Economia reală

Ministrul agriculturii, Florin Barbu, doctor în economie, a avut la Consiliul de miniștri de la Bruxelles câteva propuneri discutabile. Ele au venit în contextul în care Comisia Europeană a lansat revizuirea directivei referitoare la practicile comerciale neloiale.

De ani buni, în România și la nivel european se caută tot felul de soluții legislative pentru a diminua așa-zisa forță inegală pe care o au marile rețele comerciale pe lanțul alimentar și totodată pentru a stopa practicile comerciale neloiale. Deocamdată, nici România, nici Uniunea Europeană nu au găsit soluțiile bune, dar se încearcă în continuare.

În acest context, ministrul Florin Barbu a propus patru măsuri. Prima este ca mărcile proprii ale supermarketurilor să nu depășească 20% din volumul de vânzări. Producătorii locali au contestat de-a lungul timpului mărfurile vândute sub așa-numita marcă proprie a magazinului, pentru că sunt mai ieftine, iar cumpărătorii au început să le achiziționeze în cantități tot mai mari. De fapt, majoritatea mărcilor proprii ale rețelelor comerciale sunt produse tot de fabrici locale, doar că nu sunt vândute sub brandul tradițional. O limitare a mărcilor proprii în supermarketuri ar fi în defavoarea consumatorilor sau mai exact chiar împotriva cumpărătorilor pe care ministrul Barbu vrea să îi apere și anume cei cu venituri reduse.

A doua propunere este ca adaosul comercial să fie asemănător sau identic pentru aceeași gamă de produs, pentru a elimina diferențele care sunt astăzi între 20% și 150%. Lăsăm la o parte dificultatea unei asemenea reglementări, pentru că fiecare produs are foarte multe standarde calitative. Mai vizibilă este obsesia ministrului agriculturii pentru plafonarea adaosului comercial. O metodă aplicată deja în România fără rezultate notabile.

A treia propunere este să fie eliminată refacturarea remizelor și rabatului pentru a stopa practica de refacturare a aproape 25% din valoarea produselor de care abuzează unele mari rețele comerciale. Despre ce este vorba? Supermarketul îi facturează producătorului local reducerile de prețuri convenite prin contract sau cele aplicate ca urmare a depășirii nivelului de vânzări. De asemenea, în factură se pot include costurile presupuse de ocuparea unei poziții preferențiale în magazin.

Subiectul a fost și este sensibil. Sunt situații în care supermarketul facturează către producător mărfurile perisabile, prezența în reclamele promovate de magazin sau pur și simplu neîndeplinirea obligațiilor de aprovizionare. Dar, abordarea propusă de ministrul agriculturii este radicală și iese din tiparele înțelegerilor comerciale.

În fine, a patra propunere este să existe o reglementare clară a discount-ului, pentru că în practică discount-ul duce la vânzarea unor produse sub costul de producție.

Nu știm dacă și câte dintre propunerile ministrului Florin Barbu vor fi luate în seamă la nivel european. Este evident că ele au fost făcute ascultând producătorii locali și ignorând opinia marilor rețele comerciale.

Ceea ce șochează, însă, la economistul Florin Barbu este dorința de a reglementa, de a legifera, de a controla în cele mai mici amănunte o relație care este de fapt comercială, între doi profesioniști. De asemenea, este șocant pentru că propunerile României lovesc exact în modelul de business al marilor rețele comerciale.

Dacă, prin absurd, ar fi adoptate toate cele patru propuneri, supermarketurile ar trebui să își caute alte piețe. Marile rețele comerciale ar ieși din România, unde plătesc și impozitul minim pe cifra de afaceri. Interesant este că statul român dă lecții de business, dar propria experiență reflectată prin Casa de comerț Unirea, susținută și de actualul ministru al agriculturii, a fost dezastruoasă din toate punctele de vedere.

În concluzie, Uniunea Europeană caută soluții pentru a echilibra raportul de forțe comerciale dintre producătorii locali și supermarketuri. Dar, „mai binele este dușmanul binelui” și suprareglementarea poate avea efecte negative chiar pentru consumatori.

Din nou despre taxele lui Donald Trump. În noua lume comercială în care Curtea Supremă americană a anulat cele mai multe tarife vamale introduse de președintele Trump, se pot vedea deja unii câștigători și unii dezavantajați. Raportarea se face la nivelul de taxare de 15%, care intră în vigoare chiar de astăzi, față de cota aplicată începând cu anul trecut.

Astfel, calculul general este simplu: țările care aveau un nivel al taxării mai mare de 15% sunt, în noua situație, avantajate, toate celelalte state ies, deocamdată, în pierdere. Deocamdată, pentru că să nu uităm actualele tarife se aplică pentru 150 de zile, după care se va ajunge din nou într-o zonă necunoscută.

De exemplu, Marea Britanie, unele dintre primele țări care au reușit să ajungă la o înțelegere mai mult decât rezonabilă cu președintele american, respectiv aplicarea unei cote de numai 10% pentru importuri, se vede acum cu o creștere a nivelului de taxare.

În această situație se află și Australia, Peru, Columbia, Chile, Argentina, Coreea de Sud, precum și numeroase state africane, inclusiv Egipt sau Etiopia. Este o situație paradoxală, în sensul că toate țările care au obținut, anul trecut, o taxare redusă, din motive obiective sau subiective, primesc acum o penalizare, în sensul că au o cotă mai mare a tarifelor vamale.

De asemenea, Arabia Saudită și statele din Asia Centrală (cu excepția Kazahstanului) sunt în rândul celor care au o creștere a taxării, ceea ce este destul de ciudat, pentru că printre aceste state sunt și unii aliați ai SUA.

Pentru unele state, cota de 15% rămâne neschimbată. Din această categorie fac parte și țările Uniunii Europene, dar care își pierd derogările de la o serie de produse care erau taxate cu 10%.

Trebuie remarcat că statele care s-au dorit a fi pedepsite de Donald Trump (din diverse motive, fie din cauza unui deficit comercial mare al SUA în relația cu economia respectivă, fie din rațiuni pur politice) ajung să fie astăzi câștigătoarele schimbării venită ca urmare a deciziei Curții Supreme și apoi a tarifului impus de Donald Trump. Printre ele se află Mexicul, Canada și mai ales China.

De o reducere ușoară a tarifelor vor avea parte și India, Malaezia, Thailanda, Indonezia, Filipine sau Vietnam. Desigur, beneficiile vor exista doar în perioada intermediară, după care nu se mai știe ce se va întâmpla cu taxarea vamală americană.

Pentru unele cazuri, noua lume comercială complică foarte mult situația. De exemplu, India și SUA tocmai sunt gata să finalizeze un acord care prevede ca tarifele vamale să scadă de la 50% la 18%, iar India s-a angajat să facă achiziții din SUA în valoare de 500 miliarde de dolari și să deschidă parțial piața pentru produsele agricole americane, în ciuda protestelor vehemente ale fermierilor indieni.

În noile condiții, partea indiană primește un cadou care îi dă forță de negociere, adică o reducere automată a tarifului la 15%. India este tentată să se retragă acum de la negocieri, pentru că există o clauză care prevede că o schimbare a tarifului permite părților să își revizuiască angajamentele.

Cazul Indiei este mai complicat, pentru că SUA au fost de acord să reducă taxele vamale de la 50% doar în situația în care India încetează să mai cumpere țiței rusesc. Ca urmare, India se simte dezlegată de obligațiile acordului și poate relua achizițiile de țiței din Rusia.

O analiză aparte este cea a unor posibile rambursări ale taxelor vamale. În cazul în care se vor face, explică specialiștii, banii vor fi plătiți către firmele importatoare, care au achitat sumele către statul american. Doar că majoritatea taxelor vamale au fost incluse în preț și drept urmare importatorii și-au recuperat plățile făcute de la consumatori. Așadar, consumatorii ar trebui să primească banii înapoi, nu firmele Este o situație complicată, atât de tipică pentru Donald Trump.

Politica barierelor comerciale, considerată esențială de către președintele Donald Trump, este din nou sub semnul necunoscutului. Vineri, 20 februarie a.c., Curtea Supremă a SUA a hotărât că președintele american și-a depășit autoritatea atunci când a decis impunerea unor tarife statelor terțe pe baza unei legi din anul 1977.

Toate tarifele introduse sub pretextul unei stări de urgență sunt considerate ilegale și deci anulate. Instanța nu condamnă principiul introducerii de tarife vamale, ci doar utilizarea unei baze juridice inadecvate.

Reacția lui Trump a fost ca de obicei vehementă, dar complet nefolositoare în context. Singurul fapt concret a fost anunțul introducerii unor noi tarife vamale de 10% pentru toate statele lumii. Noile tarife vor intra în vigoare în data de 24 februarie a.c. și se vor baza pe o altă lege decât cea contestată de Curtea Supremă.

După o zi, în binecunoscutul stil, Donald Trump a semnat un decret pentru tarife mai mari, adică 15%, în loc de 10%. De data aceasta, președintele american își bazează decizia pe o lege a comerțului exterior din anul 1974 care permite măsuri corective temporare în cazul unui dezechilibru al balanței de plăți.

Să reamintim că anul trecut a fost o adevărată telenovelă a taxelor vamale. În ceea ce privește Uniunea Europeană, Trump anunțase inițial taxe de 30%, dar în august 2025, după negocieri, tariful aplicat s-a redus la jumătate, adică la 15%, în anumite condiții.

Cel mai interesant este că importatorii care au plătit deja taxele vamale aplicate din august 2025 pot solicita rambursarea de la statul american a sumelor plătite, care ar putea ajunge până la aproximativ 175 miliarde de dolari. Desigur, nu trebuie exclusă nici varianta în care rambursările să facă obiectul unor acțiuni în instanță, ceea ce ar putea dura între trei și cinci ani.

Decizia justiției americane s-a bazat pe faptul că legea pe care a folosit-o președintele american nu îl autorizează să impună tarife vamale. Președintele Curții Supreme a explicat că pe baza a două cuvinte din lege, „reglementează” și „import”, președintele Trump a revendicat puterea independentă de a impune tarifele pentru importurile din orice țară, la orice produs, la orice preț și pe orice perioadă de timp. Este o abordare excesivă din punct de vedere legal.

Dar, tarifele aplicate unor sectoare economice, pe baza altor legi, cum sunt de exemplu, taxele la oțel și aluminiu, rămân valabile și legale. Experții arată că există variante juridice pe care le poate utiliza administrația americană, dar, pentru a găsi soluții în sistemul legislativ, este nevoie de o aplicare coerentă a prevederilor legale. De exemplu, tarifele anunțate de Donald Trump pot fi impuse doar pentru o perioadă de 150 de zile fără votul Congresului și fără să se aplice un tratament discriminatoriu diferitelor țări.

Dacă taxele vamale vor rămâne la 15%, statele europene vor fi dezavantajate, pentru că actualul acord include derogări care se referă la aplicarea unei cote de 10% pentru o serie de produse. În același timp, China ar fi avantajată pentru că în acest moment importurile din această țară sunt taxate cu o cotă mai mare de 15%.

De asemenea, președintele american a anunțat că va lansa mai multe anchete în temeiul legislației, mai restrictive, pe care a aplicat-o în primul său mandat pentru a impune tarife vamale mărfurilor chinezești. Deocamdată, Trump nu a specificat care vor fi statele sau domeniile vizate. Totodată, Parlamentul European a pus în așteptare ratificarea acordului cu SUA până la noi clarificări și eventual noi idei ale lui Donald Trump.

Președintele american nu renunță la ambiția de a suprataxa mărfurile din import. Acum, însă, din punctul de vedere al legislației americane, lucrurile s-au complicat. În același timp, partenerii comerciali ai SUA așteaptă să se lămurească până unde merge președintele Trump.

Zilele trecute, președintele american scria pe rețeaua sa socială, vizibil satisfăcut, că deficitul comercial al SUA a scăzut cu 78% datorită tarifelor vamale. Donald Trump face și o predicție și anume că anul acesta balanța comercială americană va fi în teritoriul pozitiv, fapt ce nu s-a mai întâmplat în ultimele decenii.

Numai că datele publicate ieri de Departamentul de Comerț al SUA îl contrazic flagrant pe Donald Trump. Respectiv, anul trecut, deficitul comercial de bunuri al SUA a fost la o valoare record de 1.241 miliarde de dolari, cel mai mare nivel după anul 1960.

În mod tradițional, economia americană are excedent la capitolul servicii, dar chiar și în această situație balanța comercială de bunuri și servicii a înregistrat tot deficit, mai mic (901 miliarde de dolari), dar deficit.

În ciuda impunerii tarifelor vamale pentru toate statele lumii, în ciuda acordurilor încheiate cu diverse țări, importurile în SUA au crescut anul trecut mai mult decât exporturile. Și atunci, se pune întrebarea: la ce au folosit tarifele vamale impuse de SUA, tarife care au întors pe dos economia globală? Cifrele ne dau răspunsul și anume taxele vamale nu au ajutat cu nimic pentru echilibrarea comerțului internațional al SUA.

Așadar, importurile de bunuri au crescut anul trecut cu 143 miliarde față de anul precedent atingând un vârf de 3.440 miliarde de dolari. Cele mai cumpărate mărfuri din import au fost semiconductorii, în valoare de aproximativ 500 miliarde de dolari, computerele (218 miliarde) și accesorile acestora (143 miliarde) plus echipamente de telecomunicații (114 miliarde de dolari). O evoluție care atrage atenția este scăderea valorică a importurilor de automobile de la 213 miliarde de dolari, în anul 2024, la 179 miliarde de dolari, anul trecut.

În ceea ce privește exporturile americane, valoarea bunurilor a crescut față de anul precedent cu 4,7% până la aproximativ 2.200 de miliarde de dolari. Principalele bunuri de export americane au fost țițeiul și gazele naturale, dar și produsele chimice și cele farmaceutice, urmate de computere, aeronave și semiconductori. În total, exporturile de bunuri au ajuns anul trecut la aproximativ 2.200 de miliarde de dolari, iar cele de servicii la 1.235 miliarde de dolari.

Referitor la distribuția geografică a schimburilor comerciale internaționale, Uniunea Europeană, China și Mexic sunt zonele cu care deficitul comercial american a înregistrat cele mai mari valori. Se poate constata că de fapt nu s-a schimbat nimic în comparație cu momentul impunerii noilor taxe vamale. Podiumul este completat de Vietnam și Taiwan, care nici ele nu sunt noutăți în materie.

De exemplu, Uniunea Europeană a înregistrat excedent comercial cu SUA de 220 miliarde de euro, într-o ușoară scădere față de anul precedent. Vârfurile de lance europene sunt Germania, cu un excedent de 73 miliarde de euro, Franța cu 18 miliarde și Italia cu 30 miliarde de dolari.

O îmbunătățire vizibilă în scăderea deficitului este în relația cu China: de la 300 miliarde de dolari, în 2024, la numai 202 miliarde, anul trecut. Dar, un furnizor important de semiconductori, cum este Taiwanul, înregistrează un excedent comercial de aproximativ 147 de miliarde de dolari.

În ceea ce privește deficitul comercial al SUA, Mexicul și Canada au avut traiectorii diferite: pentru Canada a scăzut semnificativ, iar pentru Mexic a crescut.

Cu alte cuvinte, taxele vamale impuse de Donald Trump nu au îmbunătățit vizibil balanța comercială, chiar dimpotrivă deficitul a devenit mai mare. Taxele vamale au fost plătite de importatori și apoi au fost incluse în prețul produsului, aceasta este concluzia unei analize publicată recent de Rezerva Federală americană. Deci, consumatorii americani au achitat nota de plată a exceselor vamale ale președintelui american.

România este departe de aderarea la zona euro, dar subiectul este discutat. În ultimii 15 ani, mai multe comitete și comisii au avut ca scop crearea unui plan de aderare la zona euro. Toate planurile, însă, s-au lovit de realitatea crudă a economiei.

Este greu de spus motivul pentru care Mugur Isărescu, guvernatorul BNR, a ținut să facă referire în câteva idei la o temă sensibilă și anume aderarea României la zona euro. Este adevărat că în ultima perioadă s-au exprimat pe tema adoptării monedei euro atât președintele României, cât și prim-ministrul guvernului. Aflat la Berlin, Ilie Bolojan a vorbit despre intrarea în zona euro ca despre un proiect de țară spunând că s-ar putea ca la alegerile din anul 2028 să existe un acord între toate forțele politice.

La rândul său, președintele țării, Nicușor Dan, a precizat că putem vorbi despre aderarea la zona euro doar în funcție de atingerea condițiilor impuse de tratatele europene.

Totuși, subiectul a fost declanșat anul acesta de intrarea Bulgariei în zona euro. Cu siguranță, majoritatea covârșitoare a românilor au privit aderarea Bulgariei ca pe un succes economic. Ceea ce și este. Pentru mulți români, trecerea Bulgariei la moneda euro a fost ca un „duș rece”: au înțeles că politicienii nu au vrut sau nu au putut să ducă România spre zona euro.

În acest context, guvernatorul BNR aruncă tema ușor în derizoriu spunând că dincolo de intrarea Bulgariei, ar trebui să ne uităm la Ungaria, Polonia sau Cehia, care nu sunt în zona euro.

Cazurile evocate de Mugur Isărescu sunt totuși diferite față de România, în sensul că în cele trei state foste socialiste există, de multă vreme, un curent politic și în rândul cetățenilor împotriva trecerii la moneda euro și totodată eurosceptic.

În România, sondajele de opinie arată o susținere substanțială pro-europeană și cu siguranță și în favoarea monedei euro. De altfel, consumatorii români sunt obișnuiți cu euro, pentru că facturile la utilități se raportează la moneda europeană, creditele în euro au o pondere importantă, iar tranzacțiile imobiliare se raportează tot la euro. De aceea, din multe puncte de vedere cazurile România față în față cu Polonia, Cehia sau Ungaria sunt diferite.

Este adevărat că în materie de disciplină bugetară (esențială pentru drumul spre zona euro), Cehia și cu câțiva ani în urmă și Polonia au fost mult mai responsabile decât România.

Recent, ministrul polonez de finanțe declara că din moment ce Polonia reușește să aibă o creștere economică mai mare decât multe state din zona euro, nu vede de ce ar trebui să adere. Poate fi un argument, dar întrebarea este: ce ar împiedica Polonia să crească într-un ritm înalt și în interiorul zonei euro?

Guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, a adus în discuție și cele câteva comitete, sub coordonarea băncii centrale, care și-au propus să realizeze un plan național pentru trecerea la euro. Ne aducem aminte de comitetele respective, dar întrebarea este: la ce au folosit? În ultimii ani, România a fost tot mai departe de adoptarea monedei euro.

Bineînțeles că nu se poate reproșa Băncii Naționale dezordinea din finanțele publice românești care, în esență, a îndepărtat țara de zona euro. A fost vorba despre politici guvernamentale greșite care au crescut peste măsură deficitul bugetar și datoria publică.

Dar, în momente importante, când România încă spera să se încadreze pe traseul euro, de la economiști ai Băncii Naționale au venit mesaje, exprimate în nume propriu, de descurajare a trecerii la euro. Bunăoară, economiștii „au bătut mult monedă” pe convergența reală, dincolo de cea nominală. De fapt, în față erau comitetele care pregăteau planul de aderare, iar în spate se căutau motive pentru ca România să întârzie intrarea pe acest drum.

Astăzi, România este departe de zona euro. Este nevoie de cinci ani pentru ca deficitul bugetar să se întoarcă în parametrii zonei euro. Și, probabil, alți cinci ani pentru o eventuală aderare. Totul este, însă, sub un mare semn de întrebare, pentru că datoria publică a depășit pragul agreat de tratatele europene. Dacă deficitul se poate reduce, scăderea datoriei este un proces mult mai complicat. De aceea, este greu de înțeles motivul pentru care Mugur Isărescu „răsucește cuțitul în rana” rămânerii României în afara zonei euro.

Comisia Europeană se pregătește să schimbe o regulă de bază a unei economii libere. Este vorba despre impunerea obligației să existe produse de fabricație locală. Programul se numește generic „Fabricat în Europa” și a fost anunțat încă din toamna anului trecut de către Ursula von der Leyen cu ocazia prezentării raportului asupra stării Uniunii.

Programul încalcă regula pieței libere, dar are scuza că Europa este nevoită să își apere industriile strategice de avalanșa produselor care vin cu precădere din China.

Săptămâna viitoare, Comisia Europeană va prezenta propunerile privind programul „Fabricat în Europa” care vor include cerințe pentru companiile care primesc finanțare publică să producă în Europa.

Teoretic, este simplu. Doar că lucrurile se complică atunci când vine vorba de detaliile practice. De exemplu, producătorii care primesc contracte publice sau subvenții europene vor trebui să aibă un procent din componente fabricate în Europa.

Publicația britanică „Financial Times” a citat un proiect de regulament european care arată că pentru vehiculele electrice 70% din componente vor trebui să fie fabricate în Europa, pentru produsele din aluminiu cota va fi de 25%, iar pentru materialele plastice utilizate la producerea de ferestre sau uși procentajul impus va fi de 30%.

Desigur, regulamentul european se află în discuție, deci lucrurile se pot schimba. Există o înțelegere pe tema așa-numitei „preferințe europene”, dar părerile sunt împărțite atunci când vine vorba despre aplicarea efectivă.

Concret, o tabără europeană, mai strictă, dorește ca măsura să fie aplicată mărfurilor industriale produse din componente fabricate efectiv în Spațiul Economic European, adică în statele Uniunii Europene plus Norvegia, Islanda și Lichtenstein. Această viziune respinge ideea ca în Uniunea Europeană să fie doar asamblate componente importate.

Este o propunere realistă? Cei care critică ideea dau exemplul industriei auto și argumentează că o mașină fabricată în Europa este, de fapt, asamblată în Europa din multe componente, unele provenind din economia globală. În mod obiectiv, unele piese și subansamble nu pot fi fabricate în Europa din motive economice sau, pur și simplu, pentru că nu pot fi produse în cantități suficiente.

Ambele puncte de vedere sunt valabile și au argumente pro și contra. State precum Germania sau Italia arată riscul creșterii costurilor în cazul în care ar fi perturbate lanțurile de producție și aprovizionare. În același timp, multe state europene sunt îngrijorate de eventualele măsuri de retorsiune pe care le-ar putea lua țările furnizoare.

Opiniile sunt împărțite la nivelul statelor membre. De exemplu, premierul suedez îmbrățișează principiile liberalismului și pledează ca produsele europene să fie competitive prin calitate și inovare și nu prin protejarea pieței. Cancelarul german este mai flexibil și vorbește despre „fabricat cu Europa”, în loc de „fabricat în Europa”.

Grupul japonez Honda propune ca eticheta „fabricat în Europa” să includă și componente din țări care au aceleași valori cu Uniunea Europeană. Această extindere este susținută și de Marea Britanie și Turcia. S-ar constitui astfel un grup de așa-numiți „parteneri de încredere”.

Deocamdată, nu este clar pentru ce sectoare se vor aplica aceste reguli. Este posibil să fie incluse sectoarele considerate strategice și care sunt afectate de concurența neloială a produselor chinezești, precum echipamentele folosite în producția de energie regenerabilă sau industria auto. Iată cum, „fabricat în Europa” este o idee dificil de pus în practică.

Ziua de ieri a avut ciudățeniile ei. A fost ședința coaliției politice de la guvernare care a ajuns la înțelegerea ca o serie de domenii să fie exceptate de la reducerile de salarii. Este vorba despre medici, profesorii din sistemul preuniversitar, angajații din instituțiile de forță și chiar cei din instituțiile de cultură.

Este ciudat că după aproape o jumătate de an s-a ajuns la această revelație. Păi, ar fi putut să își închipuie cineva din coaliție că va putea să taie salariile medicilor și profesorilor? Dacă premierul Bolojan a avut o astfel de ambiție, înseamnă că are o mare doză de naivitate. Dacă PSD a tăcut pe acest subiect până acum în cadrul coaliției, atunci înseamnă că a făcut acest lucru doar pentru a trage de timp. Era absolut evident pentru oricine a trăit în România, în ultimii ani, că niciun guvern nu se va putea atinge de salariile din sănătate, din educație sau din instituțiile de forță.

De fapt, suntem pe o pistă falsă. Reducerile de cheltuieli vizau scăderea anvelopei salariale în administrație, adică în ministere și în instituțiile subordonate, nu salariile medicilor și profesorilor. Doar că după atâta timp și profitând de confuzie, ministerele care administrează domeniile exceptate vor scăpa și ele de la reducerile de cheltuieli.

De exemplu, ministrul sănătății și-a început mandatul cu un apetit crescut pentru schimbări. A pus în discuție subiectul delicat al dublului statut al medicilor, adică faptul că practică și la stat și la privat. Ministrul sănătății nu a cerut medicilor să aleagă între locurile de muncă de la stat sau de la privat, ci doar să lucreze opt ore în spitalele de stat, pentru cei care au contracte cu astfel de instituții de sănătate.

Apoi, ministrul sănătății a prezentat numărul imens de zile de concediu medical, dar fără să încerce să descopere zonele din sector sau eventual chiar medicii care sunt campioni la eliberarea de concedii medicale.

În timp, elanul reformator al ministrului sănătății s-a topit, astfel că, în aceste zile, ministrul nu a fost de acord să restructureze ministerul pe care îl conduce.

De asemenea, fostul ministru al educației a fost acuzat că s-a grăbit să reducă nivelul cheltuielilor bugetare în sistemul de educație. Sistemul de burse de stat a fost schimbat, plata cu ora s-a modificat, iar numărul de elevi într-o clasă a crescut. Deocamdată, în ciuda protestelor elevilor, studenților sau profesorilor, singurele măsuri de scădere ale cheltuielilor vor rămâne cele introduse de fostul ministru Daniel David.

Cu alte cuvinte, niciun politician nu se putea gândi că va tăia salariile medicilor sau profesorilor cu 10% din două motive: pe de o parte, pentru că societatea românească, în ansamblu, a acceptat ideea că profesorii și medicii trebuie să fie mai bine plătiți pentru a consolida cei doi piloni, pe de altă parte, pentru că o acțiune de protest ale sindicatelor din cele două domenii ar fi blocat România.

A fost nevoie să treacă mai bine de jumătate de an de la instalarea guvernului pentru ca politicienii să ajungă la concluzia că unele domenii sunt exceptate de la reducerea anvelopei salariale cu 10%.

În același timp, coaliția politică a îndulcit într-o bună măsură reducerile de cheltuieli, în sensul că economiile realizate anul trecut se vor contabiliza anul acesta la pachetul de 10%.

Marea întrebare este ce impact bugetar va mai avea versiunea de scădere a cheltuielilor în noile condiții? În acest moment, nu știm, dar poate că vom afla cu ocazia promovării ordonanței de urgență. Și mai există o întrebare complicată: unde se va opri PSD?, pentru că ieri seară, președintele PSD a anunțat că partidul nu va vota bugetul dacă nu vor fi incluse măsurile de solidaritate. Și așa mai departe...

La sfârșitul săptămânii trecute, au avut loc două evenimente economice importante: confirmarea recesiunii tehnice și comunicarea calificativului de țară de către agenția de rating Fitch. Au legătură? Da. Recesiunea tehnică a apărut în ultima parte a anului trecut și a fost anunțată oficial, săptămâna trecută, pe baza evoluțiilor statistice.

A fost de-a dreptul revoltător modul în care tema recesiunii tehnice a fost folosită politic. Mai mulți lideri PSD, inclusiv președintele partidului și un ministru din actualul guvern, au aruncat vina recesiunii economiei exclusiv în cârca premierului Bolojan. Au fost acuzații și amenințări politice trecându-se cu vederea că guvernul este format și susținut de o coaliție politică.

Mai mult, datele statistice arată că și în anul 2024, atunci când premier era Marcel Ciolacu, România a traversat un episod de recesiune tehnică.

În aceste condiții, aproape că este imposibil să analizezi strict tehnic recesiunea tehnică, adică fără să fii bănuit că intri în jocul politic. Cu toate acestea, sunt câteva elemente care trebuie menționate.

Scăderea economică din cele două două trimestre consecutive (al treilea și al patrulea de anul trecut) era cât se poate de previzibilă. În urmă cu doi ani, guvernul Ciolacu a mărit cheltuielile bugetare pentru a crește salariile în sectorul public și pensiile, pentru a da bani administrațiilor locale și pentru investiții publice la nivel național sau local. Imensul efort financiar a fost susținut printr-un deficit bugetar pe măsură și prin creșterea gradului de îndatorare a statului.

A fost foarte simplu: guvernul Ciolacu a dat bani pe care i-a luat din împrumuturi la toată lumea din sectorul public. Să ne amintim cum guvernul Ciolacu folosea fondul de rezervă al guvernului pentru a evita să facă rectificări bugetare și pentru a aloca banii publici în mod netransparent.

După o asemenea exuberanță bugetară, cum ar fi putut să reacționeze economia, adică, firmele, populația, primarii localităților, în a doua jumătate a anului trecut, în momentul în care guvernul Bolojan a crescut câteva taxe și impozite? În mod logic, economia s-a contractat. Consumatorii au cumpărat mai puțin, firmele și-au micșorat ușor vânzările, iar aparatul de stat a fost obligat prin legislație să mai reducă din cheltuieli.

Nu toți consumatorii și-au redus achizițiile și nu toate companiile au avut vânzări mai mici, dar statistic s-a înregistrat o scădere economică pe parcursul a două trimestre consecutive suficientă pentru a constata recesiunea tehnică.

Însă, creșterea unor taxe și impozite a contribuit, anul trecut, la reducerea deficitului bugetar. O scădere pe care agenția de rating Fitch a considerat-o esențială pentru a păstra calificativul de țară și perspectiva neschimbate. Nu este o mare victorie, nici o înfrângere, dar de data aceasta nu au fost deloc emoții în ceea ce privește retrogradarea României la categoria junk.

Cu toate acestea, riscurile scăderii ratingului de țară există, iar agenția Fitch le numește. Este vorba despre pericolul eșecului implementării măsurilor suplimentare de consolidare fiscală, adică exact pachetul de reducere a cheltuielilor din administrația locală și centrală la care se opune PSD din răsputeri, despre creșterea în continuare a deficitele gemene plus a deficitului de cont curent și a datoriei publice. De asemenea, instituția financiară are rezerve serioase față de politica fiscală aplicată începând cu anul viitor, atunci când PSD va numi premierul.

Cu alte cuvinte, Ilie Bolojan este atacat la nivel politic din interior, dar, din exterior, agenția de rating vede, mai degrabă, riscuri referitoare la reducerea ratingului de țară o dată cu preluarea guvernării de către PSD. În felul acesta, putem înțelege mai bine cine are dreptate în controversa pe tema recesiunii tehnice.

Avem confirmarea. Carrefour pleacă din România, după o prezență de 25 de ani, după ce a format piața de retail modern și după ce a dat încredere și altor mari investitori străini să vină în România. Carrefour vinde rețeaua către oameni de afaceri români, specializați în sectorul de retail, însă, în cel nealimentar.

Este de remarcat transparența de care a dat dovadă compania franceză precizând și suma tranzacției, respectiv 832 milioane de euro. Dar, conform unor surse media, Carrefour România are datorii de 308 milioane de euro, probabil către furnizorii de produse. În acest caz, este foarte probabil ca suma care va fi plătită efectiv de cumpărător să fie redusă cu nivelul datoriilor urmând ca holdingul Pavăl, entitatea care va prelua efectiv retailerul francez, să achite restul datoriilor.

O tranzacție de acest nivel atrage atenția și naște o serie de întrebări. Așadar, de ce a plecat Carrefour din România? Se poate spune că sunt cauze interne și externe. Cele interne au legătură cu profitabilitatea companiei și nivelul fiscalității din România. Concret, în anul 2024, cifra de afaceri a fost de 12,5 miliarde de lei, profitul brut a fost de aproximativ 180 milioane de lei, iar profitul net de numai 52,4 milioane de lei. Aceste cifre înseamnă o rată a profitului brut de 1,4%, o rată a profitului net de doar 0,4% și o rată a impozitării profitului brut de 70%. Se ajunge la acest procentaj aberant din cauza impozitului minim pe cifra de afaceri. Este adevărat că profitul Carrefour România a fost fluctuant în ultimii 15 ani, dar în 2024 a ajuns la cel mai scăzut nivel din 2010 până astăzi.

Există și o cauză externă României, respectiv, anul trecut, la nivel de grup au apărut rezultate dezamăgitoare. La jumătatea anului trecut, banca de investiții americană JP Morgan a recomandat clienților să vândă acțiunile companiei franceze anticipând rezultate financiare slabe în anul 2023, la nivel global. Ceea ce s-a confirmat, iar Carrefour a anunțat un plan de reducere a cheltuielilor și de continuare a procesului de digitalizare. Grupul francez a vândut rețeaua de magazine pe care o deținea în Italia. Tranzacția de ieri din România nu face decât să continue ceea ce grupul Carrefour a început anul trecut, adică să se concentreze pe unele piețe (de exemplu, America Latină și în special Brazilia) și să renunțe la altele. Astăzi, este vorba despre ieșirea din România.

Valoarea tranzacției este mare sau mică? De fiecare dată, tema este discutată, iar în cazul achiziției Carrefour de către holdingul Pavăl am auzit deja păreri care spun că suma tranzacției este prea mică. Dimpotrivă, eu cred că este mare. Aceste tranzacții se fac pe baza multiplilor de evaluare, iar dacă ne raportăm la anul 2024 multiplul de evaluare calculat ca raport între suma vânzării și profitul brut (EBITDA) este 22, ceea ce înseamnă o valoare extrem de mare. În cazul EBITDA estimată pentru anul trecut multiplul scade vertiginos. Dacă, însă, facem un calcul estimativ referitor la perioada în care se va recupera investiția ajungem la concluzia că va fi nevoie de 10-15 ani.

O ultimă întrebare: pentru consumatori și producătorii locali va fi mai bine sau mai rău? Fără îndoială, frații Pavăl au construit un business de succes, Dedeman, însă între retailul de materiale de construcții și cel preponderent alimentar sunt și asemănări, dar și diferențe. Deci, noul proprietar va avea nevoie de o serie de ajustări manageriale.

Apoi, este vizibil un soi de entuziasm referitor la faptul că un investitor român va susține necondiționat producătorii locali. Sunt așteptări hazardate. Retailul modern este extrem de concurențial și noii investitori vor fi obligați să se uite atent la raportul preț-calitate, indiferent dacă produsele vin din import sau din țară. Rețeaua Dedeman s-a dezvoltat pe principiul eficienței și nu pe cel al originii mărfurilor, iar proprietarii nu au ezitat să aducă produse din afara Uniunii Europene.

În fine, există și speranța că preluarea Carrefour de către holdingul Pavăl va opri externalizarea agresivă a profitului. Vom vedea. Dacă nivelul profitului va rămâne în parametrii anilor trecuți teoria scoaterii profitului din țară se prăbușește.

În concluzie, avem o tranzacție care aduce în retail un grup românesc. Vom vedea dacă va fi vorba și despre o schimbare de substanță sau doar una de acționariat.

Piața de energie electrică dă semne că funcționează și că există concurență. Mai mulți furnizori au intrat în luptă directă cu Hidroelectrica. Se întâmplă spre binele consumatorilor.

Am întrebat recent un specialist în energie: cum poate fi concurență pe piață? Am așteptat răspunsurile clasice de tipul o producție mai mare de energie electrică, mai mulți furnizori sau chiar o reducere a taxelor încasate de stat. Răspunsul a fost oarecum surprinzător și anume că piața va deveni concurențială în momentul în care consumatorul se va muta la un alt furnizor care îi oferă condiții contractuale mai bune, inclusiv un tarif mai mic.

Cu alte cuvinte, comportamentul consumatorilor poate contribui în mod decisiv la dezvoltarea concurențială a pieței. Desigur, în primă instanță, trebuie să existe oferta care să îi convingă pe beneficiari să îi dea curs.

Să existe ceea ce în domeniul concurenței se numește un jucător „rebel”, care vine cu o ofertă „prea bună pentru a fi refuzată”. În domeniul energiei electrice, primul jucător de acest fel a fost Hidroelectrica, firmă cu capital majoritar de stat, care anul trecut a oferit cel mai mic tarif de pe piață.

Sunt, bineînțeles, câteva elemente discutabile în prelungirea activității Hidroelectrica de la producător la furnizor de energie electrică. În primul rând, schimbarea a apărut din disperarea de la nivel guvernamental că tarifele energiei electrice creșteau galopant, iar oferta Hidroelectrica a venit tocmai pentru a calma piața.

În al doilea rând, Hidroelectrica a fost chiar jucătorul „rebel” aducând o ofertă cu cel mai mic tarif din piață. Consumatorii au răspuns și a urmat o adevărată migrație către producătorul hidro. Acum, compania are aproximativ un milion de clienți. Doar că este discutabilă, dacă nu chiar o situație de concurență neloială, calitatea Hidroelectrica și de producător și de furnizor.

În al treilea rând, compania Hidroelectrica a crescut exponențial ca furnizor, dar total nepregătită, iar acest lucru s-a văzut și se vede din stângăciile legate de relația cu clienții, respectiv, de exemplu, din faptul că nici astăzi Hidroelectrica nu reușește să trimită facturile la zi.

Dincolo de aceste considerente, este clar că Hidroelectrica a fost anul trecut un jucător care a reușit să zguduie piața liberalizată de energie electrică și mai ales a reușit să atragă foarte mulți clienți care au hotărât să își schimbe furnizorul. În ultimă instanță, piața concurențială și-a făcut datoria.

Anul trecut, s-a mai întâmplat ceva începând cu momentul în care Hidroelectrica a apărut pe piață cu cea mai bună ofertă de preț. Și anume, consumatorii care doreau să se mute la Hidroelectrica și anunțau furnizorul cu care aveau contract, primeau o ofertă mai favorabilă care să îi determine să rămână. Unii clienți chiar au luat decizia să nu mai plece. „Poanta” a fost că firmele au acționat cu discreție, în sensul că au făcut o ofertă mai bună doar celor care își exprimau dorința de a se muta la un alt furnizor și nu tuturor clienților.

Zilele acestea, vedem că piața liberalizată de energie electrică funcționează. Sunt două companii care au făcut publice oferte foarte bune pentru consumatori. Prima firmă are două variante de oferte la tarife mai mici decât Hidroelectrica. Prima este pe o durată de patru luni, cealaltă pe șase luni. După aceste perioade, compania poate crește tarifele cu o notificare a clientului cu 30 de zile înainte. În total, ofertele ajung la aproximativ un leu pe Kwh.

O altă companie furnizor are o ofertă de păstrare a clienților care ar fi tentați eventual să plece la alte firme. Este o ofertă care poate fi accesată doar în luna februarie a.c. și presupune prelungirea contractului pe un an de zile la un tarif interesant, puțin mai mare de un leu pe Kwh.

Este clar că într-un contract nu contează doar tariful, ci pot fi multe clauze, mai vizibile sau mai puțin clare, care pot să îi defavorizeze pe consumatori. Dar, ofertele avantajoase care apar ne arată că piața funcționează, că avem jucători care vor să atragă clienți și consumatori dispuși să se mute la un alt furnizor cu o ofertă mai bună.