Dr. Ursula Sandner — Iubire, relații și viață — Psihologie

Adevărul este că nu e ușor să-ți dai voie să te cunoști și să te accepți, ca mai apoi să evoluezi. Mulți oameni evită contactul cu ei înșiși, pentru că este mai simplu să trăiască în autoamăgire, iluzie sau minciună.

Cumva, s-au obișnuit să trăiască cu un văl pe ochi și merg înainte așa. Nu le place să conștientizeze adevărul, pentru că… doare. Așa că preferă să păstreze niște aparențe, atât în fața lor, cât și în fața altora.

Lumea este un spectacol cu măști și ce ne mai place asta… Ne întâlnim unii cu alții, zâmbim și vorbim protocolar, totul este predefinit și fiecare își joacă rolul care „trebuie”. Din păcate, facem asta atât cu străinii, cu prietenii, cu partenerul de cuplu, în familie și mai ales cu noi înșine.

Trăim vieți superficiale, ne ascundem după deget și după aparențe, ne mințim și mințim, fugim de noi înșine, de parcă întâlnirea cu propria persoană ar fi ceva îngrozitor. Și, da, primul impact este unul dur, atunci când îți dai seama că trăiești într-o minciună și la fel fac și cei din jurul tău.

Cei mai înțelepți dintre noi își dau seama că nu este ok ceea ce se întâmplă cu ei înșiși, cu viața lor și în jurul lor. În loc să bage capul în nisip, așa cum face toată lumea, își pun întrebări și caută neîncetat răspunsuri. Nu se mulțumesc cu tradiții prostești, cu „așa se face” sau să dea bine în ochii lumii. Caută, înțeleg, acceptă și evoluează.

Mai sunt și alții, suficient de „norocoși”, încât viața să-i trântească puternic de pământ și care, în zbaterea lor spre supraviețuire, dau peste adevăr și îl îmbrățișează. Sunt acei oameni care se transformă, care lasă măștile deoparte și trăiesc conștient și asumat. Nu-i judecă pe cei care încă își poartă cu mândrie masca, dar speră că, poate, într-o zi, vor alege să renunțe la ea.

Înainte să ajungi la adevăr, trebuie să treci printr-o perioadă de „purgatoriu” – să-ți dai voie să vezi toată mizeria, toată minciuna și prefăcătoria în care trăiești și în care trăim cu toții. Însă, după ce treci de această etapă, nu vei mai fi niciodată la fel. Vei fi eliberat de măști, de amăgiri, de iluzie, de minciună și prefăcătorie și nu-ți vei mai dori vreodată să te întorci. Atunci vei fi un om liber și te vei simți atât de bine să trăiești conștient, autentic și asumat.

Ursula Sandner

Dacă spui că „nu ai timp pentru tine”, e posibil să te temi, de fapt, de momentele de liniște – pentru că atunci ar trebui să te asculți pe tine cu adevărat și să vezi ce se ascunde sub agitație: tristețe, singurătate sau golul pe care încerci să-l umpli făcând mereu „ceva”.

Soluția este să începi cu pași mici: oprește telefonul pentru zece minute, stai în liniște și întreabă-te sincer: „Ce simt acum?”. Scrie răspunsul, fără să-l judeci. După ce îți dai voie să simți, nu te opri acolo, ci întreabă-te ce mesaj îți transmite acea emoție și de ce e acolo. Ce nevoie neîmplinită semnalează? Ce parte din tine are nevoie de atenție sau de vindecare? Apoi acționează în acord cu ceea ce ai descoperit.

Dacă te critici constant, nu ești tu cel care vorbește, ci vocea părintelui care te-a făcut să crezi că nu ești suficient de bun. Ai preluat acel mesaj și l-ai transformat într-o convingere adânc înrădăcinată, pe care acum o repeți fără să-ți mai dai seama, ca și cum ar fi propria ta voce.

Soluția este să începi să-ți recunoști vocea interioară critică și să nu te mai identifici cu ea. Observă când apare și întreabă-te: „Cine vorbește acum – eu sau cineva din trecutul meu?”. Apoi, înlocuiește critica cu compasiunea: vorbește-ți așa cum ai vorbi unui copil care are nevoie de încurajare. Cu timpul, înveți să devii propriul tău sprijin și să te tratezi cu blândețea pe care nu ai primit-o atunci când aveai cel mai mult nevoie de ea.

Dacă spui că ești „puternic”, dar eviți orice formă de vulnerabilitate, nu e vorba de putere, ci de frică – frica de a nu fi rănit, de a nu pierde controlul sau de a nu fi perceput ca slab.

Soluția este să înțelegi că vulnerabilitatea nu este opusul puterii și nu înseamnă pierderea controlului, ci acceptarea faptului că nu poți controla totul. A fi vulnerabil nu înseamnă să te expui oricui, ci să ai curajul să fii autentic acolo unde există încredere. Puterea reală nu se măsoară prin cât de bine îți ascunzi emoțiile, ci prin capacitatea de a le recunoaște și gestiona cosntructiv, fără să te negi pe tine.

Dacă spui că „nu mai vrei nimic”, e posibil ca, în realitate, să nu-ți fi pierdut dorința, ci speranța –speranța că ceea ce vrei mai poate fi posibil pentru tine.

Soluția este să reaprinzi speranța prin acțiuni concrete, nu prin așteptare. În loc să te întrebi: „De ce să mai încerc?”, întreabă-te: „Ce pas mic pot face azi pentru mine?”. Dorința nu a dispărut, ci a fost acoperită de dezamăgire și neputință. Iar singura cale de a o readuce la suprafață este să demonstrezi, prin acțiune, că încă ești dispus să mergi înainte.

Dacă îți este greu să primești complimente, e posibil ca, în adâncul tău, să nu crezi că le meriți – pentru că imaginea ta despre tine nu se potrivește cu felul în care te văd ceilalți.

Soluția este să înveți să primești, nu doar să oferi. Când cineva te apreciază, nu respinge complimentul și nu-l minimaliza, ci pur și simplu mulțumește. Observă disconfortul care apare, fără să-l judeci; el îți arată cât de dificil îți este să te vezi printr-o altă oglindă, nu prin filtrul criticii interioare. În timp, vei înțelege că nu trebuie să devii „mai bun”, ci doar să-ți dai voie să recunoști și tu valoarea ta reală.

Ursula Sandner

Nu mai pierde timpul cu oameni alături de care nu te simți cu adevărat bine. Nu mai oferi o a doua șansă celor care, încă de la început, nu ți-au arătat că te respectă și te prețuiesc.

Nu îți mai irosi zilele străduindu-te să îți revii după întâlniri și conversații care te-au făcut să te simți „mic”, fără valoare, care te-au făcut să te îndoiești de tine și de puterea ta.

Nu le mai găsi scuze și justificări celor care, prin felul în care te tratează, îți arată că nu contezi cu adevărat pentru ei, mai ales când, după fiecare interacțiune, pleci simțindu-te mai rău decât atunci când ai venit.

Înconjoară-te, în schimb, de oameni alături de care te simți bine în propria piele, poți să fii tu însuți și să te bucuri de viață alături de ei, fără să mai faci compromisuri și sacrificii, fără să îți încalci limitele și valorile doar pentru a fi „tolerat”.

Nu accepta să fii acea persoană care este mereu disponibilă atunci când alții au nevoie de ea, dar când tu ai nevoie de ei, te ignoră sau „sunt ocupați”. Nu ești doar o „soluție” convenabilă de moment la care alții apelează când le convine, fără să țină cont de nevoile, dorințele sau timpul tău.

Dacă tu ești singurul care face eforturi reale într-o relație, iar celălalt doar consideră că „i se cuvine”, vei ajunge să te epuizezi singur, însă fără ca acea relație să devină vreodată ceea ce ai tu nevoie. Iar dacă îți dai seama că ești, într-adevăr, acea persoană care oferă totul, însă nu primește mai nimic, oprește-te.

În definitiv, tu ești cea mai importantă persoană din viața ta. Nu renunța la ce ai tu nevoie, la valorile sau la timpul tău pentru cineva care, în realitate, nu ține cu adevărat la tine. Faptele unui om cântăresc mult mai mult decât orice vorbe sau promisiuni, iar când un om îți arată zi de zi cine este, de fapt, crede ce vezi, nu ce ți se spune.

Ursula Sandner

Ai fost învățat să crezi că alții știu mai bine, că trebuie să urmezi „regulile” lor, chiar dacă sunt nepotrivite pentru tine. Însă, de cele mai multe ori, tu știi deja răspunsul, dar frica și ce spun cei din jur te fac să nu-l mai auzi.

Când taci și te lași condus de alții, le dai toată puterea asupra vieții tale. Când oprești „zgomotul” lor și începi să te întrebi ce vrei cu adevărat, îți iei această putere înapoi.

Astfel de oameni pun presiune asupra ta sau te manipulează nu din „iubire” sau pentru că „îți vor binele”, ci pentru că le convine să iei decizii care îi avantajează pe ei, nu pe tine. Vor ca tu să fii fericit, însă doar dacă fericirea ta nu le încurcă planurile.

Astfel, ca să „te auzi” pe tine și să nu mai decizi în funcție de ce vor alții:

– îndepărtează-te pentru un moment de „zgomotul” exterior – telefoane, părerile altora, sfaturi din toate părțile și încearcă să-ți liniștești mintea și să rămâi doar tu cu tine;

– nu forța răspunsurile, lasă-le să vină natural;

– ai răbdare și acordă-ți timp – unele adevăruri apar doar când ești pregătit să le vezi;

– ascultă-ți corpul – de cele mai multe ori, știe înaintea minții. Dacă simți tensiune, un nod în stomac, neliniște, corpul îți transmite că răspunsul este „nu”. Dacă te simți ușurat, energizat, entuziasmat, corpul îți transmite că răspunsul este „da”.

Încearcă să te gândești la ambele variante (și când spui „nu” și când spui „da”) și, pentru fiecare, imaginează-ți că ai luat deja acea decizie. Observă în ce scenariu te simți mai plin de viață, mai liber, mai liniștit.

Răspunsul pe care îl cauți nu ți-l poate da nimeni. El se află deja în tine, iar tot ce ai de făcut e să te oprești câteva clipe și să-l lași să se facă auzit. Oamenii vor vorbi, te vor judeca, vor încerca să te ghideze sau să te abată de la drumul tău, însă tu vei fi cel care va fi nevoit să trăiască cu propriile alegeri.

Ursula Sandner

Uneori, oamenii pot părea că, peste noapte, s-au transformat în versiunea lor ideală: amabili, iubitori, atenți și gata să te copleșească cu gesturi frumoase. Astfel de schimbări bruște pot ascunde, în realitate, o strategie de manipulare.

În relațiile de cuplu acest gen de comportament poate să apară brusc în urma unui episod de abuz sau devalorizare și este un semnal de alarmă că acea relație este una toxică.

Schimbarea reală necesită timp, conștientizare, asumare și o modificare a comportamentului care durează mai mult de câteva zile, săptămâni sau luni. O persoană care își recunoaște greșelile și își dorește cu adevărat să fie mai bună nu doar declară acest lucru în momente de criză, ci demonstrează în timp, prin fapte concrete și consecvente, că este angajată în această schimbare.

Dacă partenerul tău devine brusc atent și iubitor după un episod în care te-a jignit, umilit, devalorizat, abuzat sau rănit și începe să te copleșească cu declarații care par prea bune pentru a fi adevărate, gesturi mărețe și promisiuni că „nu va mai face” sau că „se va schimba”, însă la scurt timp reapar aceleași comportamente problematice, aceasta este doar o strategie de a te determina să nu pleci ori să „îți treacă supărarea”.

Persoana încearcă să te convingă că „se schimbă”, dar doar atât cât este necesar pentru a te face să rămâi. Odată ce simte că ai fost „recâștigat”, ciclul reîncepe.

Acest ciclu de abuz, regrete, promisiuni, lună de miere, abuz din nou te poate face să rămâi blocat/ă într-o relație care îți face rău. Este o alternanță între suferință și momente aparent ideale care îți creează confuzie și care te face să te agăți de acele momente frumoase sau liniștite, sperând că cele urâte nu se vor mai repeta.

Poate că te învinovățești pe tine pentru izbucnirile partenerei/partenerului tău – „eu l-am provocat”, „ar fi trebuit să tac/să nu fac asta” și devii și mai supus, reprimându-ți mai mult nevoile, dorințele, opiniile și sentimentele.

Este important să fii atent la fapte, nu doar la vorbe. Un „îmi pare rău” spus cu lacrimi în ochi valorează mai puțin decât o schimbare reală care poate fi observată în timp. Un „nu se va mai întâmpla niciodată” trebuie să fie susținut de acțiuni clare care să demonstreze o înțelegere reală a problemelor și disponibilitatea de a lucra asupra lor și de a-și asuma partea lui/ei de responsabilitate.

Dacă simți că ești prins într-un astfel de cerc vicios, între momente de suferință și perioade scurte de „lună de miere”, întreabă-te: „Această relație îmi oferă stabilitate, respect și siguranță emoțională sau doar mă epuizează și mă face să mă îndoiesc constant de mine?”.

Nu te mulțumi cu iluzii, nu trăi din speranțe deșarte, nu te lăsa prins în promisiuni fără fond, nu confunda gesturile mărețe de moment cu iubirea autentică. Schimbarea reală nu se promite, se demonstrează prin fapte în mod constant.

Iar dacă cineva nu poate arăta, zi de zi, că te respectă, că îți înțelege nevoile și că este capabil să își asume responsabilitatea pentru propriile acțiuni, poate că a sosit momentul să te întrebi nu dacă persoana aceea se va schimba, ci dacă tu mai vrei să rămâi într-un loc unde trebuie mereu să speri la mai bine.

Ursula Sandner

Inteligența emoțională se observă cel mai bine în momentele de stres, disconfort și vulnerabilitate; în felul în care o persoană își gestionează emoțiile și în felul în care reacționează la emoțiile celuilalt. Însă care sunt semnele că o persoană are o inteligență emoțională scăzută?

– nu reușește să își recunoască și să își gestioneze emoțiile – confundă o reacție de moment (de exemplu, explodează de furie) cu ceea ce simte, de fapt: frică, rușine, respingere sau neputință. Spune des: „Nu știu ce am”, „N-am nimic”, „Lasă-mă în pace”, „M-ai enervat” și ajunge să își descarce necontrolat trăirile asupra celor din jur;

– reacționează pasiv-agresiv sau se așteaptă ca ceilalți să-i citească gândurile – nu comunică direct și evită discuțiile dificile, numai că lucrurile nespuse nu dispar, ci se acumulează și ies mai târziu la suprafață sub forme mult mai greu de gestionat;

– nu își cere scuze sau face asta doar de gura lumii ori ca să închidă discuția, după care face exact același lucru data viitoare, deoarece nu există o asumare reală a responsabilității. Nu reflectează, nu schimbă nimic în comportamentul său, iar scuzele care nu sunt urmate de o schimbare reală reprezintă doar o modalitate rapidă de a ieși dintr-o situație inconfortabilă;

– se grăbește să dea sfaturi în loc să-l asculte pe celălalt – uneori oamenii au nevoie doar să simtă că nu sunt singuri, că sunt auziți, însă unui om cu o inteligență emoțională scăzută îi este greu să tolereze emoțiile dificile ale celuilalt, așa că se grăbește să ofere soluții;

– când îi povestești despre greutățile prin care treci, începe să îți spună că lui îi este mult mai greu. Redirecționează discuția spre el și problemele sale, în loc să fie atent la ce simți tu în acel moment. Astfel, ajungi să te simți respins, invizibil și ca și cum ceea ce trăiești nu contează;

– intră imediat în defensivă – îi spui că ceva te-a deranjat, iar el sau ea nu încearcă să înțeleagă ce ai vrut să transmiți, ci sare să se apere, te contrazice, se închide sau întoarce totul împotriva ta. În loc să se întrebe: „Ce e nevoie să înțeleg mai bine?”, se lasă condus de orgoliu și, din acest motiv, îi este și foarte greu să se schimbe;

– îi este greu să vadă lucrurile și din perspectiva altcuiva – îți poate spune lucruri precum: „Exagerezi”, „Nu e mare lucru”, „Nu ai de ce să te simți așa”. Pur și simplu nu poate înțelege o experiență sau o emoție dacă nu a trecut prin ea sau dacă nu rezonează cu ea în acel moment, iar această lipsă de empatie te poate face să te simți singur și neînțeles.

Inteligența emoțională nu înseamnă să nu te mai enervezi niciodată, să nu te mai doară nimic sau să ai reacții „perfecte” în relațiile tale. Înseamnă să poți să te oprești înainte să lași emoțiile să decidă în locul tău, să înțelegi ce se întâmplă cu tine și să conștientizezi că responsabilitatea pentru ce simți și cum te comporți îți aparține în totalitate.

Ursula Sandner

Unii oameni nu se bucură cu adevărat atunci când îți merge bine, deoarece succesul, evoluția și schimbarea ta îi fac să se simtă „mici” și îi pun față în față cu propriile limitări și nereușite. Și ca să nu mai simtă asta, încearcă să te tragă pe tine în jos.

O astfel de persoană îți critică în mod repetat deciziile, îți descurajează visurile, spunându-ți că „nu sunt realizabile” sau că „un om ca tine” nu poate ajunge atât de departe, iar atunci, când îți merge bine, găsește imediat un comentariu răutăcios de făcut despre asta.

Cu timpul, începi să dezvolți o tendință de a-ți minimiza realizările, doar ca să nu-l faci pe celălalt să se simtă prost. Iar asta te împiedică să te bucuri pe deplin de ele. Uneori te simți chiar vinovat, de parcă ai fi făcut ceva greșit sau începi să-ți pui și tu la îndoială capacitățile (mai ales dacă nu ești foarte sigur pe tine).

Încetează să mai faci asta. Nu te face „mic” doar pentru că puterea și frumusețea ta îi deranjează pe cei nemulțumiți de propria lor viață. Nu mai împărtăși motivele tale de bucurie cu cei care nu sunt capabili să se bucure pentru tine. Nu le permite să te descurajeze, să te tragă în jos sau să te facă să te îndoiești de tine.

Alegerea sănătoasă nu este să renunți la planurile și visurile tale, doar pentru că alții se simt deranjați sau amenințați de ele, ci să te îndepărtezi de oamenii care îți dovedesc, iar și iar, că nici nu vor, nici nu încearcă cu adevărat să fie alături de tine și să te susțină când vrei să evoluezi și să devii un om mai împlinit.

Ursula Sandner

După o despărțire, chiar dacă știi că acea persoană nu ți-a făcut bine – mai ales dacă relația a fost una toxică sau abuzivă – continui să te gândești frecvent la ea. Poate că asculți acele melodii care-ți amintesc de ea, o „cauți în alți oameni” sau revizitezi locurile în care obișnuiați să mergeți voi doi. Nu o faci pentru că îți este dor în sensul obișnuit, ci pentru că tăcerea de după te doare mai tare decât haosul de dinainte.

Nu îți lipsește neapărat persoana, ci starea pe care o aveai lângă ea – acel carusel emoțional, acea combinație de emoții puternice care îți dădea impresia că trăiești cea mai profundă iubire. Iar acum îți lipsesc adrenalina și intensitatea cu care asociai iubirea. Este un fel de „sevraj emoțional”, dar și fizic, pentru că sistemul tău nervos trece efectiv printr-un proces de „dezintoxicare” de persoana respectivă.

Ai impulsul de a-i scrie, de a-l căuta sau de a o căuta, de a „înfrumuseța” povestea în mintea ta: „Poate nu a fost chiar așa rău... Oricum, îmi e mai rău acum fără el sau ea.” De fapt, pentru că nu tolerezi disconfortul despărțirii, începi să îți cauți motive și justificări pentru care să te reîntorci la el sau la ea.

Însă, înainte de a face acest pas înapoi, te invit să te mai gândești la ceva – la cum ar arăta viața ta dacă ai începe să îți antrenezi mintea să schimbe povestea care rulează acum în gândurile tale. Mintea are tendința să deruleze doar momentele frumoase, să „editeze” realitatea, să transforme abuzul în pasiune și lipsa de respect în „simple greșeli din iubire”.

De aceea, este important să rescrii scenariul. Să notezi toate acele momente în care ai fost rănit, ignorat, manipulat. Să le recitești de fiecare dată când îți apare tendința de a idealiza din nou fosta relație. Să îți imaginezi cum ar fi dacă te-ai împăca cu el sau cu ea. Tu visezi la momentele frumoase, dar, în realitate, cum ar fi? Aceleași tăceri apăsătoare, cuvinte nespuse, conflicte fără rezolvare, jigniri sau abuzuri? Sau poate aceeași singurătate în doi?

Ca să te eliberezi de trecut poate că este necesar nu să te întorci iar și iar la momentele euforice de la începutul relației, ci să privești realist ce s-a întâmplat după ce entuziasmul a dispărut. Dacă v-ați despărțit, este pentru că ceva nu a mers, ceva nu a fost ok. Nu te autoamăgi că: „Poate am exagerat eu” sau „Poate s-a schimbat el sau ea între timp”, ci mai degrabă învață-ți mintea să nu mai „șteargă” adevărul poveștii voastre.

Poți încerca un exercițiu simplu: adu-ți aminte de un moment dureros din relația voastră. Dă-ți voie să-l retrăiești, să simți în corp toate senzațiile acelea, să simți greutatea suferinței, trădarea, minciunile sau promisiunile deșarte. Leagă acel disconfort de prezența lui sau a ei. În timp, mintea ta va înțelege că ceea ce căutai ca să te liniștești era, de fapt, ceea ce te rănea cel mai mult.

Când îți amintești nu numai cum te-a făcut să te simți iubit, ci și cum te-a făcut să te simți „mic”, rușinat sau respins, începi să simți o formă de repulsie față de comportamentele pe care cândva le justificai. Înțelegi că nu persoana îți lipsește, ci sentimentele de siguranță și validare pe care ai tot sperat că le vei găsi lângă ea, dar care, de fapt, nu au existat niciodată. Mintea tânjește după ce a crezut că trăiește sau că ar putea trăi, după o „promisiune” că vei primi în sfârșit iubire și acceptare.

Când începi să-ți oferi singur aceste lucruri, dependența se diminuează. Dacă aveai nevoie de tandrețe, învață să fii blând cu tine. Dacă aveai nevoie de siguranță, creează-ți o viață stabilă, care nu depinde de prezența altcuiva.

Lupta de după o despărțire este, de fapt, o luptă cu tine însuți – cu obiceiurile vechi de a găsi scuze, de a nutri speranțe inutile și de a rămâne în așteptare acolo unde nu mai e nimic de așteptat. Nu e doar despre a te desprinde de o persoană, ci despre a renunța la acea parte din tine care crede că iubirea trebuie să doară.

Și, într-o zi, fără să poți identifica exact momentul în care s-a întâmplat, vei începe să-l vezi sau să o vezi cu alți ochi: nu ca pe omul pe care l-ai pierdut, ci ca pe o experiență din care ai avut de învățat. Vei înțelege că el sau ea nu a fost niciodată sursa liniștii tale. Liniștea autentică a venit în clipa în care ai renunțat la iluzia că doar prin celălalt poți fi întreg și ai învățat să trăiești pe deplin fără el sau fără ea.

Ursula Sandner

Când copilul tău adult se îndepărtează de tine, cel mai greu lucru e să te oprești și să te întrebi de ce, pentru că primul impuls nu e să asculți, e să te aperi. Să spui că exagerează, că e influențat, că și tu ai avut o copilărie grea și n-ai făcut atâta caz. Să-l acuzi că e nerecunoscător, că e răsfățat, că nu știe ce e suferința adevărată.

Oprește-te o secundă și observă ce faci, de fapt. Copilul tău îți spune: „M-ai rănit” și tu îi răspunzi: „Nu, nu te-am rănit” sau mai rău: „Ba tu mă rănești pe mine”. Exact acest mecanism – victimizarea și invalidarea sentimentelor și suferinței celuilalt – este cel care l-a făcut să se îndepărteze. Și e același mecanism pe care îl repeți acum, fără să-ți dai seama.

Faptul că și tu ai trecut prin lucruri grele nu te scuză de responsabilitate. Da, probabil ai crescut într-un mediu dur, poate ai fost criticat constant, poate ai fost pedepsit pentru că plângeai, poate nimeni nu te-a întrebat vreodată ce simți.

Probabil ai făcut ce ai știut mai bine cu ce ai avut la dispoziție. Dar „am făcut tot ce am putut” și „nu am cauzat nicio suferință copilului meu” sunt două lucruri complet diferite. Poți recunoaște că ai încercat din răsputeri și, în același timp, să accepți că unele lucruri pe care le-ai făcut sau le-ai spus l-au rănit.

Un copil adult care pune anumite limite nu e un copil care nu te iubește. E un copil care s-a săturat să sufere în tăcere. Iar dacă răspunsul tău la acele limite e să-l acuzi, să-l ridiculizezi sau să te victimizezi, îi confirmi că a luat decizia corectă atunci când s-a îndepărtat.

Da, există și situații în care copilul adult se îndepărtează din motive care nu au legătură cu o suferință reală – din egoism, din comoditate sau pur și simplu pentru că e mai ușor să dai vina pe părinți decât să te uiți la tine. Și există părinți care chiar au iubit, chiar au încercat, chiar au dat tot ce au putut și tot au fost respinși. Durerea aceasta este reală și nu o minimalizez.

Dar în majoritatea cazurilor, un copil nu se îndepărtează de părintele său din capriciu. Nimeni nu renunță la relația cu propriul părinte cu ușurință. Distanțarea vine aproape întotdeauna după ani de zile în care acel copil s-a simțit nerespectat, nevăzut, neauzit sau invalidat și a ajuns la concluzia că singura opțiune pe care o are este să se protejeze.

Dacă ești un părinte care chiar vrea să înțeleagă, întreabă-te: „Ce a simțit copilul meu de s-a ajuns aici?”. Și când ești pregătit, du-te la el și spune-i: „Vreau să știu ce te-a durut, vreau să înțeleg”. Nu „eu am făcut tot ce am putut” sau „dar eu te-am iubit”. Asta e diferența dintre a te apăra și a-ți asuma responsabilitatea, chiar dacă nu ai intenționat să-l rănești, chiar dacă ai crezut că faci ce e mai bine.

Ursula Sandner

De multe ori, ce te doare cel mai tare într-o relație nici nu vine, de fapt, din relația aceea. Vine din trecut, din copilărie, din perioada în care ai aflat pentru prima dată ce înseamnă să fii iubit și cum este să fii lăsat singur.

Atunci, când partenera sau partenerul devine distant și simți cum ți se strânge stomacul, nu adultul este cel care suferă cel mai mult. Este vorba despre copilul din interiorul tău care retrăiește acele momente în care mama sau tata i-a întors spatele.

El sare ca ars când partenerul îi face o observație sau îi spune că ceva nu este în regulă, fiindcă nu critica în sine îl face să reacționeze așa, ci o frică mult mai veche, aceea de a nu fi iar certat și pus la colț, așa cum i se întâmpla când era copil.

Tot el te face să alergi mereu după iubire, cerșind parcă o fărâmă de atenție, fiindcă a învățat încă de mic că dragostea nu vine de la sine, că pentru fiecare strop de iubire trebuie să depui eforturi, să demonstrezi că meriți, să faci pe plac; iar tu faci la fel și azi, în relația ta de cuplu, fără să-ți dai seama.

Iar când te închizi în tine și spui: „Mie nu-mi mai pasă”, nu faci asta pentru că într-adevăr îți e indiferent ce se petrece. Aceasta este o strategie de supraviețuire de pe vremea când nu aveai pe nimeni alături căruia să-i poți spune ce te doare.

Multe dintre lucrurile care acum te enervează, te frustrează, te supără și multe dintre certurile care se nasc de aici vin, de fapt, din răni mai vechi care nu s-au vindecat niciodată de tot. Iar în spatele lor se află acel copil interior care are și acum nevoie să fie iubit și să se simtă în siguranță.

De aceea, într-o relație nu e de ajuns doar să înveți să comunici mai bine. Este nevoie să-ți îndrepți atenția către copilul pe care nimeni nu l-a băgat în seamă atunci și să-i oferi tu acum, ca adult, ceea ce nu a primit la timpul lui. Fiindcă până nu faci asta, vei „purta” cu tine în fiecare relație nouă aceeași rană din copilărie.

Ursula Sandner