Dr. Ursula Sandner — Iubire, relații și viață — Psihologie

Ai tăcut de atâtea ori… Pentru că nu ai vrut certuri, pentru că ai sperat că lucrurile se vor schimba de la sine, pentru că ți-a fost frică să nu deranjezi, să nu superi, să nu-l pierzi pe celălalt.

Îți reprimi suferința și speri că, poate, într-o zi celălalt va înțelege cât de mult te doare. Dar tăcerea ta nu schimbă nimic. Ba dimpotrivă, îl face pe celălalt să creadă că totul este în regulă. Și, treptat, ajunge să îți încalce și mai mult limitele și granițele, să te ignore, să creadă că poate face orice.

În realitate, nu ești bine. Ești obosit – obosit să nu te simți văzut, să lupți singur, să taci, să aștepți, să tot speri.

Poate că a venit timpul să începi să schimbi ceva, să nu te mai minți că „merge și așa”, să recunoști că ai nevoie de altceva.

Pentru că ai dreptul să spui ce simți. Ai dreptul să spui: „Ajunge!”. Ai dreptul să ceri mai mult, să fii ascultat și respectat.

Nu e niciodată prea târziu să începi să te alegi pe tine, să te pui pe primul loc.

Pentru că meriți relații în care să nu-ți fie frică să fii tu. Și meriți oameni care să te iubească chiar și atunci când spui „nu”.

Ursula Sandner

Comportamentele și alegerile tale, felul în care reacționezi, felul în care te simți, felul în care îți trăiești viața – toate sunt responsabilitatea ta. Dar știi ce nu este responsabilitatea ta? Felul în care alți oameni se comportă, deciziile lor, felul în care ei aleg să trăiască.

Mulți dintre noi am crescut cu impresia că este responsabilitatea noastră să îi facem pe ceilalți fericiți, să rezolvăm, să îndreptăm lucrurile mereu, să ne asigurăm că totul e bine pentru toată lumea.

Poate că am ajuns să preluăm acest rol nu pentru că cineva ni l-ar fi cerut explicit, ci pentru că, de-a lungul timpului, am fost obișnuiți să punem nevoile altora pe primul loc, înainte de a ne întreba de ce avem noi nevoie. Și acum ne simțim vinovați când cineva din jurul nostru suferă, când cineva e nemulțumit, când nu reușim să rezolvăm o situație sau alta.

Dar nu este treaba ta să îi schimbi pe ceilalți. Nu este treaba ta să îi faci fericiți. Nu este treaba ta să îți consumi energia încercând să salvezi oameni care nu ți-au cerut ajutorul sau care nu vor să se schimbe.

Ce ține, însă, de tine? Felul în care te comporți, alegerile pe care le faci, modul în care reacționezi în situațiile dificile. Cum te prezinți în relațiile tale – ca prieten, ca partener, ca părinte; dacă ești empatic sau nu, dacă ești înțelegător sau nu. Nevoile tale și felul în care le exprimi, limitele tale și felul în care le comunici, dorințele tale și curajul de a le urma. Eforturile pe care le depui pentru a-ți construi viața pe care ți-o dorești. Toate acestea țin de tine.

Începe să îți asumi responsabilitatea pentru ce e cu adevărat al tău. Pentru că viața ta – felul în care o trăiești, cum te simți în ea și ce vrei să construiești – depinde doar de tine.

Ursula Sandner

Mulți oameni trăiesc ca și cum ar fi copii captivi în corpuri de adulți, purtând în interior răni vechi care continuă să le influențeze alegerile, relațiile și felul în care se raportează la viață. Acea parte rănită încă așteaptă iubire, sprijin și validare.

De multe ori, nu realizăm că viața noastră ne aparține, că avem libertatea de a alege diferit, de a ne elibera de tipare moștenite, de relații care ne limitează și de credințe care nu ne mai reprezintă, dar rămânem blocați din frică sau din obișnuință.

Pentru a schimba acest lucru, este necesar ca adultul să preia conducerea. Să nu mai aștepți o salvare din afară, ci să-ți asumi responsabilitatea pentru propria viață. Să ai curajul de a privi sincer în interior și să recunoști ce îți dorești cu adevărat, dincolo de așteptările altora.

Să te reconectezi cu acea parte din tine care are nevoie de iubire și de sprijin, cu acea instanță de copil care, de multe ori, preia frâiele într-o manieră care nu îți mai este de folos, însă doar pentru că nu știe cum altfel să se facă văzut și auzit. Și să-i oferi tu, Adultul, ce i-a lipsit cel mai mult.

Pe acest drum, renunțarea la ceea ce te ține pe loc devine inevitabilă – vor fi oameni de care te vei îndepărta firesc, cumva, pentru că vei simți că nu mai rezonezi cu ei, vor fi obiceiuri pe care le vei schimba și vor fi atașamente despre care vei realiza că nu ți-au oferit decât o ILUZIE a siguranței.

A deveni adult din punct de vedere emoțional înseamnă să încetezi să mai aștepți ca altcineva să te salveze sau să îți rezolve problemele. Înseamnă să îți asumi responsabilitatea pentru alegerile tale, să acționezi conștient, nu din frică, nu din inerție și să devii creatorul propriei tale povești, cel care ia deciziile – în loc de a fi victima acesteia sau un simplu spectator.

Ursula Sandner

Dacă îți este teamă să te bucuri de lucrurile bune din viața ta, este posibil ca mintea ta să fi învățat, cândva pe parcurs, că bucuria nu durează. Că de fiecare dată când îți dai voie să simți că totul e bine, urmează inevitabil o pierdere.

Și, atunci, fără să îți dai seama, începi să te „protejezi”. Să nu te bucuri prea tare, să nu te atașezi prea mult, să nu crezi că ceva frumos poate dura în viața ta. Pentru că dacă nu te bucuri cu adevărat, atunci când pierzi acel „ceva”, nu vei mai suferi atât de mult. Sau cel puțin așa îți spune mintea ta.

Aceasta este o formă de hipervigilență emoțională – creierul tău asociază starea de bine cu riscul de a o pierde și încearcă să te „pregătească” pentru ce ar putea merge prost. Dacă anticipezi pericolul, poate că nu te va lovi atât de tare. Poate că vei fi mai pregătit.

Dar, în realitate, această reacție te împiedică să trăiești cu adevărat. Pentru că nu poți să te bucuri pe deplin de nimic dacă în fundalul minții tale aștepți mereu ca totul să se „destrame”. Bucuria nu aduce automat suferință, doar activează o teamă veche, neprocesată, care a rămas în tine de mult timp.

Când te simți fericit și mintea începe să-ți spună: „Ai grijă, s-ar putea să pierzi tot”, nu e vocea intuiției, ci este o suferință mai veche care îți spune că e periculos să te relaxezi, să te lași să simți din plin momentul prezent.

Învață să observi această teamă fără să o lași să te conducă. Când simți că apare, spune-ți în sinea ta: „Da, îmi este teamă. Dar acum sunt în siguranță. Pot să mă bucur de acest moment fără să mai aștept ca ceva rău să se întâmple.”

Viața are și suferință, și frumusețe, și bucurie. Cu cât îți dai voie mai des să trăiești bucuria fără să devii suspicios sau temător, cu atât înțelegi mai clar că aceasta nu „trebuie” să fie ceva periculos sau… rar, ci o stare firească, naturală, pe care ai dreptul să o simți – fără să trebuiască să plătești pentru ea mai târziu.

Ursula Sandner

Dacă în copilărie ai sperat și ai așteptat ca părinții tăi să devină mai atenți, mai iubitori sau mai blânzi cu tine, este posibil ca și astăzi să repeți același tipar cu partenerul tău/partenera ta.

Nu este doar că ai atras pe cineva indisponibil emoțional, ci ai recunoscut un model familiar.

Ai rămas loial unui tipar în care iubirea trebuia câștigată prin suferință, răbdare și efort constant.

Dacă relația cu părinții tăi, prin care ai cunoscut ce înseamnă „iubirea”, a fost dominată de lipsă de siguranță, de imprevizibilitate sau de abuz, ai ajuns să crezi că suferința înseamnă putere. Cu cât îndurai mai mult, cu atât dovedeai că ești mai puternic. Și cu cât așteptai mai mult să primești iubire, cu atât credeai că trebuie să te străduiești mai tare pentru a o primi. Și poate că așa faci și astăzi.

Poate că ai văzut semnalele de alarmă din relația ta, însă ai rămas acolo pentru că ele îți sunt familiare și par „normale”.

Sistemul tău nervos a fost „programat” să creadă că iubirea se obține doar dacă reziști suficient de mult, oricât de mult doare, că siguranța vine doar după ce înduri destul. De aceea, te agăți de speranță și de potențialul acelei persoane.

Dar adevărul este că a aștepta nu este întotdeauna despre speranță. Este și despre un sistem nervos care se simte în siguranță doar în ritmul familiar al unei iubiri oferite pe bucățele, al unei „pseudo-iubiri”.

Începi să te vindeci cu adevărat când nu mai aștepți ca altcineva să îți ofere siguranță, ci înveți să îți oferi tu această siguranță. Nu mai aștepți ca celălalt să se schimbe, ci te focalizezi pe propria ta schimbare.

Ursula Sandner

Contrar anumitor credințe, compromisul nu este un semn de înțelepciune, ci este apanajul oamenilor care renunță la visurile și idealurile lor pentru a se mulțumi cu mai puțin decât își doresc.

Atunci, când faci compromisuri, îți sacrifici verticalitatea, integritatea și autenticitatea, iar, în schimb, primești, în cel mai bun caz, confortul mediocrității. În cel mai rău caz, te trezești într-o zi și conștientizezi că, prin compromisurile pe care le-ai făcut de-a lungul vieții, te-ai îndepărtat atât de mult de tine însuți, încât ești un simplu actor care joacă un rol într-o existență care nu-ți aparține.

Niciun compromis nu merită să te pierzi pe tine, să renunți la visurile și la idealurile pe care simți și știi că le poți atinge. Ai venit pe lume ca să te bucuri de viață, să trăiești din plin și să devii tot ceea ce poți să fii.

La sfârșitul vieții nu te vei mândri cu compromisurile pe care le-ai făcut, ci cu determinarea și curajul de a-ți urma visurile!

Ursula Sandner

Vinovăția neprocesată nu dispare, ea rămâne în corp și o poți simți fizic: ca o greutate în piept, ca un nod în stomac, ca o agitație interioară permanentă.

Nu simți vinovăție pentru că ești o persoană rea, ci pentru că îți pasă. Dar când continui să te pedepsești la nesfârșit pentru ce crezi că ai făcut greșit, cu timpul, vinovăția se transformă în rușine, iar tu ajungi să nu mai faci diferența între „am făcut o greșeală” și „sunt greșit”. Rușinea asta spune: că TU ești greșeala.

Te ascunzi, „te faci mic”, repeți la nesfârșit în mintea ta aceeași scenă, explici excesiv fiecare lucru, faci tot posibilul să-i mulțumești pe ceilalți ca să compensezi pentru ceea ce ai făcut, presupui că toată lumea e supărată pe tine și ajungi să te convingi că nu mai meriți nimic bun.

Dacă simți vinovăție acum, întreabă-te: „Mai este ceva ce pot face pentru a-mi îndrepta greșeala?”. Poate că ai încercat deja tot ce se putea și, totuși, vinovăția persistă. Dacă este așa, problema nu mai este greșeala, ci faptul că nu încetezi să te pedepsești pentru ea, iar asta nu te face un om mai responsabil, ci doar mai crud cu tine însuți. Trecutul nu mai poate fi schimbat, tot ce poți face e să înveți din el și să îți dai voie să mergi mai departe.

Poți fi o persoană bună și, totuși, să greșești. Poți avea intenții sincere și, totuși, să rănești pe cineva. Poți face tot ce știi mai bine într-un moment dat și, totuși, să nu fie suficient. Repară ce mai poate fi reparat, învață ce ai de învățat și apoi lasă vinovăția să plece. Nu trebuie să suferi la nesfârșit ca să dovedești că îți pare rău.

Ursula Sandner

Controlul, posesivitatea și gelozia sunt foarte des întâlnite în atât de multe relații, încât ajung să fie parte din normalitatea cotidiană.

Dacă nu există încredere, dacă trebuie să îți păzești relația și te transformi în gardianul celuilalt, nu vorbim despre iubire, ci despre altceva: frică, dependență, teamă de abandon, nevoie de control, egoism și nesiguranță.

Când îți petreci timpul verificându-i telefonul, urmărindu-i fiecare mișcare sau încercând să-i controlezi comportamentele, de fapt ce obții cu asta? În cel mai bun caz, îți creezi o falsă impresie de siguranță, o liniște temporară care nu rezolvă nimic și care dispare imediat ce reapare cea mai mică suspiciune.

Însă, în realitate, nu faci decât să îndepărtezi treptat persoana de lângă tine, deoarece cu cât mai mare este controlul, cu atât mai mult își va dori celălalt să fie liber. În plus, îți alimentezi propria nesiguranță. De fiecare dată când cauți „dovezi”, mesajul pe care ți-l transmiți singur/ă este: „Nu pot avea încredere, trebuie să verific mai mult.”

Oamenii nu sunt geloși și nu-și controlează partenerii „din iubire”, așa cum susțin, ci pentru că le este teamă că nu valorează destul, încât aceștia să rămână de bunăvoie. Însă nu se gândesc că, și dacă partenerul ar alege să plece, asta nu ar însemna automat că sunt ei lipsiți de valoare sau „defecți”. Relațiile se sfârșesc din multe alte motive, precum simplul fapt că cei doi își doresc lucruri diferite de la viață.

Chiar și atunci, când descoperă o infidelitate, pentru mulți oameni despărțirea nu este și nu a fost niciodată o opțiune, pentru că relația le aduce beneficii pe care nu sunt dispuși să le piardă. În consecință, rămân și aleg să „ierte”. Dar dacă acesta e cazul, de ce au mai avut nevoie să „descopere adevărul”?

În realitate, acești oameni nu iau în considerare la modul serios să pună punct relației, oricât de răniți sau trădați s-ar simți. Vor doar să folosească ceea ce au descoperit ca armă, pentru a obține anumite avantaje emoționale sau materiale. Astfel, vor mima iertarea, însă, în realitate, îl vor pedepsi și îl vor învinovăți constant pe celălalt.

Îl vor condiționa și mai tare: „Tu nu ai voie să mai faci nimic din ce-ți dorești, pentru că nu mai am încredere în tine”. De fapt, încredere nu a existat nici înainte, doar că acum constrângerile devin regula relației.

Vor readuce mereu în discuție acel episod, pentru a-l pune la punct pe celălalt și a-l face să se supună oricăror mofturi sau dorințe, indiferent de cât de egoiste sunt ele: „Tu trebuie să faci tot ce vreau eu, cum vreau eu, să accepți orice din partea mea, indiferent de cât de urât mă comport cu tine, pentru că m-ai făcut să sufăr și trebuie să-ți speli păcatele”.

În acest fel, relația se transformă într-un câmp de luptă în care ambii parteneri rămân captivi într-o suferință prelungită. Însă o relație menținută prin frică și constrângeri nu va aduce niciodată liniște sau împlinire.

Iubirea adevărată înseamnă libertate. Ea înseamnă și încredere - în tine și în faptul că, zi de zi, partenerul tău te va alege tot pe tine. Că alege să fie cu tine pentru că își dorește asta, nu pentru că îl presezi cu telefoane, mesaje, amenințări sau șantaj emoțional.

Poate că, în final, întrebarea cea mai importantă este: vrei o relație în care celălalt rămâne cu tine din frică, vinovăție, milă sau obligație sau una în care rămâne pentru că își dorește cu adevărat să fie lângă tine?

Ursula Sandner

Rolurile psihologice generate de ordinea nașterii

În prima parte a articolului am vorbit despre cum se manifestă rivalitatea dintre frați și ce nevoi emoționale se pot ascunde în spatele conflictelor. Acum mergem mai departe și explorăm un alt aspect care poate influența dinamica relațiilor: ordinea în care copiii se nasc.

Deși nu ordinea nașterii ne definește, ne poate ajuta să înțelegem mai bine unele dinamici dintre frați. Nu e vorba de etichete rigide sau de tipare care se aplică tuturor, ci de unele tendințe care apar în funcție de locul ocupat în familie.

Conflictele dintre frați pot apărea și din cauza tensiunii dintre ordinea naturală și dorința de egalitate. Pe de o parte, există ideea că fratele mai mare are o poziție de autoritate, că e cel mai „important”, iar pe de altă parte, fiecare copil își dorește să fie văzut și tratat ca fiind la fel de important ca ceilalți (toți avem valoare egală). Primii născuți, obișnuiți să fie „cei dintâi”, tind să apere ierarhia: „Eu am fost primul, eu știu mai bine”. În schimb, frații mai mici simt nevoia să conteste această ordine și să demonstreze că și ei contează la fel de mult. De aici pot să apară multe tensiuni, rivalități și lupte pentru putere sau atenție în familie.

Primii născuți au avantajul de a porni în viață ca „unici copii”, ceea ce le oferă toată atenția și resursele emoționale ale părinților, cel puțin la început.

Aceștia cresc cu ideea că trebuie să fie un exemplu pentru ceilalți, așa că devin responsabili, serioși, dornici să facă totul „ca la carte”. Urmează regulile și se simt în largul lor când conduc sau organizează lucrurile în jurul lor. Pentru că li se cere frecvent să aibă grijă de frații mai mici, ajung, fără să vrea, să preia rolul de „mici părinți”. Deși acest rol le oferă un sentiment de putere și utilitate, le poate răpi o parte din bucuria și libertatea copilăriei.

Însă tocmai această responsabilitate timpurie îi face, adesea, să fie mai puțin flexibili, se tem să nu greșească și pun multă presiune pe ei înșiși. Deși par stăpâni pe ei, în interior pot fi sensibili, temători și nesiguri, mai ales când lucrurile nu ies cum și-au propus.

Tot ei sunt primii care resimt cel mai puternic așteptările părinților. Părinții sunt la început de drum și învață din mers ce înseamnă să crești un copil. Din dorința de a face totul bine, pot deveni prea protectori, dar în același timp foarte exigenți. Primii născuți primesc multă atenție și susținere, dar simt că trebuie mereu să se ridice la înălțimea așteptărilor. Astfel, încă de mici, pot trăi cu presiunea de a fi „perfecți” și de a nu greși.

Copiii mijlocii nu au avut niciodată scena doar pentru ei, motiv pentru care pot ajunge să se simtă ignorați sau invizibili. Nu sunt nici primii, cei care au beneficiat de toată atenția părinților la început, nici ultimii, cei care se bucură de mai multă libertate și indulgență.

Această lipsă simbolică de „vizibilitate” poate duce la o nevoie puternică de a fi văzuți și apreciați în afara familiei. Astfel, mulți dintre ei caută recunoaștere în afara casei, mai ales în cercul de prieteni. Pentru ei, prietenii devin adesea familia aleasă, acel spațiu unde se simt înțeleși, acceptați și importanți. Acolo se pot exprima, fără să se compare constant cu alții sau să lupte pentru atenție.

Din încercarea de a-și găsi un loc într-o familie unde „terenul” pare deja ocupat, se adaptează observând și negociind. Devin diplomați, buni mediatori, învață să asculte și să vadă lucrurile din mai multe perspective, tocmai pentru că au fost mereu „între” ceilalți. Pot evita conflictele sau luarea unor decizii clare, din teama de a nu fi respinși sau de a nu deranja un echilibru existent.

Însă această capacitate de adaptare se poate transforma subtil într-o formă de sacrificiu de sine.  Mulți învață de mici să lase de la ei și să fie cei care calmează spiritele în familie, iar acest tipar poate duce la relații în care oferă mult, dar cer foarte puțin sau deloc.

Marea lor provocare este, însă, una interioară: să nu se piardă pe sine în încercarea de a fi pe placul celorlalți. Să nu-și ignore nevoile și emoțiile, să nu se definească doar prin ceea ce oferă. Pentru că mulți dintre ei s-au obișnuit să tacă, să nu ceară și să se descurce singuri.

Mezinii sunt cei care intră într-o familie deja formată. Toți ceilalți sunt „mai mari”, „mai pricepuți”, „mai puternici”, iar asta le poate crea un sentiment de inferioritate, chiar dacă sunt răsfățați sau adorați.

Pentru a-și găsi locul și a se face remarcați, învață instinctiv să fie simpatici, creativi, amuzanți sau chiar manipulatori. Prin umor, sensibilitate sau alte „strategii” reușesc să atragă atenția și să obțină ce-și doresc. Însă, dincolo de asta, mulți dintre ei trăiesc cu teama că nu sunt suficient de buni sau că nu sunt luați în serios.

Adesea, le este greu să își asume responsabilități și pot deveni dependenți emoțional de ceilalți, chiar dacă, în adâncul lor, își doresc să dețină controlul. Pot fi impulsivi, competitivi și să aibă o nevoie constantă de validare din partea celor din jur.

Astfel de comportamente sunt, de multe ori, mecanisme de adaptare într-o familie în care copilul cel mic simte că trebuie să se facă remarcat pentru a conta. El vine după frați sau surori „de nota zece” care au stabilit deja standardele, iar el trebuie să găsească o altă cale pentru a primi apreciere.

Mezinii pot fi percepuți ca fiind mai veseli, mai calzi, mai sociabili, dar pot deveni dificili sau rebeli. Uneori sunt subestimați de familie și tratați cu superficialitate: „Lasă, e prea mic pentru asta”, „Mai încolo...”, „Nu e pregătit”. Iar aceste mesaje repetate ajung să formeze convingeri precum: „Nu sunt luat în serios”, „Nu contez”, „Trebuie să fac ceva măreț ca să mă observe cineva”.

Unii dintre ei ajung adulți care au o nevoie constantă de atenție, de confirmări, de aplauze. Alții se străduiesc mereu să demonstreze că pot, dar o fac dintr-un sentiment de revoltă sau suferință interioară: „O să vă arăt eu că sunt mai bun decât credeți”.

Mezinul, la fel ca toți ceilalți copii, are nevoie să fie văzut și tratat ca o persoană în sine, nu prin comparație. Are nevoie să știe că e iubit nu pentru că e „drăguț”, „amuzant” sau „neajutorat”, ci pentru cine este cu adevărat. Are nevoie să fie responsabilizat, nu doar cocoloșit.

Gemenii sunt adesea idealizați, ca și cum ar fi mereu în armonie perfectă. Pentru că trăiesc de la început „în oglindă” unul cu celălalt, riscă să se piardă într-o identitate comună, greu de diferențiat. Uneori, unul dintre ei începe să semene tot mai mult cu celălalt, preluându-i trăsăturile și renunțând fără să-și dea seama la propriile dorințe sau calități. Alteori, părinții simt nevoia să-i diferențieze forțat: „Tu ești cel liniștit, el e cel rebel”, ceea ce duce la crearea unei polarizări.

Un geamăn poate ajunge să fie considerat „copilul bun”, iar celălalt, „copilul-problemă”, nu pentru că așa ar fi în realitate, ci pentru că părinții proiectează asupra lor propriile așteptări, frustrări sau răni nevindecate.

Copiii unici, cei care cresc singuri la părinți, nu se confruntă cu rivalitatea frățească și nici nu trebuie să împartă atenția sau afecțiunea părinților. Toate resursele emoționale ale familiei se îndreaptă către ei. La prima vedere, pare un avantaj: copilul unic beneficiază de toată susținerea părinților, este ascultat, valorizat, încurajat.

Dar, în spatele acestui lucru, se ascunde și presiunea de a corespunde așteptărilor părinților. El este „totul” pentru ei și tocmai acest „tot” poate deveni o povară. Ajunge să simtă că trebuie să fie perfect, să nu greșească, să-i mulțumească mereu pe părinți. Pentru că nu are frați cu care să mai „împartă” din această presiune, copilul unic devine, fără să vrea, centrul tuturor așteptărilor familiei.

Cu timpul, poate deveni un adult care pare că se descurcă bine, dar care se simte mereu sub presiune. Poate fi perfecționist, prea dur cu sine, având teama de a nu greși. Se poate simți vinovat când spune „nu” sau când nu reușește să se ridice la standardele pe care le-a învățat încă din copilărie.

Un copil unic nu are mai puține provocări decât unul care crește într-o familie numeroasă, ci doar provocări diferite. Are nevoie, ca toți ceilalți, să fie înțeles, încurajat, susținut, dar și lăsat să greșească, să experimenteze, să-și descopere drumul propriu, nu doar să urmeze un scenariu scris de altcineva.

Etichetările

Felul în care ajungem să ne vedem pe noi înșine și identitatea noastră încep să se formeze încă din copilărie și sunt influențate de „locul” pe care l-am avut în familie. Ce au observat părinții la noi, ce au apreciat, ce au încurajat sau, dimpotrivă, ce au criticat sau ignorat a contribuit, pas cu pas, la modul în care ne-am format imaginea de sine.

Ne naștem cu un anumit temperament, dar identitatea noastră prinde contur și în funcție de cum ne-au perceput și tratat părinții. Fără să-și dea seama, aceștia le oferă copiilor etichete care pot ajunge să-i însoțească o viață întreagă: „băiatul deștept”, „fata frumoasă”, „rebelul”, „artistul”, „leneșul”, „copilul-problemă” sau „copilul perfect”.

Chiar dacă sunt spuse uneori în glumă sau cu cele mai bune intenții, aceste etichete „se lipesc” de copil și devin parte din felul în care el se percepe și se comportă – nu pentru că așa este, ci pentru că așa a învățat că este văzut.

Cum primim etichetele? Etichetele apar devreme, uneori fără ca părinții să-și dea seama. Primul copil devine repede un punct de referință pentru ceilalți: „e mai liniștit decât fratele lui”, „nu e la fel de ordonat ca sora mai mare”. Și, astfel, atenția nu mai e doar pe cine este fiecare copil cu adevărat, ci pe cât de mult seamănă sau nu cu ceilalți frați.

Cu timpul, fiecare copil ajunge să se identifice cu o trăsătură: cel deștept, cel cuminte, cel amuzant, cel rebel. Unele etichete par pozitive, altele sunt în mod evident negative. Dar chiar și cele pozitive pot deveni o povară. O fată etichetată constant ca „deșteaptă” poate simți că nu i se permite să fie spontană sau amuzantă ca sora ei. Iar dacă tot focusul e pe cât de frumoasă e și se lipește de ea această etichetă, poate ajunge să creadă că doar aspectul fizic o face să fie valoroasă, ignorând alte calități importante.

Părinții tind să evite suprapunerea de etichete  – dacă primul născut e văzut ca „responsabilul familiei”, următorul va fi „visătorul”, „artistul” sau „copilul sensibil”. Uneori, etichetele se schimbă în timp. Un copil care era considerat „cel frumos” poate pierde acest „rol” atunci când apare un frate mai mic pe care părinții îl percep ca fiind și mai frumos. În astfel de momente, copilul care se simțea special poate simți că i s-a „răpit” ceva și va începe, fără să-și dea seama, să caute alte moduri prin care să se facă remarcat.

Etichetele nu spun întotdeauna adevărul despre copil, dar copilul ajunge să creadă în ele și să se adapteze la ele, ca și cum ar fi reale.

În multe cazuri, aceste etichete reprezintă proiecțiile părinților. De exemplu, un tată care a fost forțat să fie „bărbatul casei” de mic poate proiecta asupra fiului rolul de „responsabil” sau „matur” încă de la vârste fragede, fără să-i permită să fie copil. Orice joacă, vulnerabilitate sau teamă sunt sancționate, pentru că nu se potrivesc cu imaginea așteptată.

Astfel, etichetele nu doar că limitează copilul, dar îl și pot îndepărta de propria identitate. Și tocmai de aceea e atât de important ca părinții să rămână curioși, deschiși și prezenți – ca să vadă cine este copilul în esența lui, nu cine cred ei că ar trebui să fie.

Când un copil simte că eticheta pe care a primit-o e mai puțin valoroasă decât a fraților, rivalitatea dintre ei se accentuează. Iar dacă fratele începe să iasă în evidență exact în zona în care el se simțea „special” (cum ar fi popularitatea, frumusețea sau performanțele școlare), apare o stare de tensiune inconfortabilă. Fără să-și dea seama, copilul începe să se agațe de rolul care i-a fost dat, să-l apere, să demonstreze că „încă e al lui”.

Când copiii sunt nevoiți să se definească prin opoziție pentru a nu intra în competiție directă

Fiecare copil își dezvoltă o identitate unică în cadrul familiei, ca răspuns la nevoia de a-și găsi locul într-un sistem deja „ocupat”. De exemplu, dacă unul este „copilul preferat al mamei”, altul va încerca să fie „favoritul tatălui” sau poate se va retrage, simțindu-se neimportant. Identitatea fiecăruia se construiește, inconștient, în opoziție cu a celuilalt: „Eu sunt ceea ce tu nu ești”. Această polarizare este și mai accentuată între frații apropiați ca vârstă și de același gen unde competiția e mai directă, iar diferențierea mai necesară.

Dar această diferențiere forțată vine cu un preț. De exemplu, pentru a evita rivalitatea sau pentru a nu intra în conflict cu fratele „perfect”, mulți copii ajung să-și nege părți importante din sine. Un copil talentat poate alege inconștient să nu exceleze, doar pentru a nu-l „amenința” pe fratele său etichetat ca fiind „deșteptul familiei”.

De altfel, din dorința de a fi acceptați sau măcar recunoscuți de propriii frați, unii copii ajung să își minimalizeze realizările, să nu vorbească despre ce le iese bine, să-și ascundă reușitele. Vor să preîntâmpine invidia, să nu-i rănească sau să nu-i provoace pe ceilalți. Dar dacă acest tip de comportament se repetă ani la rând, poate continua și în viața de adult, ducând la lipsă de încredere în sine, autosabotare sau frica de succes.

Ce se întâmplă când părinții proiectează propriile răni asupra copiilor?

Părinții nu își privesc copiii dintr-o poziție neutră. Fără să-și dea seama, relația cu fiecare copil poate fi influențată de propriile experiențe din trecut. De exemplu, o mamă care are resentimente față de fostul partener poate ajunge, inconștient, să-l perceapă pe copilul născut din acea relație ca fiind mai dificil sau „mai greu de iubit”. În schimb, un alt copil, născut dintr-o relație în care s-a simțit în siguranță, poate fi văzut ca fiind „mai cuminte” sau „mai bun”.

Așa pot să apară în familie povești diferite despre cum era fiecare copil, cine a fost „cuminte” și cine „a făcut probleme”. Dar, în spatele acestor etichete, nu se vede întotdeauna contextul emoțional sau modul în care părintele se raporta, de fapt, la viața sa în acel moment.

Favoritismul

Felul în care un părinte reacționează atunci când apare un conflict între frați este influențat de cum a fost el crescut, de valorile societății în care trăiește, de starea lui emoțională din acel moment și, uneori, de prezența altor adulți (poate exista teama că va fi judecat ca fiind un părinte prea dur sau fără autoritate).

Pe lângă aceste aspecte, dacă părintele intervine punitiv, ia partea unuia sau emite judecăți de tipul: „Tu ești mai mare, trebuie să cedezi” sau „Ea e mai mică, nu știe”, atunci riscul este ca ambii copii să se simtă nedreptățiți, neînțeleși și comparați. În loc să înțeleagă ce simt și ce nevoi au, copiii încep să creadă că ceea ce simt nu contează sau că nu au voie să reacționeze altfel decât „așa cum trebuie”. Cu timpul, copilul începe să-și ascundă emoțiile, să se îndoiască de sine sau să joace un rol care nu i se potrivește, doar pentru a evita critica sau comparația.

În schimb, dacă părintele reușește să rămână calm, echilibrat și disponibil emoțional în mijlocul unui conflict, acel moment nu trebuie să devină o dramă, ci poate deveni o lecție sau o șansă prin care copiii pot învăța cum să negocieze, cum să-și exprime emoțiile și cum să le gestioneze. Iar după ce tensiunea trece, ei pot reveni la joacă cu un sentiment mai mare de siguranță, știind că și conflictele pot fi rezolvate într-un mod constructiv.

Ce se întâmplă când părintele ia partea unuia dintre copii? Vom explora acest aspect în partea a treia a acestui articol, unde vom vorbi și despre ce poate face un părinte pentru a-i ajuta pe copii să se înțeleagă mai bine. Pe curând!

Dr. Ursula Sandner

Adevărul este că nu e ușor să-ți dai voie să te cunoști și să te accepți, ca mai apoi să evoluezi. Mulți oameni evită contactul cu ei înșiși, pentru că este mai simplu să trăiască în autoamăgire, iluzie sau minciună.

Cumva, s-au obișnuit să trăiască cu un văl pe ochi și merg înainte așa. Nu le place să conștientizeze adevărul, pentru că… doare. Așa că preferă să păstreze niște aparențe, atât în fața lor, cât și în fața altora.

Lumea este un spectacol cu măști și ce ne mai place asta… Ne întâlnim unii cu alții, zâmbim și vorbim protocolar, totul este predefinit și fiecare își joacă rolul care „trebuie”. Din păcate, facem asta atât cu străinii, cu prietenii, cu partenerul de cuplu, în familie și mai ales cu noi înșine.

Trăim vieți superficiale, ne ascundem după deget și după aparențe, ne mințim și mințim, fugim de noi înșine, de parcă întâlnirea cu propria persoană ar fi ceva îngrozitor. Și, da, primul impact este unul dur, atunci când îți dai seama că trăiești într-o minciună și la fel fac și cei din jurul tău.

Cei mai înțelepți dintre noi își dau seama că nu este ok ceea ce se întâmplă cu ei înșiși, cu viața lor și în jurul lor. În loc să bage capul în nisip, așa cum face toată lumea, își pun întrebări și caută neîncetat răspunsuri. Nu se mulțumesc cu tradiții prostești, cu „așa se face” sau să dea bine în ochii lumii. Caută, înțeleg, acceptă și evoluează.

Mai sunt și alții, suficient de „norocoși”, încât viața să-i trântească puternic de pământ și care, în zbaterea lor spre supraviețuire, dau peste adevăr și îl îmbrățișează. Sunt acei oameni care se transformă, care lasă măștile deoparte și trăiesc conștient și asumat. Nu-i judecă pe cei care încă își poartă cu mândrie masca, dar speră că, poate, într-o zi, vor alege să renunțe la ea.

Înainte să ajungi la adevăr, trebuie să treci printr-o perioadă de „purgatoriu” – să-ți dai voie să vezi toată mizeria, toată minciuna și prefăcătoria în care trăiești și în care trăim cu toții. Însă, după ce treci de această etapă, nu vei mai fi niciodată la fel. Vei fi eliberat de măști, de amăgiri, de iluzie, de minciună și prefăcătorie și nu-ți vei mai dori vreodată să te întorci. Atunci vei fi un om liber și te vei simți atât de bine să trăiești conștient, autentic și asumat.

Ursula Sandner