Economia reală

Fundația Friedrich Ebert Stiftung România și organizația Syndex România au publicat valoarea coșului minim de consum pentru un trai decent în anul 2025. Este de remarcat consecvența cu care două organizații, una sindicală, alta de orientare de stânga, publică un indicator care are multe conotații.

Nu pun la îndoială metodologia de calcul care, conform comunicatului fundației, se bazează pe datele furnizate de Institutul Național de Statistică și evident nu se pot contesta nici cifrele. Problema reală este una de principiu.

Așadar, să începem cu cifrele. Fundația Friedrich Ebert Stiftung România și Syndex România susțin că valoarea coșului minim de consum pentru un trai decent este 11.370 de lei pentru o familie formată din doi adulți și doi copii. Pentru o familie cu un copil, suma este de 9.343 lei pe lună, iar pentru o familie fără copii coșul minim pentru trai decent ajunge la 7.002 lei. În fine, pentru o persoană singură suma necesară este de 4.322 de lei.

Acestea sunt valorile calculate de fundație. Să vedem cum se poate ajunge la sumele respective. De exemplu, câștigul salarial mediu net în luna august a.c. a fost de 5.487 de lei. Dacă vorbim de o familie în care cei doi adulți lucrează și încasează un câștig mediu pe țară vedem că ei depășesc coșul minim pentru un trai decent în cazul în care nu au copii sau au un singur copil. În situația unei familii cu doi copii ar mai avea nevoie de aproximativ 400 de lei pe lună pentru a avea un trai decent.

În cazul unei persoane singure, câștigul salarial mediu net acoperă coșul minim calculat de Fundația Friedrich Ebert Stiftung România. Să mai facem un calcul care pleacă de la salariul minim, dat fiind că în România sunt aproximativ 800.000 de persoane care lucrează legal în această variantă. În acest moment, salariul minim brut este de 4.050 de lei, ceea ce înseamnă 2.574 de lei net. Ceea ce ne arată că în nicio variantă câștigurile din salariul minim nu pot să acopere un trai decent.

Dincolo de calcule, să trecem la principii. Desigur, este util să existe un indicator care să arate anual veniturile pe care trebuie să le aibă o familie sau o persoană singură pentru a avea un trai decent. Lăsăm la o parte întrebarea: ce înseamnă un trai decent? Cu siguranță, specialiștii fundației pot oferi o listă lungă de produse și servicii care definesc traiul decent. Problema începe când angajații aflați sub pragul unor venituri decente se întreabă ce au de făcut pentru a câștiga mai mulți bani. Mi-e teamă că marea majoritate vor avea două răspunsuri la întrebare și anume fie ca angajatorul lor să le crească salariul, fie ca statul să intervină și să reglementeze situația. Adică, vor vrea ca statul să crească salariul minim și ca efect imediat și salariul pe care îl câștigă cei aflați sub pragul traiului decent. Sunt variantele aflate cel mai lejer la îndemâna angajatului, adică să aștepte de la stat sau de la angajator să îi crească salariul.

Numai că angajatul uită de multe ori că lipsește cineva din jocul pieței muncii și anume chiar el, salariatul. E ușor să aștepți de la stat sau de la antreprenorul care te-a angajat o creștere de salariu, dar mult mai eficient ar fi salariatul să facă un efort pentru obține un salariu mai mare.

Adică, să facă un curs de perfecționare, să arate că muncește mai eficient sau chiar să schimbe domeniul cu unul mai bine plătit, ceea ce, desigur, este mai complicat decât să aștepți o creștere de salariu. Trebuie să se bazeze mai mult pe el însuși decât pe alții.

Aceasta este și morala din aceste zile când se discută din nou intens despre creșterea salariului minim. Ca de obicei, politicieni de stânga, analiști și profesori de economie susțin creșterea salariului minim. Lăsând la o parte că unii dintre ei au un interes particular și anume că în felul acesta le va crește și lor salariul. Însă, imensa majoritate a celor care astăzi cer creșterea salariului minim nu au plătit în cariera lor nici măcar un salariu. Cei care au sute de mii de angajați sunt de părere că salariul minim nu trebuie să crească în prima parte a anului viitor. Dar, îi ascultă cineva?

Fiscul a publicat datoriile pe care instituțiile și autoritățile publice le au către bugetele de stat. Valoarea totală este mai puțin importantă. Ceea ce atrage atenția este indisciplina fiscală pe care o descoperim și în cazul instituțiilor publice.

Guvernul Bolojan a mai lansat o premieră. La sfârșitul săptămânii trecute, ANAF a publicat lista instituțiilor publice cu datorii la bugetele de stat. Am aflat de-a lungul timpului companiile de stat cu datorii la stat, am avut lista datornicilor persoane fizice și bineînțeles companiile private care au acumulat datorii către bugete.

Dar, niciodată nu au fost făcute publice datoriile instituțiilor de stat lăsând la o parte că nu te-ai fi putut gândi că statul are datorii la stat. Mai există o variantă luată în calcul și anume aceea că instituțiile de stat puteau să adune datorii la bugete până la sfârșitul anului, iar atunci să fie făcute plățile restante. Această metodă ar fi putut fi și o explicație pentru care în ultimele două luni ale anului se alocau sume mari de la buget către administrațiile locale și către alte instituții de stat.

Dar, cifrele pe care le vedem la ANAF în contul creanțelor de încasat ne arată că este mai mult decât o simplă reglare de datorii la sfârșitul anului. Pentru unele instituții de stat sumele sunt atât de mari încât este imposibil ca datoriile să se fi strâns doar în câteva luni.

Ce ne arată lista datornicilor? Avem o paletă largă de instituții publice. Spitale, primării de orașe sau de comune, stațiuni de cercetare din sectorul agricol, agenții de stat, ministere, instituții deconcentrate din teritoriu, școli, o filarmonică, o universitate, companii ale administrațiilor publice locale și chiar o unitate militară. De toate pentru toți, după cum se poate vedea.

Există câteva instituții care au cifre record. Agenția Națională pentru Îmbunătățiri Funciare (ANIF) are la sfârșitul lunii august a.c. datorii de 136 milioane de lei, ISPIF București, un institut tot din domeniul îmbunătățirilor funciare, are datorii de 87 milioane de lei, iar Spitalul Clinic Căi Ferate din Constanța a strâns datorii de 17,7 milioane de lei. În total, aproximativ 500 de instituții publice au datorii de aproximativ 583 milioane de lei.

Este, însă, mai greu de înțeles cum sunt defalcate datoriile, pentru că dacă în cazul companiilor, valoarea este evidențiată separat, pentru fiecare categorie de impozit, taxă sau contribuție, în situația instituțiilor de stat fiscul publică o singură sumă. Se înțelege că valoarea datoriilor include contribuțiile de asigurări sociale, cele de asigurări de sănătate, eventual TVA și fără impozit pe profit, pentru că nu putem vorbi despre obținerea de profit în situația autorităților de stat.

Inițiativa guvernului trebuie salutată. Totalul datoriilor nu este foarte mare, 583 milioane de lei, dar avem o problemă de principiu. Dacă vorbim atât de mult despre datoriile la bugete ale companiile private sau ale firmelor cu capital de stat este corect și transparent să vedem și datoriile acumulate de instituțiile publice.

Rezolvarea pare simplă, dar nu este chiar așa. ANAF chiar avertizează că va notifica instituțiile și autoritățile publice care au restanțe și va lua măsurile legale pentru a recupera sumele datorate. S-ar putea crede că statul nu trebuie decât să mute niște bani dintr-un buzunar în altul. Dar, lucrurile sunt mai complicate de atât, în sensul că fiecare instituție publică a avut alocat un buget iar acumularea de datorii ne arată că execuția bugetară nu a fost respectată. Și atunci, va trebui analizat dacă este o problemă de management, dacă este una de buget construit defectuos sau dacă este o problemă de încălcare a legislației.

Guvernul face un pas înainte o dată cu publicarea listei cu instituțiile publice care au datorii la bugete. Este un caz aparte care merită atât atenția opiniei publice, dar și a guvernului.

În zilele următoare, se va publica lista cu firmele de stat care au datorii. Aici probabil că noutățile nu vor fi prea mari. De ani de zile, pe primele locuri se află aceleași companii, iar mass-media scrie deja că firma de stat CFR Marfă a ajuns la datorii de un miliard de lei. Una peste alta, listele cu datornicii sunt utile, dar ar fi folositor ca o parte dintre creanțe să fie încasate la buget.

Ce mai freamăt! Ce mai vuiet! Toată lumea comentează sau face glumițe pe tema gemului făcut de bunica în gospodărie care ar produce pagube în buget. Cum spune o vorbă veche “la mișto ne pricepem toți”. Și am avut tot felul de persoane publice sau mai puțin publice care s-au autodenunțat pentru evaziune pentru borcanele cu gem sau cu zacuscă pe care le-au făcut în casa de la țară sau de la oraș.

Doar că toată povestea seamănă cu situația celebră care spune că „nu trebuie să lași adevărul să omoare o știre bună”. Adică, discuția cu gemul făcut în gospodărie pleacă de la explicațiile președintelui ANAF la postul de televiziune Antena 3. Șeful fiscului a vorbit despre modalitatea de calcul a gap-ului de TVA. Gap-ul de TVA înseamnă diferența dintre TVA care ar trebui colectată și cât se colectează efectiv la buget. Președintele ANAF, Adrian Nica a explicat că metoda de calcul a gap de TVA include și autoconsumul. Și pentru a înțelege publicul, a dat exemplu de ce înseamnă autoconsum și anume gemul pe care îl face în casă bunica, produs care intră în metodologia de calcul a gap-ului.

Că exemplul a fost sau nu inspirat este o altă discuție. Ceea ce știm sigur este că dezbaterea s-a dus în cu totul alte zone. Unii au interpretat că vor exista controale fiscale acasă la cei care produc zacuscă, gogonele sau dulceață sau că produsele făcute și consumate în casă dezechilibrează bugetul de stat.

Dar, șeful fiscului nu a a spus nicio clipă așa ceva. El doar a deschis o discuție, altfel cât se poate de serioasă, referitoare la gap-ul de TVA. Numai că subiectul naște deja polemici între specialiști. Concret, șeful ANAF spune că autoconsumul intră în calculul gap-ului. Gabriel Biriș, avocat specializat în fiscalitate, este de părere că produsele din gospodărie nu sunt de fapt luate în calculul gap-ului sau dacă sunt incluse procentajul este foarte mic. La fel, un lider sindical de la Federația sindicatelor din Administrația Fiscală a scris pe o rețea socială „zacusca și dulceața făcute în casă pentru autoconsum nu intră și nu influențează în niciun fel gap-ul de TVA. Acestea nu se comercializează, ci se consumă în gospodărie”. Ultima idee mă face să mă îndoiesc că liderul sindical știe prea bine despre ce vorbește chiar dacă evident este un om din sistem, adică de la fisc. Atunci când afirmă că produsele care se autoconsumă nu se comercializează, de fapt, nu spune nimic. Problema în discuție este dacă produsele de casă, de autoconsum sunt estimate prin diverse metode de calcul a PIB, iar TVA aferentă lor este calculată ca și cum ar trebui încasată.

Citeste siGemul, bombardierii și ce ar trebui să facă de fapt ANAF ( Interviu )

Deci, este sau nu inclus autoconsumul în gap-ul de TVA? Specialiștii români au părerile împărțite, de aceea, reprezentanții statului sau ai media vor trebui să găsească răspunsul la această întrebare chiar de la sursă, adică de la experții care calculează gap-ul de TVA.

Până atunci, să reamintim că gap-ul de TVA a fost foarte evocat în ultimii ani. Nivelul ridicat al gap-ului a fost folosit mereu pentru a exemplifica gradul ridicat de evaziune în România. De altfel, România se află de mulți ani pe un loc lipsit de onoare, respectiv pe primul loc dintre statele Uniunii Europene la diferența dintre TVA care ar trebui încasată și TVA efectiv încasată. Gap-ul de TVA a fost folosit în mai multe situații. Cine vroia să arate cât de mare este zona de evaziune din România cita studiul privind gap-ul și închidea orice discuție. Argumentul era imbatabil. Dar, gap-ul putea fi folosit și în sens invers, adică prin contestarea metodei de calcul se punea la îndoială chiar nivelul evaziunii în România.

Pentru ca dezbaterile declanșate în aceste zile să nu rămână doar vorbe aruncate în vânt, este nevoie ca guvernul sau asociațiile specializate să lămurească această nouă dilemă și anume: autoconsumul este sau nu în calculul gap-ului de TVA? Fără să afle acest lucru gospodinele nu vor mai putea să facă gem și familiile lor nu vor mai putea să mănânce zacuscă.

O fostă întreprindere socialistă va fi demolată. În locul ei, probabil, se va dezvolta un proiect rezidențial sau un centru comercial. Problema nu este a fabricilor vechi care dispar, ci a celor noi care nu apar.

Încă o fostă fabrică din București de pe vremea comunistă va fi dezafectată. Așa după cum arată publicația profit.ro, fosta întreprindere Granitul din sectorul 2 al Capitalei a început demersurile pentru demolarea tuturor construcțiilor. De fapt, din articol înțelegem că fosta fabrică este acum o ruină, iar ce a mai rămas din fosta clădire administrativă, practic niște stâlpi de beton, este acum închiriat pentru o academie de paintball.

Desigur, putem face apel și la istorie spunând că Granitul a fost înființată în anul 1947 și că în anii 80, atunci când Capitala intrase în febra demolărilor de case și a construcțiilor socialiste, întreprinderea producătoare de beton trăia o perioadă înfloritoare. Dar, istoria, în cazul Granitul, chiar nu mai contează. Sau mai contează doar pentru nostalgicii epocii socialiste care continuă să creadă că economia națională a fost distrusă intenționat de forțe oculte și că întreprinderile comuniste erau adevărate „monumente” de performanțe și tehnologie.

De fapt, lucrurile nu stăteau deloc așa în economia românească. În special după anii 80, marile întreprinderi de stat aveau utilaje uzate fizic sau moral și multe dintre ele, mai ales, din ceea ce se numea industria grea sufereau de lipsă de eficiență. De fapt, întreprinderile socialiste au ajuns într-o situație economică dificilă, fie pentru că nu s-au adaptat noilor piețe libere, fie, în anumite cazuri, pentru că au căzut pradă unor interese demolatoare.

De mult timp, pe rețelele sociale circulă liste întregi cu foste platforme industriale socialiste care nu mai există sau s-au transformat în cartiere rezidențiale ori în mari mall-uri. Desigur, exemplele sunt numeroase și ele se pot vedea la tot pasul. Listele de pe internet sunt o manifestare a unei nostalgii comuniste vecină astăzi cu un naționalism economic exagerat și rupt de realitate. Desigur, sunt multe exemple de nume mari de întreprinderi din economia socialistă pe terenul cărora se află astăzi blocuri sau centre comerciale. Iar acest lucru este valabil nu doar în București, ci în multe alte orașe ale țării, în Cluj-Napoca, Iași, Craiova, Arad sau Brașov.

De fapt, problema adevărată nu este că vechile fabrici, adesea energofage și intens poluatoare, au fost demolate și în locul lor s-au construit zone urbane. Orașele sunt totuși ale locuitorilor și nu ale industriei. Marea problemă este că în locul fabricilor din mijlocul orașelor nu au venit alți investitori care să construiască alte capacități de producție la periferia localităților. Mai exact, au fost prea puțini investitori români sau străini care au dezvoltat fabrici noi. Deci, tema de dezbatere nu este de ce au fost demolate fabricile vechi comuniste, ci de ce noile fabrici construite sunt puține. De multe ori, se aude ideea că în România în locul fabricilor au apărut mall-urile. Este o realitate care poate fi analizată. De exemplu, este vizibil că în ceea ce privește contribuția în PIB industria a scăzut și comerțul a urcat, în comparație cu anul 1989. Este o evoluție firească, dar care a fost abrupt în defavoarea industriei.

La fel, magnetul cu care terenurile din orașele mari i-a atras pe dezvoltatorii imobiliari este cât se poate de vizibil. Calitatea construirii, nivelul de confort al locuințelor sunt teme separate de analiză.

Terenul din sectorul 2 al Bucureștiului al fostei fabrici Granitul va urma un traseu previzibil. Va fi demolat, apoi curățat de toate dărâmăturile și în câțiva ani vor fi blocuri de locuințe sau un centru comercial sau și una și alta. Va fi un proiect de regenerare urbană, așa cum se numește acum, dezvoltat fie de actualul proprietar indirect al Granitul, Ion Țiriac, fie de un alt investitor. Nostalgicii „epocii de aur” vor continua să lăcrimeze după Granitul și după multe alte foste întreprinderi de stat. Ceilalți vor continua să aștepte investiții industriale din secolul al XXI-lea.

Inflația rămâne ridicată, creșterea salariilor a fost depășită de creșterea prețurilor, iar avansul economiei va fi timid. Acestea sunt caracteristicile anului 2025, un an complicat pentru economie și pentru salariați.

Avem trei indicatori macro: creșterea economică, inflația, câștigul salarial. Care sunt datele și care este legătura dintre ele? Mai întâi, să vedem evoluțiile. În luna septembrie a.c., rata inflației a rămas puțin sub 10%, adică 9,9%. Cei suspicioși s-ar putea întreba cum se face că inflația s-a calculat cu foarte puțin sub 10%, dar răspunsul ne poate duce spre tot felul de speculații.

Mai importante sunt cifrele pe care le vedem în structura creșterii prețurilor. Astfel, primul șoc este că în septembrie a.c., tariful energiei electrice a urcat cu 69% față de aceeași perioadă a anului trecut. Evident, cauza creșterii tarifului este renunțarea la plafonare începând cu luna august.

După liberalizarea pieței, au fost mulți consumatori care au spus că valoarea facturii lor a fost dublă față de luna iulie, atunci când se aplica plafonarea. Datele statistice confirmă că a fost o creștere foarte mare a tarifului și, în mod cert, tarifele energiei electrice au antrenat și o creștere de prețuri, mai mică sau mai mare, în foarte multe sectoare ale economiei. Efectul în lanț a funcționat.

Desigur, se pot face multe observații pe tema exploziei tarifului după perioada de plafonare. Ne putem întreba unde s-a greșit? La stabilirea plafoanelor sau la momentul liberalizării? Probabil că în ambele momente, dar acum nu mai contează. Ceea ce contează este că s-a creat senzația că energia poate fi foarte ieftină. De fapt, este o minciună, pentru că tarifele mici plătite de consumatori au fost suportate de companiile furnizoare care apoi au așteptat să își recupereze banii de la stat. În acest moment, statul are datorii de câteva miliarde de lei către furnizori. Deci, schema de plafonare a funcționat ca o mare păcăleală pe care a făcut-o statul companiilor furnizoare de energie electrică.

A doua observație legată de datele inflației este că plafonarea adaosului comercial la o serie de produse alimentare nu este vizibilă în statistici. Mălaiul, zahărul, cartofii, legumele și conservele de legume sunt mărfurile alimentare pentru care prețurile au stagnat sau au scăzut ușor față de septembrie 2024. Dar, unde este laptele, unde sunt fructele, unde este carnea, produse care au avut și ele adaosul plafonat? Prețul acestor alimente a crescut, în unele cazuri, chiar mai mult decât rata inflației.

Al doilea indicator este câștigul salarial mediu net. În august a.c., a fost de 5.387 de lei, cu 130 de lei mai puțin decât în iulie a.c. Câștigurile salariale au intrat într-o perioadă delicată. Sunt scăderi de la lună la lună, iar în raport de inflație, indicele câștigului salarial real, care măsoară diferența dintre creșterea veniturilor și creșterea prețurilor, a fost de 95%, în august 2025 față de august 2024. Cu alte cuvinte, inflația a crescut mai mult decât salariile. Această evoluție a fost vizibilă începând cu a doua parte a acestui an și vine ca urmare a înghețării salariilor în sectorul public și a prudenței angajatorilor din sectorul privat. Este un moment complicat pentru angajați, dar să nu uităm că până și în cele mai dificile crize, sanitară sau energetică, salariile au crescut mai mult decât inflația.

Al treilea indicator este creșterea economică. Anul acesta, prognozele sunt foarte diferite. Asociația Analiștilor Financiari vede o creștere cu 0,3%, dar nu exclude nici o scădere tot de 0,3%. Guvernul, prin Comisia de Prognoză se așteaptă la o creștere cu 0,6%, iar Fondul Monetar Internațional, în prognoza publicată ieri, estimează că România va ajunge anul acesta chiar la 1%. După cum se poate vedea, estimările diferă destul de mult, ceea ce întărește ideea că este un an complicat.

Să recapitulăm. Inflația a ajuns foarte puțin sub 10%, creșterea câștigurilor din salarii este de câteva luni mai mică decât creșterea inflației, iar avansul economiei va fi anul acesta în cel mai bun caz cu 1%. Aceste cifre, legate între ele, ne arată încă o dată, ceea ce știam deja și anume că a venit „nota de plată” pentru „petrecerile macroeconomice” din anii trecuți.

Trei economiști au primit premiul Nobel pentru cercetările făcute în ceea ce se numește „distrugerea creativă”. De fapt, este vorba despre impulsionarea companiilor să devină mai inovative. Un domeniu în care Europa mai are multe progrese de făcut.

Ieri, a fost decernat premiul Nobel pentru economie câștigat de trei economiști: un francez, Philippe Aghion, un american de origine israeliană, Joel Mokyr și un economist canadian Peter Howitt.

Philippe Aghion, economist francez, în vârstă de 69 de ani a primit prestigiosul premiu pentru munca sa despre importanța facilitării inovării pentru a asigura creșterea economică, o temă pe care profesorul Aghion o cercetează de peste un deceniu.

Publicația franceză „La Tribune” realizează un portret al laureatului premiului Nobel și pleacă de la o afirmație făcută de Philippe Aghion într-un interviu acordat ziarului în urmă cu patru ani. „Îmi doresc un capitalism care să fie în același timp inovator, precum în Statele Unite, și protector, precum în Europa”, spune Aghion. Este o frază care rezumă gândirea economistului francez, cel care nu și-a ascuns niciodată orientarea social-democrată. Philippe Aghion s-a născut în anul 1956 având un tată intelectual apropiat de Partidul Comunist și o mamă care a fondat casa de modă Chloe.

Cei trei economiști laureați ai Premiul Nobel au creat un model matematic care descrie procesul de „distrugere creativă”, o teorie dezvoltată de Joseph Schumpeter, economist și sociolog austriac, care explică modul în care apariția pe piață a unui produs nou și de calitate elimină companiile care vând mărfuri mai vechi.

Schumpeter este un clasic al literaturii economice pe care economistul francez l-a adus în actualitate analizând creșterea decalajului de avere, începând cu anii 80, între SUA și zona euro. Philippe Aghion, care se caracterizează ca un social-democrat convins, a reamintit la ceremonia de decernare a premiului, concluziile cărții sale: „Principalul motiv al declinului economic al Franței este că nu s-a reușit implementarea unor inovații tehnologice majore. Am rămas limitați la progrese tehnologice medii, ceea ce este întru totul în concordanță cu explicațiile pe care le dă Mario Draghi în raportul său de anul trecut. Lucrurile stau așa pentru că nu avem politicile și instituțiile adecvate pentru a inova în domeniul tehnologiilor înalte”, afirmă Philippe Aghion.

Pare o evaluare dură, dar ea vine după câteva decenii de analiză. Philippe Aghion și Peter Howitt au dezvoltat un model de creștere economică bazat pe inovație. O teorie care i-a condus pe cei doi economiști la concluzia că ritmul de creștere al unei economii provine din capacitatea sa de a permite și încuraja companiile să inoveze.

Această viziune amintește de conceptul de „națiune start-up” dezvoltat de președintele francez Emmanuel Macron în timpul primului său mandat. Un proiect care își propunea să susțină inovația și firmele disruptive recent înființate pentru a permite Franței să recupereze terenul pierdut.

Laureatul premiului Nobel a făcut parte din Comisia Attali care a analizat creșterea economică a Franței, în 2012, a contribuit la programul economic al lui Francois Hollande, iar apoi l-a consiliat și pe Macron la începutul primului său mandat de președinte.

Economistul francez a pledat pentru îmbunătățirea sistemului educațional și al direcționării economiilor populației sau firmelor către start-up-uri. Aghion însuși s-a implicat în organizarea unui eveniment în parteneriat cu Medef, cea mai importantă organizație de afaceri din Franța, care a reunit mai mulți economiști și lideri de afaceri care și-au propus să lucreze la mai multe proiecte economice majore.

În fine, economistul francez, social-democrat cum se caracterizează, s-a opus vehement introducerii așa-numitei taxe Zucman. Cei doi, Gabriel Zucman și Philippe Aghion au stat față în față la un forum de afaceri. Zucman și-a apărat impozitul de 2% pe marile averi, în timp ce Aghion a fost vehement împotrivă spunând „dacă veți impune impozitul doar în Franța, veți transforma Franța într-o închisoare fiscală și veți reduce atractivitatea Franei în fața investitorilor”. După cum se poate observa vorbim despre un laureat al premiului Nobel care știe să își apere ideile.

Previziunile pentru anul viitor referitoare la comerțul mondial sunt dezamăgitoare. Raportul Organizației Mondiale a Comerțului (OMC) arată că anul viitor creșterea exporturilor la nivel global va fi cu numai 0,5% mai mare decât anul acesta. La precedenta analiză, OMC prognoza o creștere cu 2,5%, ceea ce indică o evidentă încetinire a exporturilor și deci a comerțului mondial.

Problema vine din America de Nord. Această zonă va avea anul viitor o contribuție negativă la comerțul internațional care este pusă atât pe seama tarifelor vamale aplicate de SUA, cât și din cauza încetinirii creșterii economiei mondiale.

În prima jumătate a acestui an, comerțul global, măsurat prin exporturi și importuri, a crescut cu aproximativ 5%, față de anul precedent, ceea ce poate părea surprinzător dacă luăm în calcul tensiunea în care a stat economia din cauza tarifelor vamale americane. Dar, plusul de comerț vine și de la schimbarea rutelor de export pentru unele companii care au fost obligate de incertitudinea din economia globală să găsească noi piețe. Raportul Organizației Mondiale a Comerțului estimează că anul acesta se va încheia cu o creștere cu 2,4% a schimburilor internaționale.

Dinamica economiilor emergente și politica firmelor de a-și face stocuri înainte de aplicarea taxelor vamale au dus la creșterea comerțului în prima parte a anului, arată raportul OMC. Sectoarele cele mai active au fost industria auto, industria lemnului, utilajele, echipamentele pentru sectorul de construcții și bunurile de uz curent.

Un capitol aparte este cel al mărfurilor utilizate în domeniul inteligenței artificiale. Semiconductorii, serverele, echipamentele de telecomunicații au reprezentat jumătate din creșterea generală a comerțului mondial, în prima parte a anului. Valoric, creșterea a fost cu 20%. Domeniile industriale legate de inteligența artificială sunt în creștere evidentă, iar acest lucru se vede și în dinamica schimburilor comerciale internaționale.

Două treimi din creșterea comerțului cu echipamente de tehnologie provine din Asia, care rămâne un centru industrial puternic. De exemplu, se arată în raportul OMC, importurile americane de semiconductori din Taiwan și Vietnam au crescut cu 35%, iar importurile mexicane de semiconductori și echipamente de telecomunicații au avut un avans cu 30%, față de anul precedent.

Prin comparație, importurile europene de componente electronice necesare tehnologiilor de inteligență artificială au crescut cu numai 10%, ceea ce ne arată, încă o dată, întârzierea Uniunii Europene în acest domeniu.

Recent, directoarea generală a OMC a declarat că 72% din comerțul mondial se desfășoară încă după regulile Organizației. Este posibil, dar schimbările și turbulențele din economia globală macină la temelia actualului sistem și va fi de văzut ce va mai rămâne din el. Mai ales că, la sfârșitul acestei săptămâni, președintele american a anunțat că va taxa mărfurile venite din China cu 100% ca un răspuns la regulile impuse de partea chineză pentru exporturile de minerale rare. Deci, necunoscutele persistă în comerțul mondial. Este un motiv important pentru care previziunile OMC referitoare la anul 2026 nu sunt deloc optimiste.

Să mai adăugăm sondajele care arată o scădere a încrederii managerilor și consumatorilor, o încetinire a creșterii locurilor de muncă și vom avea o imagine mai exactă asupra elementelor care vor duce la încetinirea comerțului mondial.

Europa stă bine în prognoza OMC având o previziune de creștere cu 2% pentru anul viitor. De altfel, Uniunea Europeană a înregistrat în trimestrul al doilea al acestui an excedent comercial atât la bunuri, cât și la servicii, 85, respectiv 38 miliarde de de euro. Ceea ce arată că Europa este pregătită de furtuna taxelor vamale.

Germania schimbă regulile referitoare la plata ajutoarelor sociale. După o întâlnire care a durat mai multe ore, conservatorii și social-democrații din coaliția politică aflată la guvernare au hotărât să înăsprească modalitățile de plată ale indemnizațiilor sociale.

Măsurile anunțate prevăd că dacă beneficiarii ajutorului de șomaj nu se prezintă de două ori la rând la oficiile de muncă vor avea indemnizația redusă cu 30%. Evident, excepțiile sunt date de situațiile medicale. Dacă șomerii vor lipsi și la a treia convocare la centrul de muncă, ajutorul pentru șomaj va fi suspendat complet. Mai mult, dacă persoana care caută un loc de muncă nu se prezintă nici luna următoare, atunci îi vor fi „înghețate” toate indemnizațiile plătite de stat, inclusiv ajutorul pentru locuință.

De asemenea, refuzul unei oferte de muncă atrage după sine o retragere a tuturor beneficiilor sociale. Totodată, va exista și o schimbare formală, respectiv va dispărea denumirea de alocație pentru cetățean care va fi înlocuită cu cea de asigurare de bază. Politicienii germani susțin că renunțarea la termenul „alocație pentru cetățean” este binevenită pentru că acesta sugerează că sunt plătite beneficii sociale fără să fie îndeplinită nicio condiție. Chiar cancelarul german a insistat pe această temă spunând că „alocația pentru cetățean este de domeniul trecutului”.

Alocația (Bürgergeld, în germană) a fost introdusă de guvernul social-democrat condus de Olaf Scholz pentru a îndulci reformele cancelarului Gerhard Schroder. Cuantumul indemnizației este de 563 de euro pe lună pentru un adult singur și 506 euro pentru soțul sau soția care nu lucrează. În plus, copiii primesc, în funcție de vârstă, între 357 și 451 euro pe lună. Una peste alta, guvernul federal a plătit anul trecut în contul alocației pentru cetățean o sumă de 58 miliarde de euro.

Schimbările anunțate vor duce la unele economii bugetare și fac parte din reformele de toamnă anunțate de cancelarul Merz. Reforme de care se pare că economia germană are nevoie dacă luăm în calcul că producția industrială a scăzut în luna august cu 4,3%.

În acest context, acordul politic pe tema schimbărilor aduse sistemului de asistență socială este salutar nu doar pentru buget, ci și pentru că este o măsură așteptată de opinia publică. Un sondaj realizat pentru postul de televiziune ARD arată că 86% dintre germani sunt de acord cu sancțiuni dure pentru beneficiarii de Burgergeld care nu vin la centrele de ocupare a forței de muncă atunci când sunt programați sau când refuză oferte de muncă.

Statistica arată că la sfârșitul anului trecut erau 5,5 milioane de beneficiari ai alocației pentru cetățean dintre care 48% erau străini. Măsura anunțată a fost salutată și de organizațiile de afaceri care susțin că este nevoie de plata unei sume care să asigure un nivel de trai de bază, dar în același timp trebuie să existe un sistem de asistență socială care să încurajeze găsirea unui loc de muncă.

Experții germani nu mizează pe mari reduceri de cheltuieli bugetare. Ei anticipează că noile reguli vor fi respectate de către beneficiari, în sensul că aceștia se vor prezenta la ghișeele instituției pentru a evita penalizările. Ceea ce ar aduce cu adevărat o economie bugetară ar fi angajarea șomerilor. Calculul analiștilor germani arată că prin angajarea a 100.000 de șomeri statul economisește un miliard de euro.

Așadar, guvernul german a făcut primii pași hotărâți pentru reformarea sistemului de asistență socială. Franța încearcă și ea în ultimul timp să schimbe ceva în privința ajutoarelor sociale. În România, premierul Bolojan a anunțat, ca intenție, o reducere a perioadei de plată a ajutorului de șomaj pentru a încuraja găsirea unui loc de muncă. Prin aceste măsuri, statele europene încearcă să împuște doi iepuri dintr-un foc: să facă economii bugetare și să crească rata ocupării.

În mod normal, fostul premier Marcel Ciolacu ar trebui ignorat. Poziția politică în care se află acum fostul premier este periferică și, practic, Marcel Ciolacu nu mai reprezintă pe nimeni și nimic. Și totuși, ceea ce spune fostul premier trebuie comentat pentru că alimentează un val de păreri care poate să se înalțe în anumite zone ale societății românești.

Astfel, se aude tot mai des că în realitate eforturile de ajustare bugetară nu sunt decât un moft menit să creeze niște falși eroi care să își pună la butonieră salvarea finanțelor publice. Este vehiculată cu nonșalanță ideea că de fapt România este într-o normalitate bugetară, iar criza este amplficată intenționat. Cam aceste lucruri le spune Marcel Ciolacu într-un dialog cu un jurnalist transmis pe un canal online. De exemplu, fostul premier susține „actuala criză economică și politică a fost creată artificial pentru a genera un fals salvator.”

Și pentru că fostul premier ține să facă apel la cifre să vedem care sunt datele anului 2024, un an în care Marcel Ciolacu s-a aflat în fruntea guvernului. Anul trecut, România a avut un deficit bugetar de 9,3% din PIB, de departe cel mai mare din Uniunea Europeană și de trei ori mai mult decât media europeană de 3,2% din PIB. Mai mult, anul trecut, deficitul bugetar a crescut de la 6,6% din PIB, în anul 2023, cu aproape trei puncte procentuale. Să fie foarte clar: pentru o economie normală și pentru niște politicieni responsabili creșterea de la 6,6% la 9,3% este de neconceput. Mai grav, 9,3% din PIB încalcă grosolan ținta asumată de România prin planul bugetar-structural național pe termen mediu transmis la Bruxelles chiar în octombrie 2024 de guvernul Ciolacu care era de 7,9% din PIB.

În același timp, devierea de la ținta asumată anul trecut a creat o mare problemă pentru anul 2025, pentru că este imposibil de crezut că România putea să ducă anul acesta deficitul la 7% din PIB de la 8,65%, anul trecut. Aceasta este moștenirea fostului premier care vorbește astăzi despre o „criză artificială”.

Marcel Ciolacu își găsește o scuză cu un alt deficit de 9%, corect 9,6% din PIB, dar omite să spună că a fost atins în anul 2020, anul pandemiei, atunci când în toate statele europene au sărit „acele potențiometrelor” deficitului. De atunci, cele mai multe state membre s-au întors la un deficit mai mic de 3% din PIB sau foarte aproape de acest nivel. Cele mai sugestive exemple sunt Grecia care, în perioada 2021-2024, a dus deficitul de la 7,1% la un excedent de 1,3%, Spania a coborât de la 6,7% la 3,2%, iar Italia a scăzut de la 8,9% la 3,4%. În aceeași perioadă, România a crescut de la 7,1% la 9,3%.

Mai sunt și alte exemple. Deciziile populiste din anul 2024 au făcut ca bugetul de stat și cel al asigurărilor sociale să aibă cheltuieli rigide mari. Astfel, cheltuielile cu salariile și pensiile reprezintă 80% din veniturile fiscale plus contribuțiile de asigurări. Dacă se adaugă și cheltuielile cu dobânzile se ajunge la un nivel de 90%, ceea ce ne arată că există o marjă foarte redusă de spațiu fiscal.

De asemenea, România are un nivel redus al veniturilor bugetare în PIB, 34%, cel mai mic procentaj din Uniunea Europeană, cu excepția Irlandei, față de o medie a Uniunii Europene de 46%.

Să mai prezentăm câteva cifre. Datoria publică a crescut între anii 2021-2024 de la 48% din PIB la aproximativ 55% din PIB, iar în termeni nominali a fost o creștere cu 387 miliarde de lei la care premierul Ciolacu a avut o contribuție semnificativă.

Deficitul comercial a fost în anul 2024 de aproximativ 33 miliarde de euro, cu 4,4 miliarde mai mult decât anul precedent. La fel, deficitul de cont curent a ajuns anul trecut la 29 miliarde de euro, cu opt miliarde mai mult decât în anul 2023. Se mai pot da exemple de cifre, pentru că îi plac fostului premier. Dar, la ce ar folosi, pentru că Marcel Ciolacu are propria versiune asupra evoluției economiei? O versiune prin care fostul premier nu doar că vrea să își găsească scuze, dar își propune să și inducă în eroare opinia publică.

Când oamenii cumpără aur înseamnă că vremurile sunt „ruginite”. Astfel ar putea fi caracterizată o perioadă în care achizițiile de metal prețios au crescut. Iar cumpărătorii nu sunt doar băncile centrale, ci și investitorii care fac parte, în general, din clasa de mijloc.

Evoluția prețului aurului este de-a dreptul spectaculoasă. În martie a.c., uncia de aur era cotată la aproximativ 3.000 de dolari, în aprilie a.c., prețul urcase la 3.500 de dolari, iar, ieri, la New York, prețul unciei a atins nivelul de 4.000 de dolari. Este adevărat că la Londra, o piață care dă ora exactă a cotației „metalului galben”, prețul nu a ajuns la cifra rotundă de 4.000, ci înregistra valoarea de 3.970 de dolari.

De la începutul anului, cotația aurului a crescut cu aproximativ 50%, o evoluție care i-a surprins chiar și pe cei care cunosc de mult timp piața metalelor prețioase. Experții susțin că nu au mai văzut o astfel de evoluție, respectiv o creștere atât de mare într-o perioadă atât de scurtă.

De ce are loc această evoluție a prețului aurului? Desigur, toată lumea știe că „metalul galben” este considerat un activ de refugiu. Adică, atunci când instituțiile publice sau cetățenii sunt îngrijorați de ceea ce se întâmplă în economie, în politică sau în ambele zone ale societății își direcționează banii către active care de-a lungul timpului s-au dovedit sigure, în sensul că, pe de o parte, se pot păstra fizic pe o perioadă lungă de timp fără mari riscuri, iar, pe de altă parte, au înregistrat creșteri ale valorii. Din aceste puncte de vedere, aurul este un activ de refugiu perfect.

Lumea de astăzi nu duce lipsă de conflicte. Există războiul din Ucraina, dar și cel din Orientul Mijlociu, sunt tensiuni comerciale în creștere în întreaga economie mondială și în urmă cu câteva zile a mai apărut și blocajul administrației americane.

Se știe că paralizia bugetară a fost cauzată de neînțelegerile din Congres dintre republicani și democrați pe tema gradului de îndatorare și implicit a bugetului de stat. În plus, din cauză că administrația nu funcționează o serie de indicatori economici importanți sunt publicați cu întârziere. În absența acestor date statistice semnificative, precum cele legate de piața muncii, investitorii s-au orientat către active sigure cum ar fi „metalul galben” și obligațiuni suverane.

În același timp, Rezerva Federală americană a reluat deciziile de reducere a dobânzii de politică monetară. Instituția a făcut un pas în luna septembrie și analiștii se așteaptă să urmeze și alte scăderi ale dobânzii-cheie, bineînțeles, în funcție de evoluția indicatorilor economici pe care guvernatorii îi iau în calcul, precum numărul de locuri de muncă nou create, inflația sau ritmul creșterii economice. Scăderea dobânzii poate fi încă un argument pentru ca o parte dintre investitori să se orienteze către aur.

Mai este o explicație pentru creșterea prețului metalului prețios. Pe piață, au apărut jucători mari care au cumpărat masiv. Este vorba despre băncile centrale, care după începerea războiului din Ucraina și după ce activele din lume ale băncii centrale rusești au fost înghețate, au început să achiziționeze cantități importante de „metal galben”.

De exemplu, în ultimii trei ani, băncile centrale din lume au cumpărat 1.000 de tone de aur, în timp ce în deceniul precedent media achizițiilor a fost de 500 de tone. În principiu, băncile centrale care au cumpărat aur și-au dorit să își echilibreze portofoliul de active aflate în rezervă. În altă situație, așa cum este cazul Băncii Chinei care deține obligațiuni americane, a fost vorba despre o renunțare parțială la dolar și o orientare către aur.

Deși nu generează dividende sau dobânzi, „metalul galben” are avantajul că nu face parte din datoria nimănui. Și, desigur, pentru investitori creșterea spectaculoasă a prețului înregistrată anul acesta a fost o surpriză cât se poate de plăcută.