Economia reală

În ultimele săptămâni, s-au înmulțit știrile despre reduceri de personal la mai multe companii, atât internaționale, cât și din România. Nu există neapărat o linie clară de unire între motivele restructurărilor de personal anunțate de firme. Dar, unele asemănări între companii se pot găsi.

Să plecăm de la cazul Nestlé. Recent, compania elvețiană a anunțat reducerea a 16.000 de posturi în întreaga lume. Dar, acest anunț nu este decât vârful aisbergului. Problemele Nestlé au început cu mai mult timp în urmă. De exemplu, pe 1 septembrie a.c., directorul general al companiei a fost destituit din cauza unui scandal de natură sexuală. Numai că imediat Bursa elvețiană a reacționat și prețul acțiunilor Nestlé a scăzut cu 5% în câteva zile. Pentru câștigarea încrederii pieței, compania a făcut schimbări majore fiind înlocuiți atât directorul general, cât și președintele Consiliului de administrație, funcție pe care este instalat Pablo Isla, fost președinte al grupului Inditex.

Doar că problemele Nestlé sunt și mai vechi. Ele vin din anul 2022, atunci când s-a descoperit o contaminare a unui produs al companiei, un brand de pizza, care a dus la moartea a doi copii. Apoi, în anul 2024, au urmat noi acuzații la adresa modului de producție a unei ape minerale a companiei: foraje ilegale, sisteme de filtrare interzise și deșeuri incorect reciclate. Rezultatul a fost o nouă scădere a prețului acțiunilor.

Anul acesta, președintele Consiliului de administrație și directorul general au făcut un plan de restructurare a companiei care include investiții în inovare și care mizează pe marketing pentru a maximiza brandurile forte ale grupului. De asemenea, strategia include o renunțare la unele mărci mai puțin performante și reduceri de cheltuieli de 3 miliarde de franci elvețieni până în anul 2027. Astfel, s-a ajuns la reducerea a 16.000 de posturi, ceea ce înseamnă 6% din totalul angajaților Nestle la nivel mondial.

Amazon concediază 14.000 de angajați, dar motivul important invocat de directorul companiei este tehnologia. Compania a informat într-un comunicat că destituirea personalului nu va viza activitățile de bază ale companiei, ci doar cele suport, de resurse umane sau de jocuri video. Departamentul de livrare nu va fi atins de reducerile de personal. Cele 14.000 de posturi reduse înseamnă doar 5% din totalul personalului angajat în companie în toată lumea și va fi cea mai mare campanie de restructurare de personal, după cea din anul 2022, atunci când au fost concediați 27.000 de angajați. Amazon nu este singura companie americană care începe să pregătească terenul pentru introducerea inteligenței artificiale pe scară largă. Microsoft sau Salesforces au anunțat reduceri de angajați. De fapt, companiile de tehnologie sunt puse în fața unei alegeri și anume fie își reduc cheltuielile, inclusiv prin concedieri, fie devin necompetitive în raport de concurenți.

În România, compania americană Aptiv, care produce componente auto și tehnologie pentru automobile autonome, a decis se pare să își mute producția într-o țară din afara Uniunii Europene. Cel puțin acestea sunt declarațiile primarului orașului Ineu, județul Bihor, citate de agenția de presă Agerpres, localitate în care compania americană are o fabrică.

În fine, și compania americană Oracle va concedia 400 de angajați din România, conform blogului zoso.ro. Firma nu a făcut un anunț oficial în acest sens, dar disponibilizările par a avea legătură cu tranziția către inteligența artificială.

Așadar, ce le unește și ce le desparte pe companiile care apelează la reduceri de personal. Pe de o parte, multe firme de tehnologie încep să reducă numărul de angajați mizând pe o creștere de productivitate prin utilizarea inteligenței artificiale. Pe de altă parte, vechile industrii, cum este cea de producere de componente auto, migrează din nou către teritorii economice în care pot găsi forță de muncă ieftină. Dacă adăugăm și incertitudinile din economia globală și cea locală vom avea încă o explicație pentru micul val de reducere a numărului de angajați pe care îl vedem.

Sunt în acest moment controverse aprinse pe tema majorării salariului minim. S-au pronunțat atât reprezentanți ai mediului de afaceri, cât și lideri sindicali sau politicieni. De exemplu, organizația patronală a IMM-urilor a transmis clar că este împotriva creșterii salariului minim în anul 2026. Invers, sindicatele fac presiuni pentru creșterea salariului minim. Și politicienii au opinii diferite.

Din păcate, argumentele pentru creșterea salariului minim au fost trunchiate sau chiar false. Ele au făcut referire la directiva salariilor minime adecvate în Uniunea Europeană, ceea ce în sine este corect, doar că interpretarea a fost eronată în mod intenționat. S-a mers până acolo încât un politician a afirmat că României i se va aplica o procedură de infringement de către Comisia Europeană, în cazul în care nu va crește salariul minim. Ceea ce este de-a dreptul o știre falsă.

De fapt, adepții creșterii cuantumului au adus ca argument raportarea salariului minim brut la 60% din salariul median brut sau la 50% din salariul mediu brut. S-a făcut rapid un calcul care a arătat că salariul minim este de 4.050 de lei, iar câștigul salarial mediu brut era în luna august a.c. de aproximativ 9.000 de lei. Concluzia a fost că este nevoie în continuare de o creștere a salariului minim.

Este greșit din cel puțin trei puncte de vedere. Primul este că directiva europeană nu impune valori de referință precum salariul mediu sau cel median la care să se raporteze salariul minim. Termenul scris negru pe alb în directivă este că „se pot folosi” astfel de valori de referință, dar în niciun caz nu este o obligație a statului membru.

În al doilea rând, directiva europeană, mult-invocată în România, introduce de fapt criterii naționale care trebuie să includă „cel puțin următoarele elemente: puterea de cumpărare a salariului minim luând în considerare costul vieții, nivelul general al salariilor și distribuția acestora, rata de creștere a salariilor și nivelul și evoluția productivității muncii pe termen lung”. Așadar, nu este nicidecum vorba despre o simplă aritmetică între salariul minim și cel mediu, ci de un set complex de indicatori pe care să se bazeze decizia de a crește sau nu, într-o anumită perioadă, salariul minim.

În fine, în al treilea rând, spiritul și litera directivei europene nu sunt pentru aplicarea unei formule mecanice, ci pentru a crea un cadru de negociere între sindicate și patronate pentru stabilirea salariului minim. De asemenea, directiva vrea să aducă predictibilitate în domeniu oferind posibilitatea înființării unui organism consultativ care să livreze analize și date instituțiilor care iau deciziile. Statul, în acest mecanism, nu are decât rolul de a facilita funcționarea sistemului și nu este în niciun caz un unic decident.

Este de remarcat că dacă adepții creșterii salariului minim vorbesc în toate ocaziile despre indicatorii de referință care îi avantajează, ei uită complet o cerere imperativă a directivei europene și anume că România, la fel ca toate statele membre, ar fi trebuit să prezinte până la 1 octombrie a.c. un raport referitor la perioada 2021-2023. A auzit cineva de această analiză? Bineînțeles că nu.

În schimb, există o caracterizare obiectivă, dar succintă în raportul de țară publicat de Comisia Europeană în vara acestui an. Se spune clar că anul trecut salariile au crescut mai rapid decât inflația și productivitatea muncii. Astfel, salariile nominale au crescut cu 15% față de o rată a inflației de 5,6%. Salariile din sectorul public au crescut anul trecut cu 18,5%, iar anvelopa salarială bugetară a crescut cu 24%. Salariul minim, despre care se discută atât de mult astăzi, a crescut cumulat în anii 2023-2024 cu aproape o treime, respectiv de la 3.000 de lei, la începutul anului 2023 la 4.050 lei, la începutul acestui an. Sunt cifre care explică refuzul antreprenorilor români în fața propunerii de creștere a salariului minim în anul 2026.

Eurostat, institutul european de statistică, are bunul obicei de a publica de două ori pe an un tablou de bord al Uniunii Europene. În el sunt incluse datele bugetare, de PIB și datorie publică ale fiecărui stat membru. În felul acesta publicul larg poate face o comparație între țările Uniunii Europene, poate să observe evoluția în timp, pentru că datele se referă la ultimii patru ani, și poate vedea țările care respectă standardele financiare și câte sunt în afara lor.

Să le luăm pe rând și să începem cu deficitul bugetar, cel mai sintetic indicator al finanțelor publice. România este de departe campioana europeană la deficit, cu un nivel de 9,3% din PIB. Din păcate, este un titlu nu doar lipsit de glorie, ci de-a dreptul rușinos. Pe locurile următoare, de asemenea, nedorite, se află Polonia, 6,5%, și Franța, 5,8% din PIB.

Se poate face și un clasament al statelor membre aflate la polul opus, cu excedent bugetar și deci cu o bună sănătate a finanțelor publice. Pe primele locuri la excedent sunt Danemarca, 4,5%, Cipru, 4,1% și Irlanda, 4% din PIB. De subliniat este că Grecia a încheiat anul trecut cu excedent bugetar, 1,2% din PIB, o performanță demnă de remarcat după anii mulți și dificili în care Grecia înregistra cel mai ridicat nivel al deficitului din Uniunea Europeană. În total, 12 state membre au avut anul trecut un deficit bugetar mai mare de 3% din PIB, standardul european pentru acest indicator.

În ceea ce privește nivelul datoriei publice avem și aici ierarhii europene. Cele mai mari datorii le înregistrau anul trecut Grecia – 154%, Italia – 134% și Franța 113% din PIB. La polul opus, se aflau Estonia și Bulgaria, cu 23% și Luxemburg, cu 26% din PIB. Tot 12 state, ca și în cazul deficitului, au depășit limita de 60% din PIB considerată optimă în Uniunea Europeană. România se află sub limită, la aproape 55% din PIB, un nivel rezonabil dacă luăm în calcul că media Uniunii Europene era anul trecut de 80% din PIB, iar cea a zonei euro de 87% din PIB.

Statistica europeană prezintă și datele referitoare la nivelul veniturilor și, respectiv, cheltuielilor bugetare ca procentaj din PIB. Cei doi indicatori arată, pe de o parte, eficiența colectării fondurilor la buget și, pe altă parte, indică gradul de responsabilitate al guvernelor în sensul construirii unui buget echilibrat, în concordanță cu nivelul veniturilor.

Statele cu cele mai reduse încasări bugetare, în termeni procentuali, sunt Irlanda, 26%, România și Malta, 34% din PIB. Țările din Uniunea Europeană cu cele mari venituri bugetare sunt Finlanda, 53,4%, Danemarca, 51,8%, Franța, 51,4% și Austria, 50,5%. Interesant este că trei din patru state cu cele mai mari încasări bugetare procentuale (Finlanda, Franța și Austria) au și deficite care depășesc 3% din PIB, ceea ce arată că nu este obligatoriu ca țările cu încasări solide, peste media europeană (de 46%), să aibă și un comportament fiscal echilibrat. Veniturile bugetare mari nu garantează și un deficit redus, pentru că în ecuație intră și cheltuielile.

În ceea ce privește cheltuielile, statele europene cu cel mai redus nivel sunt Irlanda 22%, Malta 37% și Cipru, 38%. Irlanda este un caz special la nivelul UE și o arată și cifrele bugetare, iar Malta în pofida nivelului redus de cheltuieli a avut anul trecut un deficit care a depășit 3% din PIB.

Tot pentru comparație să spunem și statele care au reușit în perioada 2021-2024 scăderi importante ale deficitului bugetar, tocmai pentru a arăta că se poate. Este vorba despre Cehia, scădere de la 5% la 2%, Irlanda, de la minus 1,3% la plus 4%, Grecia de la deficit de 7,2% la excedent de 1,2%, Spania de la minus 6,7% la minus 3,2% sau Italia de la deficit de 8,9% la 3,4%. Să remarcăm și contraperformanța Poloniei care de la un deficit de 1,7% a ajuns la minus 6,5%. Tabloul de bord european este util, pentru că arată că unele state pot progresa vizibil, iar altele pot să aibă evoluții financiare dezastruoase.

Un grup de economiști americani a calculat cât a pierdut marca Tesla din cauza implicării politice a lui Elon Musk. Peste un milion de mașini ar fi putut fi vândute în plus dacă Musk nu ar fi intrat atât de adânc în politică. Revenirea la conducerea Tesla pare că reabilitează ceva din imaginea omului de afaceri și a brandului auto.

Patru economiști de la Universitatea americană Yale s-au hotărât să analizeze influența pe care a avut-o aventura politică a lui Elon Musk asupra companiei Tesla. Studiul a fost publicat de către „Biroul Național de Cercetări Economice” și concluzionează că șeful Tesla a avut un impact negativ semnificativ asupra vânzărilor de automobile din cauza activităților politice partizane.

Astfel, vânzările de mașini electrice au înregistrat creșteri în ultimii doi ani (7%, anul trecut, și 1,5%, în prima jumătate a anului acesta), în timp ce vânzările Tesla au scăzut. Studiul celor patru economiști americani arată că fără abordările politice ale lui Elon Musk, în perioada octombrie 2022-aprilie 2025, vânzările Tesla pe piața americană ar fi fost cu 67%-83% mai mari, ceea ce înseamnă între un milion și 1,26 milioane de vehicule vândute. Mai mult, autorii analizei arată că Tesla ar putea fi întrecută în materie de vânzări la nivel global de către o companie chineză producătoare de mașini electrice.

Scăderea vânzărilor de mașini Tesla a fost cauzată de consumatorii cu preferințe politice democrate. Astfel, înainte de octombrie 2022, consumatorii cu simpatii de stânga au cumpărat mașini Tesla fie datorită preocupărilor legate de mediu, fie datorită notorietății mărcii.

Dar, după octombrie 2022 tendința se schimbă. Însă, nu doar că Elon Musk a afectat vânzările brandului pe care îl conducea, ci se observă, în același timp, o creștere a vânzărilor mărcilor concurente cu procentaje cuprinse între 17% și 22%. Deci nu doar că și-a sabotat propria marcă, dar deciziile lui Elon Musk au dus la creșterea vânzărilor concurenței.

Problemele lui Musk încep în momentul în care preia controlul asupra rețelei sociale Twitter, pe care o redenumește X, declanșează un proces masiv de concedieri și schimbă politica de moderare a postărilor făcând-o mult mai relaxată și permițând o abordare extremistă, considerată de dreapta. Din cauza acestor schimbări, mulți utilizatori au părăsit rețeaua.

Percepția negativă a continuat o dată cu acțiunile lui Musk. Părerile sale politice tranșante, implicarea în candidatura lui Donald Trump, inclusiv prin donații care au totalizat 300 milioane de dolari și apoi preluarea conducerii Departamentului de Eficiență Guvernamentală. Toată această evoluție politică la care putem adăuga prietenia afișată cu președintele american au dus la o scădere a vânzărilor Tesla și mai mult în unele cazuri chiar la proteste și chemări la boicot a mărcii care se confundă cu imaginea omului de afaceri american.

În luna mai a.c., Elon Musk își încheie scurtul, dar intensul periplu politic. Ieșirea din zonă se face cu scântei, respectiv cu o ceartă publică între Trump și Musk pe tema legii de susținere a economiei. Studiul celor patru economiști americani arată că după părăsirea scenei politice de către Elon Musk, vânzările Tesla își revin. Astfel, în perioada iulie-octombrie a.c. producătorul american a vândut 500.000 de vehicule pe întreaga piață mondială, ceea ce îl plaseză din nou într-o poziție bună în industrie în materie de vânzări. Ceea ce nu va opri reculul pe întregul an, mai ales că există analiști care sunt de părere că avansul vânzărilor s-a datorat și unei conjuncturi, în sensul că se așteaptă ca unele facilități acordate la achiziția unei mașini electrice să fie sistate.

Nu doar acțiunile și opiniile politice ale lui Elon Musk au contat, ci și strategia aplicată pentru Tesla. De exemplu, marca nu a mai lansat niciun produs nou în ultimii cinci ani, ceea ce arată că nu au ținut pasul cu concurenții.

Cu toate acestea, capitalizarea Tesla rămâne la un nivel record, 1.360 miliarde de dolari. Alte companii din sectorul auto au capitalizări importante, dar departe de Tesla. Este cazul Toyota, Mercedes, Volkswagen, Renault sau Stellantis. În concluzie, în materie de business, intrarea lui Musk în politică a adus mai multe prejudicii decât beneficii.

Carrefour pleacă din România? Poate că da, poate că nu, dar decizia depinde de situația financiară a grupului la nivel mondial și de evoluția businessului de pe piața românească. Exemplul Italia lasă orice variantă deschisă.

Am așteptat în aceste zile să se tragă toate „gloanțele” în cazul „Carrefour iese din România”. Nu au fost puține. Au fost evocate multe motive pentru care retailerul francez a desemnat o bancă pentru a-i găsi un cumpărător.

O cauză identificată a fost aceea a unei fiscalități tot mai dure aplicate pentru companiile din retail și pentru marile firme. S-a spus că a contat atmosfera din România împotriva investitorilor străini, în general, și împotriva sectorului de retail, în special.

De asemenea, mișcarea Carrefour România este văzută ca parte a unui sistem mai amplu de deglobalizare, de modificare a piețelor mondiale și a lanțurilor de aprovizionare. Un economist a văzut intenția companiei franceze ca o intrare în recesiune a economiei românești. În fine, s-a afirmat că o plecare a Carrefour din România ar afecta imaginea țării în ochii investitorilor străini care ar putea amâna intrarea pe piața locală.

Este un pic de adevăr în fiecare dintre micile analize făcute în ultimele zile. Este posibil ca fiecare în parte din cauzele prezentate să fi contribuit la o eventuală decizie de ieșire a Carrefour din România.

Citeste siDe ce ar trebui să ne îngrijoreze retragerea Carrefour din România (Interviu)

Dar, adevărata problemă este mult mai clară.

„Dosarul” Carrefour începe la jumătatea acestui an, mai precis în data de 25 iunie a.c., atunci când prețul acțiunilor companiei a scăzut cu 8,6% la Bursa de la Paris. Căderea prețului a venit ca urmare a unei note publicată de banca de investiții americană JP Morgan care făcea o recomandare de vânzare a acțiunilor Carrefour și anticipa rezultate financiare slabe.

Așteptările JP Morgan s-au adeverit, în sensul că la nivel mondial, grupul Carrefour a înregistrat anul trecut o scădere a profitului cu 11%, până la aproximativ un miliard de euro. În primul trimestru al acestui an, grupul francez a avut o creștere a vânzărilor cu aproximativ 3%, susținute însă de America Latină, în special Brazilia, cu un plus de 12%, și o scădere în Franța cu 1,7%.

Analiștii au avut revelația descoperirii unei companii cu multe zone sensibile, cu o rată a profitului aflată sub presiune, cu un cash-flow fragil, cu grad de îndatorare ridicat și cu o concurență dură pe piața franceză. În aceste condiții, conducerea grupului Carrefour a fost obligată să anunțe un plan de consolidare pentru anul acesta care a cuprins obiectivul unor reduceri de cheltuieli de 1,2 miliarde de euro și continuarea transformării digitale a companiei.

A fost chiar mai mult decât atât. În vara acestui an, Carrefour a vândut filiala din Italia, țară în care retailerul francez avea 1.188 de magazine, hypermarketuri, supermarketuri și magazine de proximitate. Carrefour a ieșit din Italia din rațiuni economice: în 2024, înregistra o cifră de afaceri de 4,2 miliarde de euro, ceea ce însemna 4% din totalul vânzărilor la nivel mondial, dar avea o pierdere de 67 milioane de euro. De menționat că grupul Carrefour a fost al treilea retailer francez care a părăsit Italia, după Auchan în anul 2019 și FNAC, în 2012.

Cine este compania care a cumpărat afacerile Carrefour în Italia? Se numește NewPrinces, este un grup cotat la bursa de la Milano care s-a format recent, în anul 2024, după ce compania italiană Newlat a achiziționat firma britanică Princes pentru suma de 700 milioane de euro. Anul acesta, NewPrinces a mai cumpărat și brandurile din Italia ale companiei Kraft Heinz. A rezultat un grup care are în portofoliu 30 de mărci, o gamă largă de produse precum paste făinoase, lactate și conserve, o rețea extinsă de producție și distribuție în 60 de țări, dar o cifră de afaceri de șapte miliarde de euro, nu foarte spectaculoasă în raport cu marii retaileri.

În România, Carrefour a avut anul trecut o cifră de afaceri de 3,2 miliarde de euro, profit în scădere și o rețea de 456 de magazine. Privind cifrele și decizia din Italia putem înțelege că vânzarea Carrefour România este posibilă, dar în niciun caz nu este certă.

Parcă suntem într-o cursă contracronometru. Mai sunt trei ture de stadion și urmărim cu sufletul la gură cum se va încheia competiția. Mai exact, mai sunt trei luni și vom vedea dacă România reușește să se încadreze în ținta de deficit negociată cu Comisia Europeană, de 8,4% din PIB.

De fapt, cifrele bugetului de stat sunt urmărite lunar pentru a vedea trei lucruri: dacă deficitul bugetar scade, dacă încep să se vadă efectele primului pachet de măsuri și, în general, dacă scad cheltuielile bugetare.

Deocamdată, au fost publicate datele pe primele nouă luni ale anului. Deficitul bugetar a ajuns la 5,4% din PIB, practic la nivelul de anul trecut. Dar, din cursa pentru atingerea deficitului au mai rămas trei procente din PIB până la sfârșitul anului, un nivel ce pare mai mult decât suficient, dar care s-ar putea să nu fie. Ne lipsește însă o informație importantă pentru a putea prognoza corect deficitul la sfârșitul anului și anume datoriile pe care le are statul către firme și către administrația locală. În funcție de cât de mulți bani se vor transfera în ultimele două luni către primării, România se va încadra în deficitul bugetar de 8,4% din PIB.

A doua întrebare este în ce măsură se poate observa o îmbunătățire a situației bugetare ca urmare a măsurilor luate de guvern. Câteva repere găsim. De exemplu, creșterea veniturilor bugetare a depășit ritmul de creștere al cheltuielilor, respectiv 12,3% față de 11,2%. Desigur, pentru ambele categorii bugetare a contat inflația, dar nivelul de transmitere nu este total. De exemplu, creșterea veniturilor din impozitul pe dividende cu 70% nu a fost influențată de inflație, ci de distribuirea dividendelor de anul trecut la o impozitare de 8%. De asemenea, încasările mai mari cu 20% la impozitul pe salarii și venit au venit de la eliminarea facilităților fiscale acordate unor categorii de salariați.

Putem analiza situația încasărilor bugetare din TVA și accize. Numai că dacă ne uităm la seria de venituri din perioada iunie-septembrie a.c. nu vom găsi salturi semnificative, ci o serie liniară de creștere. Deocamdată, motivul pentru care nu există o creștere a încasărilor din TVA pe măsura noilor cote ar putea fi scăderea consumului.

În fine, o altă zonă de interes este măsura în care au scăzut anumite capitole de cheltuieli. Nu s-a întâmplat. Cheltuielile de personal au crescut cu 6%, dar explicația acestei creșteri în pofida înghețării salariului bugetar este că modificările salariale care au avut loc după septembrie 2024 nu intră deocamdată în statistică. Adică, abia la sfârșitul anului cheltuielile de personal vor ajunge la creștere zero față de anul trecut. Dacă se va întâmpla așa.

Cheltuielile cu bunuri și servicii au atras atenția prin creșterea cu 7,4%. Sunt analiști care arată că aici este o zonă sensibilă pe care guvernul nu o poate ține sub control. Depinde, pentru că marea majoritate a acestor cheltuieli sunt făcute cu medicamentele. Este foarte posibil ca în acest caz să fi acționat inflația și o parte a creșterii să vină chiar din acest motiv.

Cheltuielile cu dobânzile au crescut cu 50%. Pare imens, dar guvernul actual are foarte puține pârghii prin care să poată reduce aceste cheltuieli. Executivul poate prin politicile sale să aducă încrederea investitorilor financiari și în felul acesta să reducă randamentele obligațiunilor românești. În rest, datoriile care vin din urmă trebuie plătite sau rostogolite, iar acest lucru nu îl poate controla actualul guvern. Executivul mai poate face ceva și anume să reducă deficitul bugetar pentru a scădea nevoia de îndatorare.

Cheltuielile cu asistența socială au crescut cu 13%, dar și în acest caz va trebuie să așteptăm sfârșitul anului pentru a vedea dacă putem vorbi despre creștere zero. Datele bugetare ne arată unele progrese. Dar, confirmarea unui echilibru bugetar o vom avea, eventual, la sfârșitul acestui an și mai departe anul viitor.

Președintele american Donald Trump a început un turneu asiatic plin de mize economice. Unul dintre obiective este ca SUA să încheie mai multe acorduri comerciale, printre care și pe tema pământurilor rare.

Ieri, Trump a participat la Kuala Lumpur, în Malaezia, la reuniunea Asociației statelor din Asia de Sud-Est (ASEAN). Astăzi, președintele american se va întâlni cu prima femeie premier a Japoniei, tema fiind tot cea a discutării unor detalii tehnice după ce SUA și Japonia au semnat un acord comercial. Apoi, Trump va fi prezent în Coreea de Sud la summit-ul Asociației pentru cooperarea economică Asia-Pacific (APEC), acolo unde se va întâlni joi cu președintele chinez, Xi Jinping. Tema principală este cea a relațiilor economice și comerciale dintre SUA și China, tensionate din nou de anunțul Chinei de restricționare drastică a exporturilor de metale rare și de replica lui Donald Trump care amenință cu o creștere cu 100% a taxelor vamale pentru importurile venite din China.

Până la întâlnirea de joi, 30 octombrie a.c., în SUA este în continuare multă efervescență legată de taxele vamale. De exemplu, la sfârșitul săptămânii trecute, Donald Trump a anunțat o creștere a tarifelor vamale cu încă 10% pentru importurile din Canada. Decizia vine după ce președintele american s-a enervat din cauza unei reclame.

Care este problema? Guvernul provinciei Ontario a lansat în urmă cu două săptămâni o campanie publicitară împotriva tarifelor vamale americane, campanie care a fost distribuită pe o rețea socială chiar de către premierul provinciei Ontario, Douglas Ford. Răspunsul lui Donald Trump a fost că a oprit negocierile comerciale cu Canada, iar în week-end a anunțat creșterea tarifelor vamale pentru importurile din Canada.

Clipul publicitar a fost difuzat la sfârșitul săptămânii trecute, în timpul primului meci al campionatului nord-american de baseball, un eveniment sportiv care, de altfel, s-a bucurat de o audiență foarte mare.

Campania publicitară a provinciei Ontario a inclus clipuri audio și video dintr-un discurs radio al fostului președinte american Ronald Reagan, din aprilie 1987. Președintele Reagan, republican, critica tarifele impuse importurilor spunând că acestea au dus la pierderea de locuri de muncă, au defavorizat consumatorii și au declanșat războaie comerciale.

Negocierile comerciale dintre SUA și Canada care se derulau pe teme importante precum, aluminiul, oțelul și energia, au fost blocate de Donald Trump, iar întâlnirea dintre președintele american și premierul canadian la reuniunea APEC a fost, se pare, anulată. Canada este al doilea partener comercial al SUA și un important furnizor de oțel și aluminiu pentru companiile americane. Unele importuri canadiene sunt taxate cu 25% (10% pentru energie și potasiu), iar mărfurile incluse în acordul comercial SUA-Canada-Mexic sunt scutite de taxe vamale. După cum se știe deja, va fi de văzut în cât timp va trece furia lui Trump și se va reveni la negocierile comerciale.

Totodată, președintele american are o problemă la el acasă și anume o creștere cu 15% a prețului cărnii de vită, într-un an, la o inflație de numai 3%. Este un caz delicat pentru consumatorii americani care sunt obișnuiți să cumpere cantități importante de carne de vită, sub diverse forme alimentare. Drept urmare, președintele american a schimbat macazul, în sensul că deși este un protecționist evident, a decis să deschidă piața americană pentru carnea de vită argentiniană. Astfel, Casa Albă a anunțat că va crește de patru ori cota de carne de vită din Argentina care poate intra în SUA cu tarife vamale preferențiale. De altfel, într-un mesaj adresat pe rețeaua sa socială preferată, Donald Trump a precizat „că îi adoră pe crescătorii de vite americani, dar că ei trebuie să înțeleagă că o duc atât de bine pentru că s-au impus tarife vamale și că ar trebui să reducă prețurile.” Desigur, crescătorii americani de bovine își prevestesc propriul lor dezastru, dar în acest caz, Donald Trump nu face, deocamdată, derogări.

România continuă cu producția de energie electrică obținută din cărbuni. Motivul este clar: nu a putut să înlocuiască producătorii pe cărbuni cu alții care să folosească gazele naturale sau sursele regenerabile. Dar, cărbunii nu vor putea fi o soluție pe termen lung.

România a reușit să obțină o derogare de la Comisia Europeană și va menține în funcțiune pentru încă o perioadă termocentralele care folosesc cărbuni, respectiv lignit. Prin PNRR, România s-a angajat să retragă din exploatare, până la sfârșitul anului 2025, aproximativ 1.750 MW, respectiv Complexul Energetic Oltenia, Electrocentrale Craiova, CET Govora și UAT Iași.

Administrația de la București a tatonat încă de anul trecut Comisia Europeană pentru a amâna aplicarea deciziilor de închidere a unor unități de producție de energie electrică pe bază de cărbuni. Hotărârea a fost luată în urmă cu câteva zile o dată cu schimbarea unor jaloane din PNRR, astfel că România va mai putea să utilizeze centralele pe cărbuni până la sfârșitul anului 2029.

Argumentul important pe care l-a adus România în fața Comisiei Europene a fost acela că are în continuare nevoie de producție de energie electrică în bandă și că deocamdată sursa cea mai sigură este producția bazată pe cărbuni.

Adevărul este că s-a spus de multe ori că România este obligată să închidă o serie de capacități de producție bazate pe cărbuni. Este o abordare mai degrabă politică, pentru că, pe de o parte, România nu a fost obligată, ci și-a asumat deciziile în cadrul Planului Național de Redresare și Reziliență (PNRR), iar, pe de altă parte, se omite de fiecare dată să se spună că procesul de închidere trebuia să fie compensat de unul de construcție.

Mai exact, România a avut la dispoziție patru ani pentru a pregăti oprirea centralelor pe cărbuni. Planul era să se construiască o serie de capacități de producție de energie electrică pe bază de gaze naturale sau din surse regenerabile.

De exemplu, planul era să se construiască două centrale pe gaze la Ișalnița și Turceni. Numai că în ultimii ani nu s-a făcut aproape nimic. Turceni și Ișalnița sunt proiecte mult întârziate, centrala Romgaz de la Iernut este și ea blocată de constructor, iar colaborările pe care ar fi trebuit să le dezvolte Complexul Energetic Oltenia sunt în fază incipientă.

În aceste condiții, este evident că România nu are la această oră o alternativă viabilă la producția de energie pe bază de cărbuni. Nu s-a făcut nimic pentru a produce energie electrică în bandă nu din cărbuni, ci din gaze naturale.

Mai mult, România are la dispoziție bani europeni, cum ar fi, de exemplu, Fondul de Modernizare cu care poate dezvolta capacități de producție și de stocare. Doar că proiectele pe bani europeni sau cu fonduri naționale au avut aceeași soartă, adică sunt în stadii incipiente de realizare.

De exemplu, Complexul Energetic Oltenia are o serie de proiecte de dezvoltare. Este vorba despre construcția a patru parcuri fotovoltaice, cu puteri instalate diferite, în colaborare cu OMV Petrom. În proiect este și un al cincilea parc fotovoltaic ce ar trebui realizat în parteneriat cu o companie de specialitate din sectorul privat. La care se adaugă două blocuri energetice ce ar fi trebuit construite la Turceni și Ișalnița în colaborare cu Alro Slatina și compania Tinmar.

Este greu de spus în ce stadiu sunt aceste proiecte, dar cu siguranță sunt departe de a fi finalizate. Termenele de punere în funcțiune sunt anii 2026 sau 2027, însă, este clar că sunt mari întârzieri în dezvoltarea acestor capacități de producție.

Deocamdată, Comisia Europeană a fost convinsă de păstrarea în funcțiune a termocentralelor pe cărbuni, pentru că a înțeles nevoia României de a avea energie în bandă. Întrebarea este: dacă situația va fi la fel în 2029 se va mai obține o nouă derogare? România nu ar trebui să mizeze pe amânări, ci să construiască noi capacități de producție. Dacă se va întâmpla acest lucru, oprirea unor termocentrale pe cărbuni nu va mai părea un dezastru economic, ci o binecuvântare ecologică.

Ieri, s-au împlinit exact trei ani de când Giorgia Meloni a preluat funcția de premier al Italiei. Să ne aducem aminte că, în urmă cu trei ani, venirea în fruntea Guvernului a Giorgiei Meloni a fost întâmpinată cu multă reticență. Astăzi, premierul italian este văzută ca o revelație a politicii europene, iar rezultatele economice obținute sunt, unele dintre ele, de-a dreptul spectaculoase.

Astfel, reducerea deficitului bugetar este fără îndoială atât o realizare demnă de remarcat, cât și un exemplu pentru multe alte state membre. Concret, Italia încheia anul 2022 cu un deficit bugetar imens de 8,1% din PIB, fără ca Meloni să fi avut vreo vină. De altfel, în vara anului 2024, Comisia Europeană a deschis procedura de deficit excesiv pentru Italia, alături de alte șase state membre, îngrijorată de ritmul de creștere al datoriei publice.

Evoluția deficitului bugetar al Italiei a fost cu totul excepțională. Nivelul deficitului s-a redus de la 8,1%, în 2022, la 3,3% din PIB, anul acesta, și proiectul de buget pe anul viitor prevede o coborâre sub 3% din PIB și intrarea în limita europeană. Să fie clar. O scădere cu aproape cinci procente a deficitului în trei ani este de domeniul extraordinarului. Iar dacă ne uităm la contra-performanțele României din aceeași perioadă putem înțelege mai clar realizările Italiei.

Dar, reducerea deficitului bugetar nu a venit din neant. Premierul Giorgia Meloni a luat o serie de măsuri care au dus la o scădere a cheltuielilor publice: a fost eliminat așa-numitul venit acordat pentru cetățenie (o măsură pe care a decis-o și Germania anul acesta), a fost eliminat “superbonusul” dedicat renovărilor energetice ale clădirilor, a fost introdusă o planificare multi-anuală, pe trei ani, a cheltuielilor bugetare și s-au derulat o serie de programe de vânzare a unor pachete de acțiuni la companiile de stat.

Cel mai mult a contat renunțarea la ceea ce italienii au numit “superbonus”. Aceasta era o facilitate fiscală introdusă în anul 2020 de către premierul Conte cu scopul de a stimula creșterea economică. Metodologia era următoarea: toate cheltuielile făcute pentru reabilitarea locuințelor erau compensate cu 110% de către stat. 100% însemnau toate cheltuielile făcute de cetățeni, iar 10% era un plus pe care îl primeau. Familiile aveau deduceri fiscale în contul “superbonusului”. Măsura fiscală a fost inițiată din dorința de a stimula creșterea economică și chiar a avut efect în acest sens. Numai că în timp “superbonusul” a devenit o piatră de moară pentru buget, iar Meloni a decis în anul 2023 să îl anuleze.

De altfel, Giorgia Meloni a declarat referitor la bugetul de stat din acest an că „sezonul aruncării banilor pe fereastră și al bonusurilor fiscale s-a terminat”. Iar premierul a abordat subiectul deducerilor fiscale în valoare de 80 de miliarde de euro.

Succesul reducerii deficitului bugetar nu s-a proiectat atât de intens și asupra datoriei publice. Scăderea nu a fost prea pronunțată, dar este clar că, în principiu, datoria scade mai greu și mai lent decât deficitul. Astfel, în 2022, datoria publică era de 155% din PIB, iar anul acesta a ajuns la 136,8% din PIB, ceea ce înseamnă aproximativ 3.100 miliarde de euro.

Progresul este evident, dar totuși Italia rămâne cea mai îndatorată țară din Uniunea Europeană, după Grecia care înregistrează un nivel de aproximativ 150% din PIB. De altfel, normele europene impun statelor membre care au o datorie publică mai mare de 90% din PIB, inclusiv Italia, să ia măsuri de reducere a gradului de îndatorare, respectiv noul Pact de Stabilitate European cere statelor să reducă anual nivelul datoriei cu 1% din PIB. O variantă care poate fi atinsă și în cazul obținerii unei rate înalte a creșterii economice.

Nu este cazul Italiei. La acest capitol, economia italiană nu excelează, ritmul creșterii ajungând anul acesta la numai 0,5%. Ceea ce, totuși, nu poate face uitate progresele bugetare evidente pe care le înregistrează Italia.

Mineralele rare nu sunt chiar atât de rare, dar acest lucru nu le face mai puțin importante pentru economia acestui secol. Pământuri rare sunt pe toate continentele diferența fiind dată de viteza cu care sunt exploatate zăcămintele și de gradul de integrare al producției.

Didier Julienne este un expert francez în piețele de mărfuri și resurse naturale. Acesta administrează un blog și, în același timp, publică în mass-media franceză analize referitoare la resursele naturale de la nivel mondial.

Astfel, expertul francez susține că de fapt metalele rare nu sunt deloc atât de rare și că se pot găsi în multe locuri pe glob. Totuși, Didier Julienne arată în analizele sale că în ultimii ani a existat o adevărată goană după resurse naturale. Astfel, este de părere Julienne, Donald Trump a vorbit despre cumpărarea Groenlandei pentru a opri ascensiunea Chinei în zonă.

Fără îndoială, Groenlanda cu o suprafață de două milioane de kilometri pătrați are un potențial imens de resurse naturale. Julienne arată că până în acest moment 250 de societăți de explorare care au obținut 700 de licențe au investigat doar 20% din teritoriu. Restul de 80% rămâne deocamdată neexplorat. Dar, viabilitatea exploatărilor depinde de mai mulți factori precum conținutul zăcămintelor descoperite, evoluția prețului pe piețele internaționale, deschiderea populației locale față de temele de mediu și mai ales dezvoltarea logisticii, respectiv a infrastructurii de transport și de energie.

Un lucru este cert: China a avut o strategie pentru a obține accesul la resurse naturale de pe glob. fie ca operator direct, fie ca acționar. Astfel, atunci când Indonezia a interzis, în anul 2014, exporturile de produse minerale brute, China a construit o uzină de transformare a minereului în nichel utilizat la construcția bateriilor. SUA au ignorat această piață. În 2016, China a cumpărat în Republica Democrată Congo cea mai mare mină de cobalt din lume, bogată și în cupru. Din nou, America a trecut cu vederea achiziția. În anul 2018, o companie canadiană a vândut 24% din participația la cel mai mare producător chilian de litiu din lume către o companie chineză care astfel a devenit lider mondial în domeniu. De ce canadienii nu au vândut unei companii americane?, se întreabă Didier Julienne.

Să revenim la Groenlanda. În anul 1956, Danemarca a explorat în Groenlanda căutând uraniu și până în 1982 a încercat fără succes să deschidă o mină. În anul 2007, proiectul a fost convertit într-o mină de minereuri rare, sub exploatarea unei companii locale numită Greenland Minerals. Firma a fost susținută financiar chiar și de Uniunea Europeană, numai că în anul 2016 în acționariatul companiei a apărut o firmă chineză. În anul 2018, chinezii au încheiat un protocol prin care se angajau să cumpere întreaga producție de pământuri rare și chiar s-au asociat cu o altă companie chineză pentru a rafina mineralele, inclusiv uraniul. Doar că ofensiva chineză este blocată în anul 2021 de guvernul Groenlandei care promulgă o lege care practic interzice exploatările miniere, inclusiv cele de uraniu. Problema se tranșează, în continuare, în justiție.

Începând cu anul 2020, America devine tot mai prezentă pe piața pământurilor rare. În California, Texas, Colorado sau Alaska apar companii care exploatează materii prime, dar și uzine de rafinare sau companii metalurgice. SUA reușesc să construiască un lanț de producție care pleacă de la minereu și ajunge la un produs cu valoare adăugată mare care poate fi folosit în industriile moderne.

Deocamdată, China domină producția de minerale rare la nivel mondial deținând aproximativ 60% din total. Dar, SUA vin tare din urmă, iar resursele nu sunt atât de rare. Ele se găsesc în America, în Australia, în Canada, în Norvegia, în Suedia și, bineînțeles, în Danemarca. Vietnam, Brazilia sau Chile au resurse naturale, dar deocamdată nu s-au grăbit să investească în exploatarea zăcămintelor. Chiar și multe state europene, inclusiv România, ar putea avea pământuri rare, dar ele au fost puțin explorate până acum. În orice caz, conchide expertul francez, soluțiile pentru cererea de resurse naturale sunt explorarea, producția, substituția produselor deficitare și progresul tehnic. Restul sunt doar vorbe goale.