptă nu se câștigă niciodată. Așa că întreabă-te cât timp mai ești dispus să îți asumi tu vina pentru orice, doar pentru ca celălalt să se poată privi mai departe drept un om „imaculat”.
    Ursula Sandner
    3 min
  • Vindecarea copilului interior
    Încă din fragedă copilărie, în urma interacțiunilor pe care le-am avut cu părinții noștri și a felului în care am fost crescuți, începem să ne formăm o viziune despre noi înșine, despre ceilalți și despre lume. Atunci, când nevoile noastre nu sunt satisfăcute, când suntem tratați cu indiferență, respinși, neglijați, abuzați sau ne simțim abandonați, suntem nevoiți să ne creăm mecanisme de apărare foarte complexe care sunt, de fapt, niște programe mentale care ne protejează de o realitate prea dură și care ne mențin blocați la acea vârstă, menținând partea adultă în stare inactivă. Ajungem să ne formăm o imagine negativă atât despre noi cât și despre lume; ne vom devaloriza, ne va lipsi încrederea în sine, vom fi temători, poate ne vom considera nedemni de a fi iubiți, poate vom evita apropierea de ceilalți din teama de a nu fi răniți sau ne vom agăța cu îndârjire de alții pentru că ne este teamă de abandon sau de singurătate.
    Ajunși adulți, vom căuta familiaritatea în relațiile noastre și vom reitera tiparele de comportament pe care le-am învățat încă din copilărie. De multe ori vom reacționa după aceste pattern-uri automate și inconștiente, reproducând acele comportamente pe care le manifestam în propria copilărie, împreună cu sentimentele şi trăirile corelate. De multe ori vom răspunde din poziția unui copil rănit, iar noi, ca adulți, nu ne dorim asta. Noi, ca adulți, ne dorim să fim stăpâni pe noi înșine, să nu mai permitem emoțiilor să ne copleșească, să fim capabili să luăm atitudine în fața celor care nu ne respectă, să ne putem controla atitudinea și reacțiile. Fiecare dintre noi are anumite răni emoționale din copilărie care se activează automat atunci când întâlnim persoane care ne frustrează așa cum au făcut-o părinții noștri atunci. Când experiența dureroasă iese la suprafață, îi învinovățim pe ceilalți că ne rănesc, când, de fapt, ei doar apasă cu sau fără intenție pe niște butoane care declanșează aceleași emoții și reacții. Cel care se simte rănit este copilul interior nevindecat.
    Acest copil interior este cel care a acumulat aceste amintiri dureroase, acele trăiri și temeri pe care le aveam în copilărie. Noi am crescut, lucrurile s-au schimbat, însă, dacă nu am reușit să înțelegem, să integrăm și să trecem peste rănile copilăriei, ele se vor activa de fiecare dată atunci când ne vom confrunta cu diferite situații sau diferiți stimuli care vor fi similari celor de atunci. De exemplu, dificultatea pe care o resimți atunci când ești confruntat cu solitudinea, când nu ai oameni care să te înconjoare ori să-ți aline acest sentiment al singurătății sau neîncrederea că nu vei putea să te descurci singur, poate fi o teamă a copilului tău interior. Dacă atunci când erai mic te-ai simțit abandonat într-un fel sau altul, ca adult vei face tot posibilul să împiedici ca asta să se întâmple. Vei avea nevoie de compania acelei persoane dragi, poate vei simți o scurtă despărțire ca pe un abandon. Un adult nu se poate simți abandonat, ci numai un copil. Vorbim așadar despre o rană a copilului interior. Ca să poți depăși această problemă, este necesar să conștientizezi, în primul rând, că cel care se simte și reacționează așa este copilul tău interior și că Adultul din tine este cel care îi poate oferi confort și siguranță acelui copil interior. Adică să îți oferi tu ție ceea ce alții, poate, nu au fost capabili să îți ofere.
    Dacă te-ai simțit în nesiguranță în copilărie, dacă ai fost abuzat, dacă nu ai simțit afecțiune din partea părinților tăi, ai fost pedepsit pentru că îți manifestai anumite emoții, umilit sau te-ai simțit responsabil pentru fericirea părinților tăi, este posibil să simți că în interiorul tău încă mai există acele frici și trăiri, însă ele aparțin copilului interior.
    Există anumite reacții sau comportamente care aparțin mai degrabă copilului interior decât părții tale de adult. De exemplu, nevoia de a face altora pe plac și teama de respingere sau abandon dacă nu faci ce își doresc ei, teama de a încerca lucruri noi, de a face schimbări (care provine din nesiguranța copilului), sentimentul de inadecvare, de rușine, de vină, ca și cum ar fi ceva în neregulă cu tine, teama de a spune „nu”, blamarea și autocritica frecventă, teama de oameni, evitarea conflictelor cu orice preț, frica de abandon și strădania de a ține în viața ta o relație indiferent de calitatea acesteia, o stimă de sine scăzută, lipsa echilibrului emoțional, incapacitatea de a stabili limite și granițe cu ceilalți, teama de autoritate, pasivitatea sau agresivitatea excesivă, comportamente antisociale, revoltă, probleme de identitate, competitivitate sau perfecționism exacerbat și așa mai departe.
    Pentru a înțelege mai bine felul în care reacționăm și de ce simțim ceea ce simțim, pentru a înțelege de unde vin anumite tipare de gândire, de comportament și de relaționare care ne autosabotează este necesar să ne întoarcem în copilărie, cu mintea adultului din prezent, și să analizăm aspectele mai putin frumoase ale vieții noastre pentru a le putea resemnifica. Să ne reconectăm la puterea noastră interioară și să dobândim curajul de a merge mai departe, eliberați de umbrele trecutului.
    Începând să ne raportăm altfel la sine, vom rescrie acele credințe care ne limitează și care astăzi nu ne mai sunt de folos. Ne vom gândi ce am învățat despre viață de la părinții noștri, ce am învățat despre iubire sau ce am învățat despre noi înșine. Vom analiza dacă aceste credințe preluate ne ajută sau, dimpotrivă, ne împiedică să trăim viața pe care ne-o dorim. Vom învăța să ne eliberăm de aștepări și de vinovății. Vom rescrie relația cu părinții noștri, aducând alinare copilului interior și oferindu-i mai multă putere adultului.
    Vindecarea copilului interior se referă, de fapt, la recunoașterea și acceptarea acelei părți din tine care încă mai este speriată, care încă mai reacționează ca atunci când erai copil, care te poate autosabota, care se teme să acționeze diferit, să-și apere dorințele și valorile, și conștientizarea momentelor când aceasta iese la suprafață. În acele momente copilul tău interior are nevoie să fie ascultat, văzut, acceptat și liniștit, iar persoana care poate face acest lucru ești chiar tu însuți, partea adultă din tine.  Nu putem face să dispară această parte din noi, deși oamenii au tendința de a reprima sau suprima amintiri inconfortabile sau trăiri dureroase în ideea în care dacă nu mai sunt în planul conștiinței, ele nu mai există. Mai există de asemenea ideea că acceptarea copilului interior ar însemna să te comporți într-o manieră puerilă, imatură, naivă. Dar nu asta înseamnă. Înseamnă mai degrabă acceptarea și îmbrățișarea creativității, spiritului ludic, încrederii. Copilul este cel care se simte liber, curios, încrezător, dornic să cunoască, să exploreze, să se joace, să creeze, să-și imagineze. Când blochezi părțile „întunecate” ale copilului - precum acele trăiri și frici care vin din traumele sau rănile suferite în copilărie, le blochezi și pe cele luminoase, pozitive. Adultul care nu este în contact cu latura sa de copil este inflexibil, rigid, morocănos, „urâcios”, crud, lipsit de spontaneitate și poate reacționa imprevizibil sau exagerat în multe situații, mai ales cele care îl iau prin surprindere.
    Tocmai atunci, când nu ești conștient ce reacții, ce atribute și ce tipare emoționale și comportamentale aparțin copilului, vei răspunde instinctiv fără a-ți da seama ce cauzează aceste reacții din partea ta. Mulți adulți sunt precum niște copii din punct de vedere emoțional și se lasă ghidați de tot felul de frici, traume și emoții distructive, în loc de a încerca să înțeleagă de unde vin ele și ce pot face pentru a schimba ceva.
    Ideea nu este să stai să-ți plângi de milă copilăria sau să-ți învinovățești părinții (până la urmă orice om face ce știe mai bine, cu resursele, experiența și maturitatea de care dispune), ci să accepți că s-a întâmplat ce s-a întâmplat, să accepți că, poate, a fost greu și te-a durut, că, da, nu meritai să fii tratat cu lipsă de respect, nu meritai să fii desconsiderat, nu meritai și nu ai fost de vină cu nimic, însă acum puterea este în mâinile tale și ești suficient de puternic și de încrezător să fii și să faci tot ceea ce visezi și îți dorești.Pentru a putea să te eliberezi de „bagajul emoțional” pe care îl porți după tine - acele sentimente de inadecvare, furie, nesiguranță, rușine și vinovăție trebuie să îi arăți copilului tău interior că îl iubești și că poate să aibă încredere în tine. Practic vorbim despre o vindecare prin faptul că tu îți arăți ție că poți avea încredere în tine, că ești bun și demn de a fi iubit, că ești suficient de puternic pentru a face față oricărui lucru îți apare în cale. În acest sens îți sugerez două metode:
    Vizualizarea - imaginează-ți că tu, cel de acum, te întâlnești cu tine atunci când aveai cinci, șapte sau zece ani. Care este cadrul întâlnirii? Poate este vorba de casa părintească, de grădină, de parc, de sala de clasă. Lasă-ți mintea liberă și îți vor apărea exact acele imagini de care ai cea mai mare nevoie acum. Imaginează-ți că te apropii de copilul tău interior. Ce reacții are acesta? Este bucuros? Este speriat? De ce are nevoie în acele momente? Întreabă-l. Vorbește cu el. Observă dacă vrea să te ia în brațe, dacă are ceva să-ți spună. Oferă-i singuranța de care are nevoie. Fă-l să se simtă ascultat, văzut, înțeles, iubit. Scopul acestui exercițiu este să te conectezi cu copilul tău interior, să observi ce are nevoie și să îi oferi acele lucruri.
    Scrisoarea - scrie o scrisoare copilului tău interior. Mai jos îți voi reda un astfel de exemplu, însă important este să scrii ceea ce simți tu în acel moment, să îți lași mintea liberă, să nu te cenzurezi în niciun fel pentru a permite chiar și acelor aspecte care se ascund în inconștient să iasă la lumină.
    „Dragul meu copil,
    Îți scriu această scrisoare pentru că vreau să te asigur că te iubesc și te voi iubi necondiționat atât timp cât vei face parte din mine, atât timp cât voi trăi. Te văd, te simt și te accept pe tine, cel speriat, pe tine, cel abandonat, pe tine, cel rănit. Îmi pare rău că ți-a fost greu și te-a durut. Îmi pare rău pentru toate clipele în care te-ai simțit trădat, neînțeles, neiubit, ignorat, minimalizat. Îmi pare rău pentru teama pe care ai simțit-o atunci când oamenii mari nu au știut să fie cu adevărat mari. Îmi pare rău pentru că te-ai simțit în nesiguranță, singur și trist. Îmi pare rău că te-ai învinovățit atunci când nu era nici pe departe vina ta. Îmi pare rău de toate rănile tale.
    Astăzi sunt aici să îți spun că te iubesc, te respect, te ascult, am încredere în tine și în vocea ta, îți onorez lumea interioară și te îmbrățișez cu toată ființa mea de acum. Ești cea mai minunată creație a Universului și luminezi cu sufletul tău calea adultului de azi. Ești puterea care nu se îndoiește de sine, ești creativitatea ce se naște din iubire, ești forța de ieri ce îmbogățește astăzi mintea plină de îndoială a celui care nu crede.
    Ai fost tot timpul perfect așa cum erai, suficient de bun, suficient de frumos, suficient de „cuminte”, suficient de... indiferent  ce ți-ar fi spus cei din jurul tău. Nu îți cer să ierți pe nimeni dacă tu nu simți să faci asta, însă m-aș bucura dacă ai înțelege că nu a fost nicicând vina ta. Ei au făcut ce au știut mai bine, atât cât au putut ei. Acum nu mai ești singur și nu mai trebuie să accepți nimic de la nimeni, nimic din ce nu-ți mai dorești, nimic ce te-ar răni sau te-ar umili. Vezi? Nu ești singur, poți să ai încredere că nu mai trebuie să pleci capul și să suferi în tăcere. Poți să te ridici, să te ridici și să-ți întinzi aripile! Acum poți să faci ce ți-ai dorit dintotdeauna, acum poți să ai ce ai visat mereu. Acum mă ai pe mine iar eu te voi ajuta necondiționat.
    Nu e vina ta pentru nimic. Acum, poți avea încredere în mine. Nimeni nu mai are cum să te abandoneze, nimeni nu mai are cum să-ți facă rău. Vei găsi în mine tot timpul sprijin, acceptare și protecție. Îmi ești suflul vital ce dă culoare existenței mele, îmi ești cel care mă face să-mi doresc să mă joc, să mă bucur, să râd, să alerg, să pictez, să dansez. Ești speranță, încredere, sinceritate, bucurie de a trăi. Și pentru toate astea îți mulțumesc. Ești de neprețuit în viața mea deoarece cu ajutorul tău am devenit cel de acum.  
    În ciuda anilor care au trecut, atunci când poate am uitat de tine sau nu te-am putut privi în ochi pentru că îmi era mult prea teamă de suferința ce se ascunde în spatele pleopelor adormite, vreau să știi că nu am uitat de tine niciodată. Îmi pare rău dacă și eu, la rândul meu, te-am ignorat din teama de a nu mă confrunta cu propriile dureri. Însă înțeleg acum că tu nu ai avut nicio vină și că nu aș avea de ce să te mai ignor. Știu că îți dorești să te poți încrede în mine, să ai confirmarea faptului că, indiferent ce ai face, eu te voi iubi, te voi onora și te voi accepta în continuare.
    În ochii tăi inocenți de copil, în ochii tăi speriați de copil, în ochii tăi înlăcrimați de copil, îmi oglindesc fricile de acum, frici ce acum le pot înfrunta. Pentru că, vezi tu, iubitul meu copil, acum nu mai am de că mă mai tem, acum înțeleg că fricile tale, fricile mele, pot fi înfruntate odată ce te asigur că nu este nimic în neregulă să simți frica. Deoarece frica este o reacție normală pentru copilul ce se simțea singur pe lume, fără ajutor, abuzat, rănit. Însă copilul acela nu mai este singur acum. Și nu va mai fi singur niciodată. Acum mă ai pe mine, cel care te iubește așa cum poate nimeni nu ți-a arătat. Voi fi mereu ocrotitorul tău.
    Iartă-mă dacă te-am respins, iartă-mă dacă am fugit de tine. Acum ne-am reunit și îi mulțumesc Universului pentru asta. Acum poți să te eliberezi de asupritorii tăi, de vocile care îți spuneau că nu ești suficient de bun așa cum ești, de teama de a nu greși, de teama de a fi pedepsit, de toate gândurile ce te țin captiv într-o închisoare a neputinței. Nu mai ai de ce să te simți vinovat, mic, speriat. Sunt cu tine și te voi iubi mereu. ”
    Ca adulți este necesar să ne asumăm responsabilitatea pentru gândurile, trăirile și acțiunile noastre - pentru viața noastră. Dacă le permitem altora să ne controleze, să ne dicteze ce și cum să facem, dacă nu ne respectăm nevoile și dorințele, dacă nu avem grijă de noi și de sănătatea noastră fizică, psihică și emoțională, cum putem să ne simțim în siguranță, încrezători și puternici? Copilul nostru interior are nevoie de siguranța și încrederea adultului. Ca să fim propriii noștri protectori, trebuie să avem grijă ce influențe acceptăm în viața noastră și să stabilim ce acțiuni ne sunt benefice sau dăunătoare. Să știm ce înseamnă cu adevărat să avem grijă de noi și să nu ne mai abatem de la standardele noastre.
    Să fim prietenii noștri cei mai buni, să ne respectăm, să ne iubim și să avem grijă de noi!
    Dr. Ursula Sandner
    17 min
  • Relațiile de cuplu și rănile din copilărie (I) – Cum îți alegi inconștient partenerul?
    Felul în care îți alegi partenerul este influențat, în mare măsură, de experiențele tale din copilărie, chiar dacă tu crezi că alegerea ta este una rațională. Atracția intensă pe care o simți față de anumiți oameni poate reprezenta o recunoaștere inconștientă: persoana din fața ta seamănă, la nivel emoțional, cu unul dintre părinții tăi. Iar dacă nu îți cunoști propriile răni emoționale din copilărie, vei fi atras tocmai de oamenii cu care să repeți aceleași tipare disfuncționale, în loc de cei care ți-ar putea oferi liniștea de care ai nevoie.
    Există o întrebare pe care aproape nimeni nu și-o adresează la începutul unei relații: de ce tocmai acest om? Când partenera sau partenerul ne întreabă de ce îl iubim, îi putem răspunde, de cele mai multe ori, destul de ușor, pentru că în mintea noastră ne spunem deja povești frumoase despre cum s-au întâmplat lucrurile, despre cât de potriviți suntem, despre cât de special ne-am simțit unul lângă celălalt.
    Mai greu este să răspundem la altceva: dintre toți oamenii pe care i-ai întâlnit până acum, de ce tocmai acesta a declanșat în tine emoții atât de intense? De ce tocmai el sau ea te-a făcut să simți că „l-ai găsit, în sfârșit”? Și dacă analizezi puțin relațiile tale anterioare, poate vei observa că, sub forme diferite, cu oameni aparent diferiți, tiparul se repetă.
    De cele mai multe ori spunem „chimie”, „compatibilitate”, spunem că „am simțit, pur și simplu, ceva special” și ne mulțumim cu aceste explicații, fără a ne mai întreba ce anume produce, de fapt, o senzație atât de puternică, atât de copleșitoare.
    Pentru a înțelege, însă, cu adevărat, felul în care iubim și de ce alegem pe cine alegem, este nevoie să observăm lucrurile mai în profunzime. Chiar dacă răspunsul pe care îl vom găsi nu este tocmai „romantic”, el ne poate ajuta să facem alegeri mai conștiente și mai sănătoase în relațiile pe care le construim.
    De ce nu este întâmplătoare atracția pe care o simți?
    Atracția romantică nu este întâmplătoare, mai ales atunci când vorbim despre acea atracție intensă, copleșitoare, care apare de la primele întâlniri cu o anumită persoană. Această formă de atracție reprezintă, de cele mai multe ori, un răspuns emoțional inconștient, prin care recunoști, fără să îți dai seama, tipare emoționale familiare din copilărie.
    De-a lungul vieții întâlnești sute, poate chiar mii de oameni. Dintre aceștia, câteva zeci sunt suficient de atractivi, de inteligenți, de compatibili cu tine, cel puțin teoretic. Și, totuși, te îndrăgostești cu adevărat doar de câțiva – doi, trei, poate patru oameni de-a lungul întregii tale vieți. Ce au ei în comun?
    Dacă ai face o listă cu trăsăturile principale ale partenerelor sau partenerilor pe care i-ai avut – cele care se dezvăluie pe parcursul relației, mai ales în momentele de tensiune sau de vulnerabilitate, cum ar fi: felul în care gestionează un conflict, cât de disponibili sunt din punct de vedere emoțional sau cum reacționează atunci când tu te simți vulnerabil, cel mai probabil ai descoperi asemănări între ei. Iar dacă ai pune alături și o listă cu trăsăturile emoționale ale părinților tăi sau ale persoanelor care te-au crescut, ai putea înțelege de unde vine acea atracție pe care o simți.
    Atunci, când întâlnești un tipar care îți este familiar, mai exact un om care seamănă cu persoana care te-a crescut, creierul tău emoțional îți transmite un semnal de tipul: „Acesta este omul potrivit pentru mine”. Acest semnal noi îl percepem și îl interpretăm ca fiind „dragoste la prima vedere”, când, de fapt, este vorba despre o recunoaștere.
    Nu este, desigur, o recunoaștere conștientă. Nu te uiți la cineva și îți spui că „seamănă cu tata ori seamănă cu mama”. Însă în interiorul tău se declanșează o reacție care nu ține de gândirea rațională. Iar această reacție este atât de intensă, încât poți cu ușurință să o confunzi cu certitudinea că ai întâlnit omul potrivit.
    Ce sunt rănile din copilărie și cum ajung ele să ne influențeze relațiile de cuplu?
    Rănile din copilărie reprezintă acele nevoi emoționale fundamentale care nu au fost satisfăcute în mod adecvat în primii ani de viață. Nu vorbim aici neapărat despre abuz sau despre neglijare severă, ci despre lucruri mult mai subtile, care se pot întâmpla, de fapt, în aproape orice familie, indiferent de cât de iubitori sau de bine intenționați sunt părinții.
    Fiecare copil vine pe lume „întreg”, adică nu există încă, în interiorul lui, acea ruptură pe care o va simți mai târziu între „ce simt” și „ce am voie să simt”, între „cine sunt cu adevărat” și „cine trebuie să fiu pentru a fi acceptat și iubit”. Un bebeluș plânge atunci când este supărat, râde atunci când este fericit și se agață de părintele său atunci când îi este frică, fără să își filtreze sau să își cenzureze trăirile.
    Pe măsură ce copilul crește, începe să învețe, treptat, cum să se comporte și să se raporteze la cei din jur, ce este acceptabil și ce nu, ce trăiri îi sunt permise și ce trăiri trebuie să își ascundă sau să își reprime. Și, oricât de bine intenționate ar fi mesajele pe care le primește în acest sens de la părinți, de la familie, de la profesori sau de la societate în general, această învățare presupune și un anumit grad de cenzurare a trăirilor și a felului în care se exprimă emoțional.
    Astfel, copiii învață că „băieții nu plâng”, că „fetele nu țipă”, că „furia este urâtă”, că „tristețea este o slăbiciune” sau că „nu s-a întâmplat nimic”, deși, de fapt, lucrurile pe care le-au trăit chiar i-au afectat.
    O rană emoțională nu apare doar în urma unor traume majore. De multe ori, este suficient să fi avut un părinte care nu știa, pur și simplu, cum să fie prezent din punct de vedere emoțional – un părinte care, deși îți oferea toate condițiile materiale, nu reușea să te vadă cu adevărat, adică să te vadă pe tine, copilul, împreună cu tot ceea ce simțeai și trăiai în interiorul tău. Sau este suficient să fi învățat, încă de mic, că iubirea părinților vine la pachet cu o serie de condiții: „te iubesc dacă ești cuminte”, „te iubesc dacă nu faci probleme”, „te iubesc dacă nu mă deranjezi”.
    De exemplu, un copil de cinci ani vine acasă plângând pentru că s-a certat cu un prieten. Mama, obosită după o zi grea, îi spune: „Nu mai plânge, nu s-a întâmplat nimic grav”. Intenția ei este una bună – vrea să-l liniștească pe copil și să-l ajute să treacă peste momentul respectiv. Numai că mesajul pe care îl primește copilul este unul cu totul diferit: „ceea ce simți tu nu contează”, „reacția ta este exagerată”, „nu ai dreptul să fii supărat”. Iar dacă această scenă se repetă, în diverse forme, de zeci sau de sute de ori pe parcursul copilăriei, rezultatul, ca adult, va fi o persoană care nu mai are acces real la propriile emoții ori care se simte vinovată de fiecare dată când le simte și încearcă să le exprime.
    Ce se întâmplă, însă, cu acele părți din tine care nu erau considerate „acceptabile” de către părinți sau de către cei din jurul tău? Ele nu dispar pur și simplu, ci devin părți din personalitatea ta pe care ai învățat să le negi, să le respingi sau să le ascunzi, dar care continuă, totuși, să existe și să acționeze din umbră, influențându-ți gândurile, emoțiile, alegerile și comportamentele.
    De exemplu, furia pe care nu ai avut voie să o exprimi în copilărie nu dispare, ci poate lua forma unor resentimente cronice, a unor comportamente pasiv-agresive sau a unor izbucniri emoționale necontrolate, atunci când te simți copleșit și nu mai poți să ții sub control ce simți. Nevoia de afecțiune pe care ai învățat să nu o mai exprimi se poate transforma, ulterior, într-o dependență emoțională mascată sau, dimpotrivă, într-o închidere emoțională pe care tu o numești „independență”, prin care îți spui că nu ai nevoie de nimeni și de nimic.
    Iar atunci când ajungi mai târziu la vârsta adultă și intri într-o relație de cuplu, toate aceste părți reprimate din tine – nevoile emoționale neîmplinite, rănile vechi rămase nevindecate, nevoia de a fi văzut și iubit așa cum nu ai fost în copilărie – se reactivează, fără voia ta. Ele ies, treptat, la suprafață și încep să își caute, în mod inconștient, vindecarea în acea relație.
    De ce se întâmplă acest lucru în special în relațiile de cuplu? Pentru că relația de cuplu reprezintă, de cele mai multe ori, singurul spațiu din viața noastră de adult în care ne deschidem cu adevărat în fața cuiva, în care suntem vulnerabili și expuși emoțional, așa cum eram cândva în copilărie, în relația cu părinții noștri. Iar în acest spațiu de vulnerabilitate, partenerul de cuplu devine, fără să ne dăm seama, persoana de la care așteptăm exact ceea ce nu am primit atunci când aveam cea mai mare nevoie.
    Iar aici apare un paradox, pentru că, fără să îți dai seama, este posibil să nu fii atras în mod natural de un partener care îți poate oferi, cu ușurință, ceea ce ai nevoie. Poți fi atras, dimpotrivă, exact de acei oameni care îți pot reactiva, încă o dată, acele răni din copilărie. Iar acest lucru, oricât de greu de acceptat ar părea, are o explicație psihologică.
    De ce te atrag tocmai oamenii care te rănesc acolo unde te doare cel mai tare?
    Inconștientul tău funcționează altfel decât mintea rațională. La nivel rațional, îți spui: „Am suferit din cauza lipsei de afecțiune din partea părinților mei, așa că îmi voi căuta un partener afectuos”. Însă la nivel inconștient se întâmplă altceva: „Am suferit din cauza lipsei de afecțiune, așa că îmi voi căuta un partener care seamănă, din punct de vedere emoțional, cu părintele care nu a fost capabil să mă iubească așa cum aveam nevoie, pentru că, de această dată, vreau să vindec acea rană”.
    Repeți acest tipar dintr-o speranță inconștientă că, dacă reușești în cele din urmă să fii iubit de cineva care seamănă cu cel sau cu cea care nu te-a iubit suficient, atunci rana din copilărie se va vindeca, iar tu vei putea, în sfârșit, să primești ceea ce nu ai primit atunci.
    De exemplu, o femeie care a crescut cu un tată distant din punct de vedere emoțional va fi atrasă, fără să își dea seama, exact de acei bărbați indisponibili emoțional. Iar acest lucru nu se întâmplă pentru că „îi plac bărbații reci”, ci pentru că, în mintea ei inconștientă, recunoaște tiparul din copilărie și se simte, fără voia ei, atrasă de el. Inconștientul ei îi spune în acel moment: „De această dată, însă, lucrurile vor fi diferite. Dacă voi încerca să mă fac plăcută, să fiu cât mai înțelegătoare și mai răbdătoare cu el, va fi, în sfârșit, lângă mine cu adevărat, așa cum nu a fost atunci tata”.
    La fel, un bărbat care a crescut cu o mamă foarte critică va fi atras, de multe ori, de femei critice și greu de mulțumit, în fața cărora el simte că nu este suficient de bun. În mod conștient nu își dorește să fie controlat sau criticat. Numai că undeva în adâncul lui speră, fără să își dea seama, că, dacă va reuși să primească validarea acestei femei, va putea simți, în sfârșit, că este suficient de valoros, suficient de bun și demn de a fi iubit. Adică ceea ce nu a simțit atunci, alături de mama lui critică.
    Acesta este, de fapt, mecanismul subtil și ascuns prin care, fără să îți dai seama, ajungi să alegi exact omul care are cele mai mici șanse să îți ofere ceea ce ai cu adevărat nevoie. Și tocmai de aceea îl alegi. Inconștientul tău nu caută, în relațiile de cuplu, doar confort și siguranță. El caută, mai degrabă, vindecarea unei răni mai vechi. Iar această vindecare, în logica lui, poate veni doar de la cineva care reactivează acea rană inițială și care îți oferă, astfel, șansa de a o vindeca, în sfârșit.
    Tocmai de aceea foarte mulți oameni percep relațiile liniștite, relațiile cu oameni stabili, disponibili emoțional, ca fiind „plictisitoare”. Iar acest lucru se întâmplă pentru că relațiile sănătoase nu oferă acea intensitate emoțională copleșitoare pe care o confundăm cu iubirea. În schimb, relațiile tumultuoase, în care apropierea alternează cu respingerea și fericirea cu suferința, par a fi „relații adevărate”. Numai că intensitatea trăirilor nu e întotdeauna un semn de iubire. Aceasta mai poate fi un semn că s-a reactivat un tipar din copilărie, când, pentru a fi iubit, trebuia să te străduiești să câștigi atenția unui părinte indisponibil emoțional.
    Când o atracție intensă reprezintă, de fapt, un semnal de alarmă?
    Atracția, în sine, nu reprezintă o garanție a faptului că o iubire reală se poate dezvolta ulterior, însă nu reprezintă nici un semnal de alarmă. Ceea ce contează atunci când vrei să înțelegi dacă atracția pe care o simți față de cineva poate să evolueze spre o iubire sănătoasă este să observi felul în care această atracție se manifestă în interiorul tău.
    Te invit să te întrebi următorul lucru: atunci când te-ai îndrăgostit „nebunește” de cineva, ce simțeai, de fapt, în interiorul tău? Aveai o stare de liniște și de pace interioară sau aveai, mai degrabă, un nod permanent în stomac, o neliniște care nu-ți dădea pace? Te simțeai cu adevărat în siguranță alături de acea persoană sau te simțeai, mai degrabă, într-o stare de tensiune și de așteptare continuă? Reușeai să fii tu însuți, autentic și relaxat sau deveneai, ușor-ușor, o versiune mai cenzurată, mai cuminte și mai „acceptabilă” a ta, doar pentru a-i face pe plac celuilalt?
    O atracție intensă, instantanee, însoțită de acea senzație tulburătoare că „îl cunosc de o viață” nu reprezintă neapărat un semn că ai găsit, în sfârșit, persoana potrivită pentru tine. Dar poate reprezenta un semn că ai găsit o persoană familiară din punct de vedere emoțional. Iar „familiar”, așa cum am văzut, nu este același lucru cu „bun pentru tine” sau „sănătos pentru tine”. Familiar înseamnă, de fapt, ceva ce ai mai trăit cândva, în copilărie, și ce sistemul tău nervos recunoaște imediat.
    Există, însă, câteva semne care apar mai târziu pe parcursul relației și care se văd mai ales în ceea ce ajungi să faci pentru a nu îl pierde pe celălalt:
    – tolerezi comportamente pe care nu le-ai accepta de la nimeni altcineva – justifici, în mintea ta, atitudinile și comportamentele disfuncționale ale partenerului tău: „a avut o copilărie grea”, „nu a vrut, cu adevărat, să mă rănească”, „e doar o etapă…”. Iar atunci când cei din jurul tău, prieteni apropiați sau membri ai familiei, încep să își exprime îngrijorarea față de ceea ce trăiești și accepți tu în acea relație, te aperi și îți aperi partenerul sau partenera, în mod vehement, în fața lor;
    – oscilezi în mod constant între extaz și agonie – atunci, când partenerul tău este prezent, atent și afectuos cu tine, te simți fericit și liniștit. Atunci, când se îndepărtează, este distant sau preocupat de altceva, intri imediat în panică. Cu alte cuvinte, starea ta emoțională ajunge să depindă, aproape în totalitate, de comportamentul celuilalt și de cât de disponibil este el sau ea pentru tine. Iar acest lucru nu reprezintă iubire, ci o formă de dependență emoțională;
    – simți că „fără el sau fără ea nu poți trăi” – ideea de a fi singur, de a rămâne pe cont propriu, te sperie mult mai tare decât ideea de a rămâne într-o relație care te face, de fapt, nefericit. Acest lucru nu reprezintă o formă de iubire reală față de partenerul tău, ci este vorba despre o teamă de abandon, o teamă care își are, cel mai probabil, originile în copilărie;
    – te pierzi pe tine în relație – începi să renunți la preferințele tale, la prieteni, la hobby-uri, chiar și la propriile valori; îți schimbi modul de a te comporta, doar pentru a te „potrivi” cât mai bine cu celălalt și pentru a-i face pe plac. La un moment dat, ajungi să nu mai știi care sunt propriile tale dorințe, păreri sau nevoi. Tu spui că toate acestea le faci din dragoste, dar, de fapt, este vorba despre o frică de a nu-l pierde pe celălalt, care duce la pierderea treptată a propriei tale identități;
    – crezi că îl poți „salva” sau că îl poți „schimba” pe celălalt – te atrage, mai degrabă, potențialul partenerei sau partenerului tău. Practic, ești îndrăgostit de persoana care ar putea să devină cândva în viitor și nu de persoana care este, cu adevărat, astăzi. Această iluzie stă, de cele mai multe ori, în spatele multor relații toxice – în mod inconștient, speri că, dacă vei reuși să-l schimbi pe partenerul tău, vei primi, în sfârșit, ceea ce nu ai primit atunci de la părintele care a fost indisponibil emoțional.
    Ce poți face, mai departe, cu această înțelegere?
    Mulți oameni, deși înțeleg acest mecanism, continuă să aleagă la fel. Chiar dacă știu de unde vine atracția față de un anumit tip de partener, simt aceeași atracție în continuare, pentru că un tipar emoțional format în copilărie nu se schimbă doar pentru că l-ai înțeles.
    În acest punct este nevoie să îți schimbi focusul atenției – de la celălalt la tine însuți. Dacă rămâi focalizat pe ce face partenerul, pe ce nu îți oferă, pe ce ar trebui să se schimbe la el, te învârți în cerc. Pentru că, în realitate, ceea ce simți tu nu este, în primul rând, despre celălalt. Este despre o nevoie a ta rămasă neîmplinită din copilărie – nevoia de a fi văzut, ascultat, iubit așa cum nu ai fost atunci.
    Iar această nevoie nu poate fi îndeplinită de un alt adult. Niciun partener, oricât de iubitor, oricât de prezent, oricât de empatic, nu poate să îți ofere, în prezent, ce nu ai primit în trecut de la părinții tăi. Acea iubire nu poate fi „recuperată” prin altcineva, dar o relație sănătoasă îți poate oferi un spațiu în care să trăiești altfel apropierea, siguranța și vulnerabilitatea.
    Nu partenerul tău este cel care trebuie să „te vindece”, ci tu ești cel sau cea care se poate întoarce spre copilul rănit din interiorul tău  și care îi poate oferi, acum, ca adult, ceea ce nu a primit atunci. Adică să îl asculți, să îi recunoști durerea, să îi spui că vezi cât a suferit și că, de aici încolo, are pe cineva alături – pe tine, adultul care ai devenit. Vindecarea nu vine din afară, ci din interior, prin relația cu tine însuți.
    Poate fi greu să treci prin acest proces de unul singur, deoarece rănile emoționale formate în primii ani de viață cer, de multe ori, un sprijin profesionist, iar acest sprijin îl oferă psihoterapia. În acel spațiu sigur poți fi ghidat și susținut pentru a te apropia, treptat, de copilul rănit din tine și pentru a începe să îi oferi ce are nevoie, făcând pentru el ceea ce nu a putut face nimeni în trecut.
    Pe acest drum se poate strecura, însă, o capcană – aceea de a confunda asumarea responsabilității pentru propriile alegeri cu autoînvinovățirea: „Eu sunt de vină că am ales așa, că am suferit, că am rămas”. Dar vinovăția te ține blocat în trecut, într-o stare de rușine și de neputință care nu schimbă, în realitate, nimic. Responsabilitatea, în schimb, te face să privești spre prezent și spre viitor – îți recunoști și îți asumi alegerile de până acum, fără să te judeci pentru ele și îți recapeți, treptat, puterea de a alege altfel, de acum înainte.
    Când începi să te cunoști mai bine pe tine, să-ți observi tiparele emoționale, să te vindeci, să înțelegi ce anume îți influențează alegerile în relații, ceva se schimbă. Și, odată cu tine, se schimbă și relațiile pe care le construiești.
    Iar această schimbare chiar contează, pentru că în orice relație de cuplu, oricât de multă iubire ar exista între cei doi, conflictele apar inevitabil. Nu există cuplu fără tensiuni, dar diferența este următoarea: atunci, când doi oameni reacționează unul față de celălalt dintr-o poziție de copii răniți, fără să își dea seama, certurile dintre ei încetează să mai fie despre ceea ce par. Devin discuții care scapă de sub control, în care amândoi se rănesc, fără să înțeleagă, cu adevărat, de ce.
    Însă despre acest aspect vom discuta în partea a doua a acestui articol, așa că ne revedem curând!
    Dr. Ursula Sandner
     
    Întrebări frecvente
    Este greșit să simți atracție intensă față de cineva?
    Nu, atracția intensă nu este greșită în sine. Problema apare atunci când o transformi imediat în certitudine – când o iei drept dovadă că persoana din fața ta este, în mod sigur, potrivită pentru tine. Atracția poate fi începutul firesc al unei cunoașteri reale, dar nu poate înlocui ceea ce, ulterior, urmează să descoperi: cum se comportă acel om, ce valori are și, mai ales, cum te simți tu însuți lângă el, pe măsură ce relația evoluează.
    Trebuie să ieși din relație dacă îți dai seama că îți activează rănile din copilărie?
    Nu. Dacă acesta ar fi criteriul, nimeni nu ar mai rămâne cu nimeni. Ceea ce este important este cum reacționați amândoi atunci când acest lucru se întâmplă. Reușești, după ce te liniștești, să vorbești cu el sau cu ea despre ce s-a întâmplat? Te ascultă cu interes sau întoarce, treptat, discuția împotriva ta? Își asumă responsabilitatea pentru partea sa de contribuție sau te face să simți că exagerezi?
    Există cupluri în care, tocmai în urma unor astfel de momente grele, cei doi parteneri ajung să se cunoască mai bine și să crească treptat împreună. Și există alte cupluri în care, oricât ai încerca să discuți, să explici, să depășești împreună cu celălalt o situație grea din punct de vedere emoțional, acesta nu te ascultă, nu te vede sau chiar profită de vulnerabilitățile tale.
    Observă cum te simți tu după un astfel de moment – te simți mai apropiat de partenerul tău sau de partenera ta sau mai obosit, mai singur și mai neînțeles? Intimitatea implică deschidere și vulnerabilitate, dar este nevoie să implice și siguranță, sentimentul că te simți în siguranță lângă acel om, iar dacă nu simți asta, nu mai vorbim despre o relație care îți activează niște răni mai vechi, ci despre una care treptat îți creează altele noi.
    Cum vorbești cu partenera sau cu partenerul despre rănile tale fără să îl învinovățești?
    Contează foarte mult felul în care îți exprimi trăirile. „Tu mă abandonezi mereu” este o acuzație – plasezi asupra partenerului întreaga responsabilitate pentru ce simți tu. În schimb, dacă spui: „În anumite momente se trezește în mine o frică mai veche de abandon și încerc să înțeleg ce se întâmplă cu mine”, îi arăți partenerului ce trăiești, fără să îl învinovățești pentru ce simți tu. Iar acest lucru este o dovadă de asumare. Prima formulare îl pune, automat, în defensivă. A doua îi deschide un spațiu în care te poate asculta și poate fi alături de tine, fără să se simtă atacat.
    De ce, deși ai avut o copilărie pe care tu o consideri „bună”, repeți tipare nesănătoase în relații?
    Pentru că rănile emoționale nu apar doar în cazul unor traume majore. Un părinte care era prezent fizic, dar absent emoțional, un mediu familial în care tensiunile „se rezolvau” prin tăceri prelungite sau retragere, mesajele subtile că anumite emoții nu erau acceptabile, toate acestea își pot lăsa amprenta asupra ta. În plus, copiii care cresc în familii aparent armonioase, dar care nu au primit în mod constant validare emoțională, pot ajunge să dezvolte un atașament nesigur fără să își dea seama. De altfel, ceea ce numești astăzi „o copilărie bună” poate fi, de multe ori, povestea pe care ai fost nevoit să ți-o spui mai târziu ca să poți merge mai departe, ca să poți trăi cu ce s-a întâmplat. Dar nu este întotdeauna o oglindă fidelă a realității trăite de tine atunci.
    Dacă îți dai seama că ai avut, până acum, o serie de relații nepotrivite, cum mai poți avea încredere că data viitoare vei alege mai bine?
    Ai nevoie să te asculți cu mai multă atenție. Adică nu este vorba despre a nu mai avea încredere în ceea ce simți, ci despre a învăța să „citești” diferit ce simți. De exemplu, atracția puternică față de cineva pe care abia îl cunoști nu este automat dovada că ai întâlnit omul potrivit pentru tine. Poate fi un semn că ceva îți este familiar. Odată ce începi să te întâlnești cu un om ori să îl cunoști, este important să observi cum te simți, mai exact, lângă el. Ai parte de liniște sau de o neliniște difuză pe care nu o poți explica? Reușești să fii tu însuți sau începi, deja, să te cenzurezi?
    Cum îți poți ajuta partenerul actual, dacă vezi că și el repetă tipare din copilăria lui?
    Cel mai bine îl ajuți lucrând cu propriile tale tipare, nu încercând să le schimbi pe ale lui. Atunci, când tu nu mai reacționezi automat (din poziția de copil rănit la rândul tău), dinamica dintre voi se schimbă în mod subtil, iar el sau ea are, în sfârșit, spațiul de a se observa pe sine. Ce mai poți face, în plus, este să creezi un mediu în care să se simtă în siguranță când este vulnerabil – adică, atunci, când partenerul tău îți spune ceva ce este dureros pentru el, să nu-l ironizezi, să nu-i minimalizezi trăirile și să nu îl pedepsești pentru deschiderea de care a dat dovadă în acel moment. Restul, însă, ține, în mod inevitabil, doar de el. Schimbarea reală a unui om nu poate veni niciodată din afară, nici măcar atunci când îl iubești cu adevărat.
    Orice atracție puternică este nesănătoasă?
    Nu. Atracția intensă și instantanee poate să existe, cu siguranță, și în relațiile sănătoase și echilibrate. Semnalul de alarmă apare, însă, în momentul în care această atracție vine la pachet cu anxietate, cu senzația că te pierzi pe tine sau când există treceri bruște de la apropiere la respingere. O atracție care, în timp, se transformă într-o iubire reală îți aduce, de cele mai multe ori, un sentiment de entuziasm însoțit de liniște interioară, nu o oscilație continuă între euforie și panică.
    25 min
  • [EXCLUSIV] Relațiile de cuplu și rănile din copilărie (I) – Cum îți alegi inconștient partenerul?

    Intră pe ⁠⁠⁠DrUrsula.ro

    Felul în care îți alegi partenerul este influențat, în mare măsură, de experiențele tale din copilărie, chiar dacă tu crezi că alegerea ta este una rațională. Atracția intensă pe care o simți față de anumiți oameni poate reprezenta o recunoaștere inconștientă: persoana din fața ta seamănă, la nivel emoțional, cu unul dintre părinții tăi. Iar dacă nu îți cunoști propriile răni emoționale din copilărie, vei fi atras tocmai de oamenii cu care să repeți aceleași tipare disfuncționale, în loc de cei care ți-ar putea oferi liniștea de care ai nevoie.

    Există o întrebare pe care aproape nimeni nu și-o adresează la începutul unei relații: de ce tocmai acest om? Când partenera sau partenerul ne întreabă de ce îl iubim, îi putem răspunde, de cele mai multe ori, destul de ușor, pentru că în mintea noastră ne spunem deja povești frumoase despre cum s-au întâmplat lucrurile, despre cât de potriviți suntem, despre cât de special ne-am simțit unul lângă celălalt.

    Mai greu este să răspundem la altceva: dintre toți oamenii pe care i-ai întâlnit până acum, de ce tocmai acesta a declanșat în tine emoții atât de intense? De ce tocmai el sau ea te-a făcut să simți că „l-ai găsit, în sfârșit”? Și dacă analizezi puțin relațiile tale anterioare, poate vei observa că, sub forme diferite, cu oameni aparent diferiți, tiparul se repetă.

    De cele mai multe ori spunem „chimie”, „compatibilitate”, spunem că „am simțit, pur și simplu, ceva special” și ne mulțumim cu aceste explicații, fără a ne mai întreba ce anume produce, de fapt, o senzație atât de puternică, atât de copleșitoare.

    Pentru a înțelege, însă, cu adevărat, felul în care iubim și de ce alegem pe cine alegem, este nevoie să observăm lucrurile mai în profunzime. Chiar dacă răspunsul pe care îl vom găsi nu este tocmai „romantic”, el ne poate ajuta să facem alegeri mai conștiente și mai sănătoase în relațiile pe care le construim.

    Restul pe https://www.ursula-sandner.com/relatiile-de-cuplu-si-ranile-din-copilarie-i-cum-iti-alegi-inconstient-partenerul/

    25 min
  • Nu e iubire reală, ci manipulare: gesturile de afecțiune după abuz sunt o strategie de control, nu o dovadă a schimbării reale
    O dinamică frecvent întâlnită în relația cu un narcisist este aceea în care există o alternanță între episoadele de abuz și cele de aparentă armonie.
    Te umilește, îți ignoră suferința, te pedepsește când încerci să pui limite, apoi devine, dintr-o dată, atent, binevoitor, „schimbat”. Îți zâmbește de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic și îți spune că tot ce-și dorește este să fie armonie și liniște între voi.
    Dar aceasta nu este o schimbare reală, ci o manieră prin care caută să te facă să crezi că nu s-a întâmplat nimic grav, că totul este bine. Dacă reușește să te facă să te îndoiești de realitate, te poate ține prins în jocul lui/ei.
    Această „bunătate” care urmează după cruzime este o strategie, e pregătirea terenului pentru un nou abuz. Nu regretă, nu își cere iertare sincer, nu își asumă responsabilitatea, însă încearcă să-ți „rescrie” memoria, pentru ca tu să gândești: „Poate n-a fost chiar atât de grav.”, „Poate chiar vrea să se schimbe.”
    Este totul o capcană – dovezile sale de afecțiune nu sunt reale, ci sunt o „momeală” prin care încearcă să-și șteargă urmele. Și exact când îți lași garda jos… lovește din nou.
    El/ea „uită” atât de repede abuzul, nu pentru că are memoria scurtă, ci pentru că refuză să-și asume responsabilitatea pentru faptele sale. De fapt, nu a uitat nimic, dar speră ca tu să uiți. Dacă se poartă ca și cum totul ar fi bine, tu ajungi să te simți vinovat că încă suferi, că încă te doare. Așa că taci ca să nu strici „liniștea”, să nu pari cel problematic.
    Iar dacă aduci în discuție felul în care te-a rănit, îți va spune: „Iar deschizi subiectul ăsta?”, „Ești prea negativ.”, „Nu putem să trecem, pur și simplu, peste?”. Te face să crezi că tu ești problema, că nu vrei să vă fie bine, altfel ai depăși momentul. Ajungi să îți justifici durerea chiar celui care ți-a provocat-o. Iar el/ea zâmbește, știind că i-a reușit și de această dată jocul manipulării.
    Dar știi ce este cel mai important să ții minte? Gesturile frumoase fără să existe o schimbare reală sunt doar o mască. „Iubirea” fără asumarea niciunei responsabilități este manipulare. Iar „liniștea” fără un real sentiment de siguranță este frică ascunsă sub tăcere.
    Așa că, întreabă-te: „S-a schimbat el/ea cu adevărat sau doar încearcă să mă controleze prin inducerea vinovăției?”, „Este aceasta iubire sau doar o pârghie de manipulare?”.
    „Scuzele” sale nu au niciun rost dacă nu sunt urmate de o schimbare comportamentală reală, iar „bunătatea” manifestată acum nu este cu adevărat bunătate, dacă apare după ce în prealabil a fost crud și abuziv cu tine.
    Ca să nu îi mai faci jocul, nu mai accepta gesturi de afecțiune dacă nu își asumă și responsabilitatea pentru greșelile sale. Nu mai confunda tăcerea cu pacea. Începe să ceri mai mult, să ceri o schimbare reală și observă ce se întâmplă. Și amintește-ți că, fără asumare, nu există evoluție. Ceea ce face el/ea este un joc al manipulării deghizat în „iubire”.
    Ursula Sandner
    3 min
  • Nu e datoria ta să trăiești după așteptările altora: ai dreptul să spui „nu”, să pui limite și să alegi respectul de sine în locul vinovăției
    Nu te simți vinovat sau rușinat că nu faci ce așteaptă alții de la tine.
    Ai dreptul să gândești, să simți și să trăiești așa cum consideri tu că e bine pentru tine.
    Spune „NU” când vrei să spui „NU”.
    Nu trebuie să fii drăguț cu oamenii care nu se poartă cu respect față de tine.
    Ceea ce simt alți oameni este alegerea lor, nu permite să fii manipulat sau șantajat emoțional de trăirile altora.
    Nu permite ca oamenii să își verse furia sau alte emoții asupra ta.
    Nu accepta ca oamenii să își dea cu părerea în ceea ce te privește, dacă tu nu ai solicitat acea opinie.
    Nu este responsabilitatea ta să satisfaci așteptările, nevoile sau dorințele altora.
    Ursula Sandner
    1 min
  • Te întrebi de ce reacționezi așa? Rănile emoționale ascunse îți influențează fiecare gest și relație. Descoperă-le pentru a te vindeca și a iubi liber
    Felul în care reacționezi îți poate indica ce răni emoționale ai și la ce aspecte e important să lucrezi.
    Astfel, dacă te panichezi când cineva se distanțează de tine, poate fi vorba despre o rană de abandon.
    Dacă îți e teamă să spui „nu”, e posibil să fie vorba despre teama de respingere și despre un tipar de a le face mereu pe plac altora.
    Dacă reacționezi defensiv atunci când ești contrazis sau corectat, e posibil ca această reacție să fie legată de răni mai vechi, provocate de critici repetate în trecut.
    Dacă te închizi în tine atunci când apare un conflict, e posibil să fi trăit într-un mediu în care nu te-ai simțit în siguranță și unde a te exprima liber putea atrage critică, pedeapsă sau respingere.
    Dacă nu poți tolera să fii ignorat, poate fi vorba despre faptul că ai fost neglijat în copilărie.
    Dacă ai nevoie constantă de validare și de confirmări, poate fi vorba despre o lipsă de încredere în sine și despre răni provocate de trădări sau dezamăgiri din trecut.
    Dacă reacționezi exagerat la greșeli mărunte, poate fi vorba despre o tendință spre perfecționism care are, de fapt, la bază sentimentul de a nu fi suficient de bun și o rușine cronică.
    Dacă simți nevoia să deții controlul în orice situație, poate fi vorba despre o rană legată de imprevizibilitate și nesiguranță trăită în copilărie, care te face să crezi că doar controlându-i pe ceilalți ești în siguranță.
    Dacă devii gelos cu ușurință, poate fi vorba despre o stimă de sine scăzută și despre tendința de a te compara constant cu alții și de a simți că pierzi.
    Dacă devii anxios când ceilalți sunt supărați, este posibil să fi învățat încă din copilărie să trăiești cu teama de a nu greși și de a nu-i deranja pe alții, fiind mereu atent la cum te comporți pentru a evita conflictele.
    Ursula Sandner
    2 min
  • Frica de a nu pierde ce ai îți dictează viața? Descoperă cum mintea ta e singura ancoră reală ce îți redă puterea de a reclădi orice
    Cea mai mare bogăție a ta este propria ta minte, nu lucrurile pe care le deții și nici oamenii pe care îți imaginezi că îi posezi.
    Omul poate să piardă bunurile materiale pe care le are și persoanele care îl înconjoară. Niciodată nu știi ce îți poate aduce ziua de mâine, iar, dacă tu te definești prin ce ai și pe cine ai lângă tine, atunci, când le pierzi, simți că te pierzi și pe tine. În plus, atunci, când ceea ce ai în exterior reprezintă pentru tine siguranța ta, vei trăi mereu cu frica de a nu pierde. Vei fi dispus să faci orice, indiferent de costuri sau de consecințe, indiferent cât compromis și sacrificiu implică, doar pentru a păstra în viața ta niște ancore iluzorii – sub formă de bunuri și oameni.
    Însă, atunci, când tu știi că, de fapt, tot ceea ce ai sunt mintea ta și puterea ta interioară, nu vei mai căuta și nu te vei mai agăța de siguranță în exterior. Pentru că știi că, orice s-ar întâmpla, chiar dacă va fi neplăcut pe moment, ai încredere în tine și în capacitatea ta de a o lua de la capăt.
    Întărește-ți mintea, structureaz-o, folosește-ți mereu rațiunea și investește mereu în dezvoltarea ta interioară. Când ai încredere în tine, ai curajul de a trăi fără teama că mâine tot ce este în exterior poate să dispară. Deoarece știi că, și dacă se va întâmpla asta, tu ai în tine toate resursele necesare pentru a-ți reclădi viața de la zero, de câte ori va fi necesar sau vei simți că vrei să faci asta.
    Mintea ta este bunul tău cel mai de preț și tovarășul pe care te poți baza mereu când totul în exteriorul tău se năruie. Prețuiește-ți mintea!
    Ursula Sandner
    2 min
  • Maturitatea emoțională înseamnă să vezi rănile din spatele comportamentelor altora, fără să mai porți ranchiună și fără să te lași rănit din nou
    Pe măsură ce devii din ce în ce mai matur/ă din punct de vedere emoțional, nu mai rămâi blocat/ă în ranchiună și ură. Nu îți mai dorești să te răzbuni pe ceilalți, nu le mai porți resentimente, deoarece începi să vezi dincolo de comportamentele lor.
    În spatele comportamentului unui adult rănit, tu vezi, de fapt, un copil care nu s-a vindecat niciodată. Îți dai seama că reacțiile lui nu sunt despre tine, ci izvorăsc din propriile traume și frici.
    Oamenii proiectează asupra altora propria suferință, temerile și rănile lor. Îi rănesc pe ceilalți, de multe ori fără să vrea, pentru că sunt ei răniți. Asta nu le scuză comportamentul, dar te ajută să-l înțelegi mai bine.
    Te ajută să:
    – nu mai iei lucrurile personal;
    – să nu mai lași ca rănile lor să te rănească pe tine;
    – să pui limite sănătoase.
    Lasă-i să-și trăiască propriile experiențe, fără să te lași prins în vâltoarea lor, însă învață să te distanțezi – emoțional și/sau fizic. Nu îi poți salva pe ei, dar este necesar să te protejezi pe tine.
    Ursula Sandner
    2 min

About Dr. Ursula Sandner — Iubire, relații și viață — Psihologie

From the publisher's feed

Gânduri despre viață, relații și suflet, cu Dr. Ursula Sandner — psihoterapeut, life-coach și autor. Episoade scurte de 1-7 minute.