Economia reală

Angajații francezi din sectorul privat au avut în perioada 2019-2023 o stagnare a puterii de cumpărare. Anul acesta, scăderea inflației va aduce, procentual, salarii mai mari decât creșterea prețurilor. În România, în schimb, creșterile de salarii „bat” creșterea inflației.

În Franța, în luna septembrie a.c., rata inflației a coborât la 1,1%. Ca efect al scăderii inflației, arată Institutul de statistică francez, salariile reale vor recupera jumătate din pierderile suferite în raport de creșterea prețurilor. Până la sfârșitul acestui an, salariul real în Franța va fi de 1,4%, după ce în perioada 2020-2023 salariul mediu real a avut o scădere cu 3%.

Datele statistice publicate ieri de Institutul de specialitate francez arată că anul trecut creșterea salariilor a fost mai mică decât creșterea inflației. Astfel, un angajat din sectorul privat a câștigat un salariu mediu net de 2.735 euro. Creșterea salariului a fost cu 4%, dar insuficientă pentru a acoperi rata inflației, care a fost în anul 2023 de 4,9%. Așadar, anul trecut, în Franța, salariul mediu real a scăzut cu 0,9%.

În anul 2022, situația a fost la fel ca anul trecut. Astfel, rata inflației a fost de 5,2%, iar salariul mediu real net a scăzut cu 1%. În total, în Franța, arată Institutul de Statistică, în raport de puterea de cumpărare, salariul mediu net din anul 2023 este egal cu cel din anul 2019. Adică, angajații francezi din sectorul privat nu au avut o creștere a puterii de cumpărare în perioada 2019-2023.

Există și o distribuție a salariilor din sectorul privat. Astfel, 50% din angajați au salarii mai mici de 2.183 de euro net, iar cealaltă jumătate câștigă mai mult de 2.183 euro, din care 34% între 2.183 și 4.300 de euro, 10% au salarii între 4.300 și 5.500 de euro, 5% câștigă între 5.500 și 10.200 de euro, iar 1% încasează un salariu peste 10.200 de euro.

Studiul statistic menționează că inegalitățile salariale s-au redus, pentru că salariul minim, 1.381 euro, a avut o indexare automată în raport de rata inflației. Ceea ce nu se poate spune în cazul salariilor mari.

Se poate observa că unul din doi angajați francezi din mediul privat are un salariu mai mic de 2.183 de euro, ceea ce arată că există o concentrare mare a salariilor în partea de jos a scalei. Unii economiști francezi vorbesc despre „o capcană a salariilor mici” și ajung la concluzia că ar fi oportună o reducere a taxelor și impozitelor pe forța de muncă pentru a avea o majorare a veniturilor.

Datele statistice sunt sugestive. Ele arată că un angajat din 10 câștigă mai puțin de 1.512 euro și tot unul din zece este plătit cu mai mult de 4.300 de euro net pe lună. De asemenea, 1% din angajați au un salariu mai mare de 10.222 de euro, de aproape 7,4 ori mai mare decât salariul minim.

În funcție de nivelul încadrării, situația salariilor este următoarea: muncitorii și personalul administrativ din sectorul privat au un salariu mediu net de 2.000 de euro, profesiile de nivel mediu sunt plătite cu 2.700 euro, iar managerii companiilor câștigă 4.600 de euro net.

Statistica franceză arată și diferențele de salarizare dintre femei și bărbați care există în continuare, dar care au tendința de a se restrânge. Femeile câștigă, în medie, un salariu de 2.500 euro, ceea ce înseamnă mai puțin cu 13% decât bărbații. Acest decalaj s-a redus cu 0,5 puncte procentuale față de anul 2022 și cu 7,4 puncte procentuale în comparație cu anul 2008.

În România, tema raportului dintre creșterea salariului și inflație este mult mai favorabilă angajaților, în sensul că în luna august a.c, indicele câștigului salarial real a fost de 108,3, ceea ce înseamnă că salariile au fost în medie cu 8% peste inflație.

Anul trecut, salariile au crescut tot cu 8% mai mult decât rata inflației. Aceste evoluții ne arată că salariile au crescut mai mult decât inflația, dar nu există date care să arate împărțirea între salariile din mediul privat și cele sectorul public. Așadar, pentru angajații români salariile au fost, în medie, mai mari decât inflația, în timp ce salariații francezi din sectorul privat au avut timp de cinci ani o stagnare a puterii de cumpărare.

Planul fiscal apărut în spațiul public are multe necunoscute. Nu este clar, pentru că ascunde ceva. Și anume nu specifică măsurile fiscale care se vor lua.

Îmi propusesem să nu scriu despre planul fiscal pe care România trebuie să îl trimită Comisiei Europene până când documentul nu va fi prezentat oficial și asumat de guvern. Dar, iată că deja au început comentariile pe marginea planului pe baza căruia România trebuie să echilibreze bugetul. Ele pleacă de la un document prezentat în mass-media, credibil, intitulat Plan fiscal structural pe termen mediu (rezumat executiv), care are ca sursă Consiliul Economic și Social. Cu alte cuvinte, dacă guvernul nu vrea cu niciun chip să aducă planul în dezbatere publică, o altă instituție l-a transmis mass-media.

Nu există nicio îndoială că documentul este original, dar se impune o precizare și anume este doar un plan de lucru, doar un rezumat, asupra căruia probabil că experții Comisiei Europene vor avea destule cereri de clarificare.

Pentru că documentul este vag. Adică, are o serie de cifre, o serie de ipoteze de lucru, dar ele par prea optimiste sau, în unele cazuri, pot da naștere unor interpretări. Primul care s-a sesizat a fost avocatul specializat în fiscalitate, Gabriel Biriș. El a observat că anul viitor există o creștere spectaculoasă a veniturilor din impozitul pe salarii și venit, de la 2,8% la 4% din PIB. De aici, expertul trage concluzia că impozitul pe salarii și venit ar putea să crească de la 10% la 16%. Este o ipoteză, pentru că doar pe baza creșterii colectării și a digitalizării este greu de susținut că se poate realiza un salt atât de mare. Totodată, expertul fiscal aduce aminte că impozitul pe salarii a fost redus de la 16% la 10% cu șapte ani în urmă, atunci când contribuțiile sociale au fost mutate de la angajator la angajat și crescute, iar cota impozitului pe salariu a fost redusă pentru a echilibra, în total, taxele pe muncă. O eventuală creștere a impozitului pe salarii și venit de la 10% la 16% ar însemna o înăsprire a fiscalității în comparație cu anul 2016.

Tot Gabriel Biriș constată că există o linie de creștere și la încasările din TVA, în anul 2026, ceea ce îl face să anticipeze o creștere a cotei de TVA de la 19% la 21%. Desigur, nu este imposibil.

A reacționat și AmCham, Camera de Comerț Americană în România, care prin specialistul în fiscalitate arată că o creștere a impozitului pe salarii și a TVA sunt mai bune pentru economie decât o eventuală trecere la impozitarea progresivă. Dar, în acest context, să spunem că toată lumea, probabil și politicienii de la PSD s-au lămurit că o aplicare a impozitării progresive nu este deloc simplă și ar aduce nemulțumiri din zone în care te-ai putea aștepta mai puțin, adică din sectorul bugetar. În schimb, AmCham pledează pentru renunțarea la impozitul minim pe cifra de afaceri, pentru că reprezintă mai multe mari companii. Logic, dar greu de crezut.

De fapt, planul fiscal în rezumat este mult prea vag și nu include exact ceea ce interesează mai mult mediul de afaceri românesc și anume, concret, măsurile care se vor lua anii viitori.

Ipotezele de lucru luate în calcul pentru mărirea încasărilor bugetare le-am mai auzit de multe ori până acum. Creșterea veniturilor bugetare se bazează tot pe creșterea economică și pe efectele ei asupra încasărilor ca procentaj din PIB (ceea ce în ultimii ani nu s-a întâmplat), tot pe digitalizare, tot pe jaloanele PNRR care prevăd un tratament fiscal egal pentru toți contribuabilii și, interesant și riscant, pe o creștere a redevențelor. De asemenea, se mizează, începând cu anul 2027, pe proiectul Neptun Deep, respectiv pe încasări mai mari din accize.

Pe partea de cheltuieli sunt câteva lucruri greu de înțeles. De exemplu, scade ponderea în PIB a cheltuielilor cu salariile din fonduri publice, dar, în același timp, ele cresc moderat. Scade și ponderea în PIB a cheltuielilor cu pensiile, cresc investițiile și cheltuielile cu dobânzile. Nu știm ce înseamnă creșterea moderată a salariilor bugetare și nu știm dacă ritmul de creștere a economiei va fi suficient pentru a echilibra bugetul. De fapt, nu știm multe despre planul fiscal.

Anul 2025 se anunță a fi plin de incertitudini. Dar, într-o „mare” de necunoscute, România ar trebui să ofere predictibilitate legislativă măcar pentru un proiect esențial pentru economie: exploatarea resurselor energetice din Marea Neagră.

Recent, publicația profit.ro a prezentat o statistică a producției de gaze naturale în Uniunea Europeană. Rezultatele sunt elocvente. Olanda, cel mai mare producător de gaze naturale din Uniunea Europeană, și-a redus în mod constant producția în ultimii patru ani. Motivele sunt fie legate de protecția mediului, fie de rațiuni mult mai pragmatice și anume din cauză că zăcămintele au ajuns la maturitatea exploatării și au devenit neprofitabile.

Marea majoritate a statelor Uniunii Europene și-au redus producția de gaze naturale, cu puține excepții, printre care se află și România. În anul 2023, producția Olandei era de 96 TWh, iar cea a României a ajuns aproape de acest nivel, respectiv aproximativ 89 TWh.

Gazele naturale au emisii de carbon mai scăzute decât alți combustibili fosili, ceea ce a făcut să fie incluse în categoria de tranziție. Dar, chiar și în această situație, producătorii din industrie vor trebui să respecte normele legale europene.

Există un nou regulament al Uniunii Europene care introduce obligații de transparență și impune companiilor producătoare să reducă emisiile de carbon. De asemenea, sunt prevăzute sancțiuni pentru firmele care nu respectă legislația europeană.

În acest context, industria energetică românească are nevoie de un aliat. Iar acest aliat ar trebui să vină din interior, adică din legislația românească. Anul viitor este caracterizat de multe incertitudini. Sunt factori interni și externi care contribuie la necunoscutele ce vor însoți anul 2025.

Dar, proiectul Neptun Deep, exploatarea resurselor energetice din Marea Neagră, este esențial pentru România. Estimările specialiștilor arată că după anul 2027, când va începe producția din zona offshore, România va deveni cel mai mare producător de gaze naturale din Uniunea Europeană. România va deține o cotă de piață între 40% și 60%, la nivel european, în funcție de ritmul exploatării de la Neptun Deep și de nivelul scăderii producției în statele Uniunii Europene.

Regulamentul european privind reducerea emisiilor de carbon va avea un impact semnificativ asupra companiilor care activează în această industrie, cum sunt Romgaz, OMV Petrom și Black Sea Oil & Gas (BSOG).

De aceea, este nevoie ca actualul și viitorul guvern să înțeleagă nevoia unei legislații stabile și predictibile, inclusiv în ceea ce privește sistemul de taxare care se aplică industriei energetice. Regimul fiscal și stabilitatea legislativă în materie de taxe și impozite sunt esențiale pentru economie, dar mai ales pentru proiectele energetice de anvergura Neptun Deep. De asemenea, barierele puse prin supraimpozitarea sectorului energetic productiv ar trebui eliminate tocmai pentru a încuraja sectorul de exploatare și producție a materiilor prime energetice.

Investițiile din Marea Neagră au un rol important în securitatea energetică și în stabilitatea economiei românești și de aceea, în următorii ani, dialogul cu reprezentanții industriei și predictibilitatea cadrului legislativ vor fi esențiale. Astfel de investiții au nevoie de un regim fiscal competitiv, de o cotă unică aplicată corect, pentru a atrage și a menține investitorii.

Clasa politică românească a mai întârziat o dată proiectul din Marea Neagră, în anii 2017-2018, atunci când instabilitatea legislației i-a făcut pe investitori să amâne începerea exploatării. Acum, România este din nou contratimp, pentru că tranziția europeană în materie de gaze naturale se va încheia, probabil, în următorii 10-15 ani. Există, așadar, o fereastră de oportunitate de care statul român, companiile care vor exploata resursele din Marea Neagră, industria locală și economia românească trebuie să profite.

Dar, în afară de cuvintele mari, este nevoie de rezultate concrete. În acest moment, industria energetică este suprataxată. Pentru ca proiectul energetic din Marea Neagră să poată fi demarat cu eficiență este nevoie ca între marile incertitudini ale anului viitor să se strecoare o insulă de predictibilitate legislativă în ceea ce privește exploatarea resurselor din Marea Neagră.

Creșterea economică a Chinei încetinește. De altfel, problemele economiei chineze se înmulțesc. În același timp, economia americană rămâne cea mai importantă la nivel global. Cifrele și analizele experților arată avansul pe care îl are în continuare economia Statelor Unite ale Americii.

La sfârșitul săptămânii trecute, autoritățile de la Beijing au anunțat cifra oficială de creștere în trimestrul al treilea. Economia chineză a crescut în termeni anuali cu 4,7%, mai lent decât obiectivul asumat pentru anul acesta și cea mai scăzută rată din ultimele 18 luni. Cifra de creștere pare a fi solidă, numai că economia chineză a obișnuit piața globală cu un ritm de creștere mult mai ridicat.

Autoritățile chineze au anunțat un program de susținere a economiei, iar banca centrală a oferit câteva detalii. Este vorba despre o schemă de încurajare a companiilor pentru a investi pe piața de capital. Astfel, firmele se vor putea împrumuta de la banca centrală pentru a cumpăra acțiuni și, conform „Financial Times”, sunt deja cereri în valoare de 28 miliarde de dolari, dintr-un program de 70 miliarde de dolari.

Dar, economia Chinei are nevoie de mai mult de atât, respectiv administrațiile locale vor refinanțarea datoriilor, băncile de stat se așteaptă la o recapitalizare, iar companiile de construcții își pun speranța într-un sprijin care să impulsioneze cumpărarea a milioane de locuințe nevândute.

Experții observă că în economia chineză s-au acumulat în acest moment o serie de tensiuni care aduc mari semne de întrebare cu privire la evoluțiile viitoare. Este vorba despre o încetinire a creșterii economice, deflație, despre criza de pe piața imobiliară plus provocările demografice.

Analiștii revistei „The Economist” fac o apropiere între momentul prin care trece acum economia chineză cu situația Japoniei din anii 70 și ajung la concluzia că există pericolul intrării într-o fază de stagnare din care se poate ieși prin mobilizarea investițiilor private și creșterea consumului gospodăriilor. La finalul articolului publicat în revista britanică, autorii își aduc aminte de unul dintre economiștii clasici, Adam Smith, care spunea că „singurul scop al producției este consumul”. Un adevăr pe care trebuie să îl accepte chiar și conducătorii Partidului Comunist Chinez.

Tot „The Economist” a publicat o analiză care arată că, în pofida schimbărilor din ultimele decenii, economia americană rămâne cea mai importantă de la nivel global. De exemplu, în SUA, producția pe cap de locuitor este cu 30% mai mare decât în Europa de Vest și Canada și cu 60% mai mult decât în Japonia. În Mississippi, care nu este cel mai prosper stat american, salariul mediu al unui lucrător în sectorul productiv este mai mare decât cel al unui angajat din Marea Britanie, Germania sau Canada. China, cu toate progresele înregistrate, este, totuși, abia la două treimi din PIB pe cap de locuitor față de America.

Dezavantajul Statelor Unite ale Americii pare a fi politizarea excesivă a deciziilor economice. Atuurile americane sunt, însă, evidente: o țară mare cu resurse energetice diverse, iar exploatarea petrolului de șist a contribuit cu o zecime la creșterea economică de după anul 2000. Se adaugă piețele imense, de consum și de capital, care sunt esențiale pentru economia globală.

SUA au descoperit răspunsuri rapide și eficiente în fața crizelor și anume intervenția statului și stimularea economiei. De exemplu, după anul 2020, inputurile economice au condus la inflație, dar au avut ca efect și o creștere cu 10%, un ritm de trei ori mai mare decât al statelor din grupul G7, arată revista britanică.

Economia americană continuă să fie intens inovativă găzduind companii importante de tehnologie și start-up-uri de inteligență artificială. În continuare, dolarul american rămâne o monedă de rezervă, ceea ce îi face pe investitorii financiari să cumpere obligațiuni atunci când America are nevoie. Există, însă, o mare problemă: elanul exagerat al politicienilor și intervențiile lor asupra instituțiilor economice esențiale să nu strice piețele funcționale ale Americii.

Economia europeană se află în fața a două crize: cea a industriei siderurgice și cea a sectorului auto. Ambele industrii așteaptă o serie de soluții de la politicile publice. Ele vor veni, dar este greu de crezut că vor rezolva toate problemele.

Industria europeană a oțelului este în criză. Au anunțat-o șapte mari producători dintre care Tata Steel, Arcelor Mittal Europe și Salzgitter, membri ai Federației Europene, Eurofer. Reprezentanții celor mai mari companii din industria oțelului au transmis o scrisoare deschisă șefilor de state și de guverne care se întâlnesc astăzi la Consiliul European.

Cauzele crizei în viziunea managerilor marilor producători de oțel sunt supracapacitatea globală de producție, comerțul neloial și prețurile mari ale energiei din Uniunea Europeană. Drept urmare, reprezentanții industriei siderurgice cer măsuri urgente pentru ca firmele din acest sector să poată investi în planurile de decarbonizare până în anul 2030.

Federația Eurofer arată că, în anul 2023, producția de oțel în Uniunea Europeană a scăzut cu 30% până la 126 milioane de tone, ceea ce înseamnă 60% din capacitatea totală. De asemenea, în ultimii 15 ani, s-au pierdut 100.000 de locuri de muncă. Managerii firmelor evocă recentul raport Draghi privind competitivitatea economiei europene. Ei doresc măsuri de „întărire și garantare” a apărării comerciale a UE împotriva practicilor considerate neloiale. De asemenea, îngrijorează supracapacitatea producției de oțel de la nivel mondial.

Reprezentanții industriei cer o îmbunătățire a mecanismului de emisii de carbon, o reducere a tarifului energiei și stabilirea de piețe pilot pentru a stimula cererea de „oțel verde” în Europa. Preocupările industriei siderurgice nu sunt noi, supracapacitatea există de câțiva ani. De exemplu, anul trecut, capacitatea de producție, la nivel global, era de 551 milioane de tone, în timp ce alte 157 milioane de tone urmează să fie puse în funcțiune până în anul 2026, conform datelor OCDE.

China este în centrul atenției. Economia chineză se confruntă cu o criză imobiliară și drept urmare cererea de materiale de construcții a scăzut. Cu toate acestea, producătorii de oțel sunt subvenționați în continuare de statul chinez ceea ce face ca aceștia să exporte oțel la prețuri mici, artificiale. Este motivul pentru care Statele Unite au impus taxe vamale asupra importurilor de oțel din China și un mod prin care se poate proteja producția internă de o concurență considerată neloială. Decizia suprataxării oțelului și aluminiului a fost luată în mandatul lui Donald Trump, dar a fost reînnoită anul acesta de președintele Biden, ceea ce ne arată că pe unele teme economice Trump și Biden au împărtășit aceleași idei.

America Latină are aceeași problemă cu SUA. Chile, de exemplu, a introdus anul trecut taxe pentru importurile din China, dar ele au venit prea târziu, pentru că, după 74 de ani de funcționare, cel mai mare combinat din țară s-a închis. Anul trecut, America Latină a fost inundată de 10 milioane de tone de oțel ieftin produs în China. De altfel, conform Asociației Latino-Americane de Oțel, în ultimii 20 de ani China și-a crescut cota pe piața mondială de la 15% la 54%.

O altă industrie cu probleme este cea auto. Ieri, ministrul francez al industriei aflat în vizită la Salonul Mondial Auto a declarat că este îngrijorat de dificultățile de care se lovește sectorul auto, în special producătorii de echipamente și companiile subcontractoare.

În Franța, sunt 340.000 de locuri de muncă în sectorul auto. Dar, există probleme, pentru că industria este amenințată de agresivitatea producătorilor auto chinezi, dar și de scăderea vânzărilor de mașini electrice. Drept urmare, guvernul francez își propune să susțină cererea, tocmai pentru a ajuta industria auto în acest moment dificil. În acest context, reducerea dobânzii-cheie de către Banca Centrală Europeană, pentru a treia oară în acest an, până la o rată marginală de 3,65% și la 3,25% pentru dobânda-cheie la depozit, este o mișcare cât se poate de normală.

Nu de puține ori, companiile lucrează ca niște agenți ai fiscului. Încasarea și plata TVA este cel mai bun exemplu în acest sens. Acum, o firmă, un lanț de patiserii, face o campanie care le spune consumatorilor că dacă nu primesc bon fiscal și anunță acest lucru vor fi răsplătiți de către firmă cu plata a 300 de lei.

Din când în când nu pot rezista tentației și îmi cumpăr un covrig de la una dintre patiseriile pe care le găsești în oraș aproape la tot pasul. Produsele de patiserie au ajuns să fie, după caz, mic dejun, prânz sau chiar cină pentru corporatiștii aflați de multe ori în criză de timp.

Ieri, la patiseria de la care am cumpărat un covrig am văzut ceva care m-a surprins. Ambele angajate care vindeau aveau agățate de uniforma de lucru un ecuson metalic pe care scria cu litere mari „Dacă nu primești bonul fiscal, primești 300 de lei”. Și ca o bomboană pe tort, atunci când mi-a dat produsul cumpărat angajata patiseriei mi-a atașat cu grijă și bonul fiscal.

Recunosc că nu am mai văzut o astfel de campanie. Celebrul anunț prezent în toate spațiile comerciale care spune „vă rugăm păstrați bonul fiscal până la ieșirea din magazin” este deja banal. O campanie atât de tranșantă precum cea a lanțului de patiserie este nu doar curajoasă, ci și inedită.

De ce ar face un comerciant o astfel de alegere? Din cel puțin trei motive. Primul este cel civic. Într-o economie în care există multe zone „negre” sau „gri”, în care vânzările nu sunt înregistrate, o campanie făcută de o firmă din sectorul de retail, care lucrează în fiecare zi cu mulți consumatori, este o adevărată raritate. Fiscul este totdeauna dornic să vadă bonurile fiscale emise de companii ca o garanție a contabilizării tuturor veniturilor.

Un al doilea motiv al campaniei lanțului de patiserii ține de imaginea firmei. În felul acesta, compania transmite un mesaj de corectitudine în fața consumatorilor. Nu e o idee rea, pentru că o firmă care are un comportament corect față de stat, care își plătește taxele și impozitele, este, în principiu, responsabilă și față de clienți.

În fine, un al treilea motiv poate fi surprinzător. O astfel de campanie nu este făcută, în primul rând, nici pentru fisc, nici pentru promovarea firmei, ci din cauza salariaților. În firmele mici și mijlocii, acolo unde managementul a fost descentralizat, în sensul că patronul nu mai poate controla întreaga activitate, există o temere justificată că angajații ar putea să fure din companie. De aceea, mulți dintre proprietarii de companii care lucrează în sectorul de retail insistă cu disperare ca toți clienții să ceară și să primească bonul fiscal.

Așadar, este o campanie care vrea să împuște trei iepuri dintr-un foc. Dar, o minimă documentare arată că există chiar și un regulament al campaniei „Dacă nu primești bon fiscal, anunță-ne și te răsplătim cu 300 de lei”. Regulile sunt foarte explicite, în sensul că pentru a primii banii consumatorul trebuie să identifice locația cu precizie, ora la care a cumpărat și semnalmentele vânzătorului.

Mai sunt două surprize, pe de o parte, o campanie identică a mai fost derulată de aceeași companie și în primele șase luni ale anului trecut. Pe de altă parte, în acest moment, august-decembrie a.c., există o campanie identică făcută de un alt lanț de patiserii, concurent. Diferențele importante ale firmei concurente sunt că nu oferă 300, ci 200 de lei și că nu sunt plătiți banii nu sunt plătiți în cont, ci li se oferă consumatorilor vouchere cu care pot achiziționa produse ale firmei. Desigur, cu două campanii pentru emiterea bonului fiscal derulate de două lanțuri mari de patiserie, fiscul poate fi mai liniștit.

De fapt, în România, bonul fiscal este o adevărată instituție. Cu ceva timp în urmă, Ministerul Finanțelor organiza și o tombolă a bonurilor fiscale la care erau premiați unii dintre consumatori. Mai mult, timp de câțiva ani statul s-a chinuit să lege casele de marcat fiscale ale comercianților la serverele fiscului. Din păcate, toate aceste eforturi nu îi deranjează pe cei care nu dau bonuri fiscale și nici nu au ajutat la creșterea veniturilor bugetare ca procentaj din PIB. Adică, pentru buget rezultatele au fost aproape egale cu zero.

O muncă de o viață le-a adus răspunsul la întrebarea: ce face diferența între bogăția și sărăcia statelor? Dar, le-a adus și un premiu Nobel pentru economie. Trei economiști americani sunt protagoniștii acestor reușite.

Trei economiști americani, Daron Acemoglu, Simon Johnson și James A. Robinson au primit premiul Nobel pentru economie. Cei trei au cercetat și au scris despre cauzele care duc la diferențele de dezvoltare între state. Este o temă care a traversat mai mulți ani și mai multe cărți pentru câștigătorii premiului Nobel.

În anul 2015, se publica lucrarea „Prosperitate, putere și sărăcie. De ce unele țări reușesc mai bine decât altele” scrisă de doi dintre laureații premiului Nobel de astăzi, Daron Acemoglu și James Robinson. Într-un limbaj accesibil publicului larg, cei doi economiști explică tiparul care duce ca unele țări să progreseze, iar altele să sărăcească. Timp de 15 ani, cei trei economiști americani au studiat ceea ce ei numesc instituții incluzive și, respectiv, instituții extractive. Diferența dintre cele două concepte este enormă. Instituțiile extractive sunt caracterizate de absența dreptului de proprietate și de concentrarea puterilor în stat. Instituțiile incluzive sunt construite pe baza respectului pentru competiție și a pluralismului.

Economiștii laureați ai premiului Nobel fac legătura între calitatea instituțiilor și creșterea economică. Cu alte cuvinte, instituțiile politice și economice încurajează sau, dimpotrivă, întârzie drumul spre prosperitate al statelor.

În lucrarea lor, economiștii ajung la câteva concluzii. Și anume: țările sărace sunt în felul acesta, pentru că liderii lor nu știu să îi îmbogățească pe cetățeni. În multe state, elitele conducătoare se opun dezvoltării economice de teamă să nu își piardă puterea și privilegiile. Unele țări au reușit să depășească o mulțime de handicapuri naturale și culturale și au găsit calea spre creștere economică, iar instituțiile evoluează o dată cu istoria și, uneori, apucă pe un drum greșit.

În cartea „De ce unele țări reușesc mai bine decât altele”, cei doi autori dau un exemplu care a făcut carieră. Este vorba despre două localități care au același nume Nogales. Una este în Statele Unite, în Arizona, a doua este în Mexic, în statul Sonora. Granița statală între cele două localități este în mare măsură artificială, în sensul că de ambele părți este mai mult sau mai puțin aceeași populație și aceeași cultură. De ce, totuși, Nogales Arizona este un oraș bogat, în timp ce Sonora Nogales este o localitate săracă? Răspunsul este că nu au aceleași instituții. În Arizona, se promovează creșterea și dezvoltarea economică, în timp ce în Mexic se descurajează progresul economic.

Lucrarea arată că actuala ierarhie a statelor bogate și sărace s-a creat, în linii mari, la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Sunt, în continuare, țări bogate și țări sărace, binecunoscute și care pot fi identificate ușor în analizele de specialitate.

Care sunt cauzele inegalităților? Rațiunile culturale nu sunt o explicație, iar cea mai bună dovadă sunt chiar localitățile, de la graniță, dintre SUA și Mexic. Nici motivele geografice nu sunt o explicație. Au fost multe exemple care demonstrează acest lucru. Coreea de Nord-Coreea de Sud sau Germania federală și Germania democrată arată că, în același spațiu geografic și cultural, poate exista o diferență de dezvoltare vizibilă.

Nu aspectele culturale și geografice, ci încrederea cetățenilor unul într-altul, dorința de a construi în comun și instituțiile care încurajează antreprenoriatul sunt elementele care generează inegalități de venituri și de bogăție, sau, dimpotrivă, sărăcie.

Ceea ce contează la un stat sunt instituțiile politice și economice. Funcționarea statului de drept, separația puterilor în stat, pluralismul social, rolul cheie jucat de individualism și de valorile sale fac parte din instituțiile incluzive pentru că permit participarea cât mai multor persoane, atât din punct de vedere politic, cât și economic. În concluzie, laureații premiului Nobel susțin și demonstrează că instituțiile democratice sunt sursa bogăției unei țări.

Afacerea Nordis ne-a amintit principiul simplu al unei înșelătorii, dar ne-a arătat și modul bizar în care funcționează piața imobiliară: companiile construiesc pe banii clienților. În aceste condiții, “țeapa plutește în aer”.

Dosarul Nordis este abia la început. Este în faza „artificiilor”, a exploziei publice pe care orice insolvență de o anumită anvergură o produce. Deocamdată, nu avem prea multe date despre cazul Nordis. Informațiile seci ne arată un șir de fapte: o companie din grupul Nordis a intrat în insolvență; insolvența a fost declarată ca urmare a 750 de litigii pe care le au unii dintre creditori cu firma Nordis; Tribunalul București a decis în data de 7 octombrie a.c. deschiderea procedurii de insolvență a companiei Nordis Management; din cazul Nordis nu putea lipsi nici influența politică, în sensul că a apărut și o deputată PSD care era președinta Comisiei Juridice din Camera Deputaților și soția acționarului principal al companiei; în acest moment, nu știm câți creditori sunt afectați de afacerea Nordis, pentru că perioada depunerii declarațiilor de creanță se va închide, în primă fază, în data de 21 noiembrie a.c.; abia după 21 noiembrie a.c. vom avea o imagine mai clară asupra numărului de clienți care au plătit un avans pentru unul sau mai multe apartamente și mai ales vom avea o primă cifră a sumelor încasate de compania Nordis fără a-și onora obligațiile; deocamdată, în mass-media apar o serie de personaje care recunosc cu “jumătate de gură” că au fost atrase de ofertele Nordis și au plătit sume în avans pentru a cumpăra un apartament sau mai multe.

Este șocant, pentru că de la unele personaje care au investit în afacerea Nordis chiar am fi avut pretenții în materie de educație economică. Sunt oameni de afaceri, foști parlamentari sau vedete media care nu au simțit potențialul de fraudă al companiei și au plătit între zeci de mii și sute de mii de euro pentru achiziții de apartamente Nordis.

Este clar că tabelul creditorilor va completa lista celor despre care știm că au fost „țepuiți” în afacerea Nordis, este interesant de văzut dacă va apărea și o bancă, dar cert este că o bună parte din creditori vor dori să păstreze discreția asupra lor, nu din alt motiv, dar, prezența pe lista celor păcăliți în afacerea Nordis nu este deloc cea mai onorantă postură.

Mai este un motiv pentru care afacerea Nordis este interesantă și anume acela că, în continuare, piața imobiliară atrage bani „negri” sau din „zone gri”. Fără a face cuiva vreun proces de intenție, ar fi de interesant dacă fiscul ar încerca să investigheze unele sume și persoane implicate în afacerea Nordis.

Acestea sunt elementele obiective pe care le avem acum despre un nou caz major de insolvență. Ce se va întâmpla în continuare, după ce va fi alcătuită lista creditorilor, este greu de spus. Este imposibil de anticipat acum dacă firma se mai poate salva și poate continua construcțiile de apartamente sau dacă toți creditorii își vor mai putea recupera banii sau măcar o parte din sume.

Ceea ce putem vedea acum cu claritate este mecanismul pus la punct pentru a atrage clienți și bani de la aceștia. De fapt, țeapa Nordis a aplicat un principiu vechi de când lumea de business: promite ceva prea frumos pentru a fi adevărat și se vor găsi câteva sute de fraieri care să te creadă și, mai mult, îți vor da și bani.

De altfel, piața imobiliară românească avea un mod foarte bizar de funcționare. Apartamentele se vindeau încă după planșetă, adică, clienții plăteau sume considerabile pentru a cumpăra un proiect, nu o casă. Bineînțeles că dezvoltatorii erau avantajați, pentru că firmele construiau pe banii viitorilor proprietari. Un model de business de acest fel este perfect pentru companiile care construiesc și este o afacere aproape unică în care se folosesc banii clienților. Și totuși, „o țeapă mare plutea în aer” și a venit.

Este clar că intervenția legislativă, prin care se limitează plata unui avans de numai 10% din prețul imobilului va irita dezvoltatorii imobiliari. Dar, atunci când „se sare calul” este de înțeles intervenția statului prin legislație.

Agenția Standard&Poors a menținut ratingul României neschimbat. La fel și perspectiva economică. Dar, raportul agenției trece în revistă câteva dintre temele sensibile ale economiei românești.

Este evident că într-un an electoral, sensibil la nivel politic, nicio agenție de rating nu va retrograda România. Instituțiile care acordă calificative statelor și economiilor nu vor găsi suficiente motive pentru a trimite România în categoria „nerecomandat pentru investiții”, care ar echivala cu o creștere a costurilor de finanțare.

Așa stau lucrurile și în reconfirmarea ratingului de țară și a perspectivei pe care agenția Standard&Poors le-a acordat României, la sfârșitul săptămânii trecute. Dar, măcar putem vedea în analiza care însoțește ratingul de țară zonele de risc din economie despre care membrii guvernului de la București se feresc să vorbească.

Agenția de rating constată politicile pro ciclice ale guvernului și estimează că anul acesta se va încheia cu un deficit bugetar de 7,3% din PIB și cu un deficit de cont curent de 8% din PIB. De asemenea, datoria publică va crește în mod constant ajungând, în anul 2027, la 54% din PIB. În același timp, este de așteptat ca guvernul să reducă treptat deficitul bugetar la 5% din PIB, până în anul 2027, conform cu standardele europene.

Raportul S&P constată că veniturile bugetare au crescut în primele opt luni ale anului, în comparație cu aceeași perioadă a anului trecut, cu 16%, în timp ce cheltuielile au urcat cu 20%. Dintre cheltuieli, cele mai importante creșteri au cunoscut salariile din fonduri publice (plus 23%), ceea ce înseamnă 20 miliarde de lei, mai mult de 1% din PIB, majorarea pensiilor din luna septembrie a.c. a însemnat un efort bugetar de 0,6% din PIB, cheltuielile militare au ajuns la 2,5% din PIB, iar investițiile publice sunt de 7% din PIB, acoperite, însă, doar parțial din fonduri europene.

Agenția de rating constată incertitudinile legate de politica fiscală a anului viitor. De asemenea, creșterea economică încetinește, evaluările agenției Standard&Poors au redus cifra pentru anul acesta de la 3% la 1,6%, dar salariile au crescut în sectorul public cu 23%, pensiile au crescut substanțial și salariul minim a fost mărit. Aceste evoluții au dus la o creștere anuală a consumului cu 9%, al doilea ritm din Uniunea Europeană.

Evoluțiile demografice pot fi o frână pentru creșterea economică, încă o piedică alături de deficitele gemene, creșterea datoriei publice, deficitul de balanță comercială sau indicatorii de guvernanță economică de la nivelul administrației și în companiile cu capital de stat.

În schimb, pentru Franța lucrurile stau diferit, în sensul că în urmă cu doi ani agenția Fitch a retrogradat cu o treaptă calificativul celei de-a doua economii europene, de la triplu A la dublu A. Aceeași mișcare a fost făcută mai târziu și de S&P și Moodys.

La sfârșitul săptămânii trecute, Fitch a redus perspectiva de credit a Franței de la stabil la negativ. Vestea bună este că ratingul de țară a rămas neschimbat. Perspectiva negativă înseamnă că procentajul reducerii ratingului în următorii doi ani este de peste 33%. Când probabilitatea crește la 50%, ratingul este „pus sub supraveghere”.

Schimbarea perspectivei de către agenția Fitch vine într-un moment delicat, exact când începe dezbaterea parlamentară pe tema bugetului de stat pe anul 2025. Retrogradarea perspectivei privind creditul de la stabilă la negativă arată o credibilitate redusă a guvernului și o neîncredere în promisiunile de scădere a deficitului bugetar. Planul de restrângere a deficitului cu 60 miliarde de euro într-un an nu pare prea credibil în fața investitorilor și agenției de rating. În ceea ce privește Franța, celelalte două agenții de rating vor da verdictul în această toamnă și așteptările sunt să existe și în aceste cazuri, o reducere a perspectivei de credit. România pare că se află la adăpost. Probabil că mimetismul agențiilor de rating va face să nu existe modificări de rating suveran sau de perspectivă.

O analiză a evoluției economiei zonei euro oferă câteva motive de optimism. Creșterea a început să apară, puterea de cumpărare este în creștere, iar inflația a scăzut. Așteptările sunt ca zona euro să tracteze economii din Uniunea Europeană.

Ieri, Institutul de Statistică din Franța a publicat o anchetă de conjunctură intitulată „Creșterea, între puterea de cumpărare și incertitudine”. Analiza este interesantă pentru că arată în ce situație se află economia zonei euro și cea a Franței, acum, în ultimul trimestru al anului.

Veștile nu sunt cele mai rele. Analiza începe cu o sinteză a evoluțiilor de anul acesta. Astfel, în zona euro, inflația a scăzut, iar puterea de cumpărare a populației a crescut. Exportatorii beneficiază de redresarea ușoară a comerțului la nivel global, iar creșterea economică a reapărut. Este adevărat că în interiorul zonei euro sunt diferențe semnificative, între depresiunea germană și explozia de creștere spaniolă. Deocamdată, prețul țițeiului ajută economia globală, iar scăderea dobânzilor nu și-a arătat, până acum, efectele benefice care să se concretizeze în investiții publice sau private mai mari.

În Franța, ca și în alte state membre, episodul inflaționist s-a încheiat: în septembrie a.c., inflația a coborât la 1,2%. Chiar dacă puterea de cumpărare a crescut, consumul a fost destul de firav. Dar, încrederea în economie a crescut și ea și este de așteptat ca în această toamnă nivelul consumului să urce. În paranteză fie spus, România excelează la capitolul consum, având anul acesta o creștere cu 9%, a doua cea mai mare din Uniunea Europeană, după Luxemburg, 17%.

Dar, situația economiei franceze este destul de diferită. Astfel, managerii companiilor care produc bunuri pentru sectorul casnic sunt optimiști, în timp ce directorii firmelor care livrează mărfuri necesare sectoarelor industriale sunt mai pesimiști.

În ceea ce privește piața muncii, rata șomajului rămâne la un nivel scăzut, iar estimările arată că în a doua jumătate a anului se vor crea 10.000 de noi locuri de muncă. Este un număr insuficient pentru a absorbi creșterea populației active intervenită ca urmare a aplicării noii legi a pensiilor, în care este prevăzută o creștere a vârstei până la care un salariat ar trebui să lucreze.

Dacă estimările Institutului francez de statistică se vor adeveri activitatea economică va crește în trimestrul al treilea cu 0,4%, iar apoi această rată de creștere se va stabiliza la valoarea de 0,3%. Jocurile Olimpice de vară au fost un impuls pentru creșterea economică.

În ciuda tensiunilor din Orientul Mijlociu, prețul țițeiului nu a crescut, dimpotrivă chiar a scăzut. Există mai multe scenarii care iau în calcul un preț al țițeiului cuprins între 68 și 75 dolari pe baril. Chiar dacă de obicei, prețul gazului natural este legat de cel al petrolului, anul acesta gazele au fost mai scumpe decât țițeiul, dar nu atât de mult încât să aibă un efect de creștere a inflației.

Băncile centrale tocmai au început ciclul de reducere a dobânzii-cheie. Banca Centrală Europeană a efectuat în două rânduri scăderi ale dobânzii, iar Rezerva Federală americană a operat o scădere a dobânzii, dar până la sfârșitul anului analiștii cred că vor mai urma două runde de reducere a dobânzii de politică monetară. Este clar că o relaxare a politicii monetare va fi un stimul pentru economie și pentru creșterea ei.

În zona euro, creșterea economică a revenit în primele două trimestre ale acestui an, 0,3%, în primul trimestru și 0,2%, în al doilea. Sunt vești bune, dacă ne gândim că s-au înregistrat două trimeste pe plus după cinci trimestre anterioare de stagnare.

Salariile reale, adică raportate la inflație, au crescut semnificativ în Spania, Germania și Italia, în schimb, în Franța, ritmul de creștere al salariilor a fost mai lent. Tabloul european al creșterii este destul de neomogen. Astfel, Spania urcă solid cu 0,8%, în timp ce Germania scade cu 0,1%.

În concluzie, economia zonei euro este în redresare, dar în continuare există diferențe între statele membre. Este clar că o evoluție bună a zonei euro ar tracta și economiile Uniunii Europene, inclusiv pe cea a României.