Economia reală

Compania Orange a anunțat delistarea de la Bursa de la New York. Oficial, decizia a fost luată din motive legate de reducerea cheltuielilor și de simplificarea administrativă. Dar, ieșirea de la Bursa din New York ar putea avea și alte rațiuni.

Conducerea companiei Orange a decis, ieri, retragerea titlurilor sale listate la Bursa de la New York (NYSE). Comunicatul oficial arată că hotărârea a fost luată de Consiliul de administrație după o analiză aprofundată care a avut în vedere rațiuni financiare și administrative. Conducerea companiei precizează că delistarea titlurilor Orange de la Bursa de la New York va aduce o simplificare a funcționării interne a companiei și o creștere a eficienței.

Explicațiile par mai degrabă doar niște motive foarte generale. Listarea la Bursa de la New York presupune un efort administrativ, dar este greu de crezut că pentru una din marile companii din industria telecom prezența la NYSE înseamnă o povară financiară și birocratică atât de mare.

Firma este una dintre cele mai mari din industria mondială de telecomunicații, a avut anul trecut o cifră de afaceri de 39,7 miliarde de euro, un număr de 128.000 de angajați în toată lumea, dintre care 72.000 în Franța. Compania are 246 milioane de clienți pentru serviciile de telefonie mobilă și 21 milioane pentru telefonia fixă. Orange este un furnizor global de servicii IT și de telecomunicații și este prezentă pe 26 de piețe din întreaga lume.

Este destul de clar că anvergura companiei ar fi îndreptățit-o să fie cotată la Bursa de Valori de la New York. Dar, este foarte probabil ca în spatele deciziei de ieșire de la Bursa din New York să stea și alte rațiuni cum ar fi, de exemplu, un interes mai scăzut pentru piața americană.

Comunicatul Orange ține să îi liniștească pe abonații și furnizorii americani ai firmei precizând că nu vor fi afectați prin delistarea de pe piața de capital. Este posibil, dar ieșirea de pe prestigioasa Bursă de la New York are și o serie de consecințe.

În fond, la ce e bună pentru o companie listarea la NYSE? În primul rând, este o chestiune de prestigiu. Multe companii și-ar dori să aibă forța economică pentru a se lista la New York. NYSE este cea mai mare și mai prestigioasă bursă din lume, iar firmele importante își doresc să fie acceptate la cota acestei piețe.

În al doilea rând, bursa este un exemplu de transparență. Companiile listate au obligații clare de raportare financiară și privind alte standarde, precum ESG. Oficialii Orange au explicat că nivelul de transparență se păstrează, pentru că oricum compania respectă regulile consacrate de raportare a rezultatelor.

Mai mult, Orange rămâne listată la Bursa Euronext de la Paris, ceea ce ar putea scuza într-o oarecare măsură decizia delistării de la Bursa din New York. Orice s-ar spune, însă, o bursă europeană precum cea de la Paris nu are anvergura și investitorii de la New York.

În fine, în al treilea rând, rațiunea unei companii pentru listarea pe piața de capital este finanțarea. Din acest punct de vedere, piața americană rămâne cea mai importantă, cu cei mari investitori care își plasează fondurile în companiile listate.

Adevărul este că Orange își păstrează la New York Stock Exchange un produs financiar care permite investitorilor să își plaseze banii în companii non-americane, ceea ce este mai puțin decât listarea, dar mai mult decât nimic.

Desigur, companiile pot decide să se retragă de pe o piață de capital sau alta. Și România are câteva exemple în acest sens, iar unul dintre cele mai relevante este delistarea Dacia de la Bursa de Valori de la București. Este adevărat că Bursa de la București are un nivel mult mai scăzut decât cea americană, ceea ce face ca marile fonduri de investiții să nu poată aloca sume mari pe piața românească.

Este posibil ca delistarea companiei franceze de pe bursa americană să aibă și alte rațiuni decât cele afirmate public. Dar, cert este că prin ieșirea de la NYSE, Orange devine tot mai mult Orange.

Guvernul vrea să introducă în joc poștașii pentru a strânge bani din amnistia fiscală. Angajații Poștei vor distribui la domiciliul datornicilor documentele necesare acceptării procesului de amnistie. Este o idee care arată încă o dată cât de mult mizează Executivul pe ștergerea parțială a datoriilor.

În goana după bani și din ambiția de a strânge sume cât mai mari la buget datorită amnistiei fiscale, guvernul recurge la soluții extraordinare.

Ținta declarată a Executivului este de a aduna opt miliarde de lei prin declanșarea recentului proces de amnistie fiscală. Este o sumă mare, iar părerile sunt împărțite vis a vis de posibilitatea atingerii obiectivului ANAF. Sunt experți care cred că amnistia va crește veniturile bugetare cu opt miliarde de lei, dar sunt și economiști care se îndoiesc de realismul acestei ținte de încasări. De asemenea, Consilul Fiscal, în nota publicată la începutul săptămânii, notează că veniturile luate în calcul prin procesul de amnistie fiscală sunt incerte.

Din dorința de a strânge cât mai mulți bani, Guvernul s-a gândit la o soluție cel puțin surprinzătoare. Într-un proiect de ordonanță de urgență se creează cadrul legal pentru ca poștașii să distribuie informații privind aplicarea legislației de amnistie fiscală.

Mai concret, dacă ordonanța va fi adoptată de guvern, poștașii le vor aduce datornicilor la domiciliu o informare privind condițiile de accesare a facilităților cuprinse în legislația privind amnistia fiscală, plus valoarea obligațiilor de plată restante la sfârșitul lunii august a.c., dar și o defalcare a sumelor ce trebuie plătite, respectiv a celor care fac obiectul anulării.

La toate aceste informații, se vor adăuga două documente: o cerere privind anularea unor obligații bugetare precum și o notificare privind intenția de a beneficia de anularea unor sume.

Cu alte cuvinte, prin intermediul poștașilor, guvernul aproape că le „bagă pe gât” datornicilor amnistia fiscală. Le trimite acasă toate documentele necesare pentru a fi de acord cu amnistia, să semneze și să plătească. Mai mult chiar, datornicii ar putea să își achite obligațiile la poștași.

Dar, oare, precum în povestea lui Creangă, datornicii se vor întreba „muieți-s posmagii”? Adică, vor vrea facilități chiar mai mari decât cele oferite acum prin amnistia fiscală de către guvern.

Până la un punct se poate înțelege orice. Și dorința guvernului de a aduce mai multe venituri bugetare și deci de a iniția procesul de iertare parțială a datoriilor. Și chiar găselnița prin care datornicii mai mici sau mari primesc acasă, în plic, toate documentele rămânând doar să semneze aplicarea amnistiei și să își plătească obligațiile rămase.

De neînțeles este atenția specială cu care sunt înconjurați datornicii. Ani de zile cei care și-au plătit la timp datoriile au fost obligați să caute soluții prin labirintul birocratic al fiscului sau printre schimbările greu de înțeles ale legislației. Contribuabilii corecți au stat la cozile de la ghișeele administrației fiscale, s-au chinuit să deslușească modificările legislative și au dat adevărate probe de răbdare încercând să utilizeze serverele fiscului. Celor care și-au achitat obligațiile de plată la zi nimeni nu s-a gândit să le simplifice viața și să le trimită prin poștă, de exemplu, documentele necesare calculării venitului global.

Aceasta este problema de formă. Pe fond, constatăm acum că fiscul și poștașii îi știu foarte bine pe datornici. Sunt aproximativ 700.000 de persoane fizice care au datorii mai mici de 5.000 de lei. Și atunci, vine întrebarea: de ce în loc de documente de amnistie fiscală datornicii nu primesc proceduri de poprire a conturilor, așa cum se întâmplă cu foarte mulți dintre cei care nu își achită la timp datoriile către bugete?

Răspunsul pare destul de simplu. Dacă ne gândim la numărul mare de datornici cu sume mici s-ar părea că și amnistia fiscală a devenit miză electorală. Adică, dacă 700.000 de persoane fizice sunt iertate de o parte din datorie poate fi un bun impuls pentru a vota actuala coaliție politică.

Rectificarea bugetară este o farsă. Cresc veniturile, cresc mai mult cheltuielile, iar deficitul urcă la cote alarmante. Chiar și în aceste condiții, guvernul amână o restructurare serioasă a aparatului de stat.

Guvernul a aprobat luni, 23 septembrie, o așa-zisă rectificare bugetară pozitivă. Pozitivă, pentru că așa le place să spună politicienilor aflați la guvernare. În realitate, este o rectificare negativă, dacă avem în vedere că deficitul bugetar crește de la 5% din PIB, din construcția bugetului, la 7% din PIB. Iar Consiliul Fiscal estimează că deficitul în sistem cash va ajunge la 8% din PIB, ceea ce ar însemna cel mai ridicat nivel după anul 2020, momentul crizei pandemice.

Rectificarea bugetară este salutară dintr-un singur punct de vedere și anume pentru că oferă transparență față de varianta folosită în ultimii doi ani când guvernul a modificat bugetul într-un mod absolut netransparent, prin Fondul de rezervă al Guvernului.

Acum, prin rectificare, putem vedea că deficitul va urca aproape de 7% din PIB sau poate chiar mai mult. De altfel, această modificare bugetară păstrează toate relele obiceiuri folosite la construcția bugetară. Adică, din nou, veniturile sunt supraevaluate, iar cheltuielile sunt subdimensionate, tocmai pentru a obține un deficit bugetar mai mic. Din păcate este un mod al guvernului de a-și fura singur căciula.

Consiliul Fiscal oferă și câteva exemple. La capitolul venituri, care ar trebui să crească cu 30 miliarde de lei față de bugetul inițial, guvernul ia în calcul că va încasa din digitalizare 10 miliarde de lei, iar din amnistia fiscală încă aproximativ 8 miliarde de lei. Lăsând la o parte ambiguitatea termenului (venituri bugetare din digitalizare), cifra în sine este exagerată. De asemenea, încasările din amnistia fiscală sunt incerte și este greu de crezut că vor ajunge la suma pe care și-o propune guvernul.

În schimb, cheltuielile bugetare, plus 70 miliarde de lei, sunt, totuși, subdimensionate la câteva capitole, precum cel de bunuri și servicii, subvenții și chiar la asistența socială, pentru că se consideră că există în continuare incertitudini legate de impactul recalculării pensiilor în sistemul public.

O temă aparte este cea a investițiilor, pentru că de fiecare dată când are ocazia premierul vorbește despre investițiile publice și despre deficitul bugetar care, afirmă Marcel Ciolacu ar fi atât de mare datorită volumului de investiții publice realizat de Executiv. Documentul Consiliului Fiscal arată, însă, un fapt greu de imaginat: din exercițiul financiar 2021-2027, România nu a absorbit niciun leu din fondurile structurale și de coeziune. Indiferent cât de multe explicații s-ar putea găsi, faptul în sine este incredibil. În plus, cererea de plată nr.3 din PNRR, în valoare de două miliarde de euro, depusă în decembrie 2023, este și acum în evaluarea Comisiei Europene.

De asemenea, Consiliul Fiscal ridică și o altă problemă a investițiilor publice, despre care membrii guvernului nu suflă un cuvânt și anume calitatea investițiilor. Opinia instituției de analiză fiscal-bugetară arată că este nevoie de investiții de calitate care să dezvolte producția de bunuri care se pot exporta sau care pot substitui importurile masive care intră în acest moment în economia românească.

Deocamdată, investițiile de calitate sunt destul de puține. România face acum investiții în infrastructura feroviară și rutieră. Sigur că este nevoie și de astfel de investiții, dar statele dezvoltate ale Uniunii Europene au finalizat de zeci de ani rețelele de infrastructură de transport. Acum, le pot moderniza sau extinde, dar, în esență, majoritatea statelor membre au depășit această fază a investițiilor și se concentrează pe cele care produc valoare adăugată mare.

Din păcate, România se află doar într-o fază în care trebuie să aloce fonduri pentru construcția de infrastructură. Este, fără îndoială, o necesitate, dar și expresia unei rămâneri în urmă, a unui decalaj dificil de surmontat.

Așadar, premierul Ciolacu ar trebui să fie mai puțin entuziast atunci când vorbește despre investițiile publice și mai realist. Pentru că realitatea economiei românești nu este deloc „roz”.

România are o structură a creșterii prețurilor și tarifelor asemănătoare cu cea din zona euro. Diferența importantă vine din nivelul creșterii, mult mai mare în România. Cauzele acestei evoluții sunt legate de specificul economiei locale.

De ce România nu poate să scadă inflația la nivelul celorlalte state europene? O întrebare simplă cu un răspuns complicat. Chiar dacă s-a redus în luna august a.c. la 5,3%, România are cel mai ridicat nivel al inflației din Uniunea Europeană.

Recent, Eurostat a publicat tabloul de bord al inflației anuale din statele membre. În luna august a.c., indicele armonizat al prețurilor de consum (indicatorul adoptat la nivel european) era în România de 5,3%, cel mai mare din Uniunea Europeană, iar, la polul opus, cu cel mai mic procentaj, se afla Lituania cu doar 0,8%.

În medie, zona euro atingea, în august a.c., o rată a inflației de 2,2%, iar Uniunea Europeană de 2,4%. După cum se poate vedea, România are o inflație mai mult decât dublă față de media europeană, ceea ce pune într-o cu totul altă lumină performanțele cu care premierul Marcel Ciolacu se laudă în țară. România este încă departe.

De ce toate statele membre au reușit să reducă rata inflației, unele până la valori extrem de mici (sunt 11 țări care au o inflație mai mică de 2%), în timp ce România se află încă la o inflație anuală de peste 5%? Pentru a răspunde la întrebare trebuie să plecăm de la o comparație mai amănunțită între România și zona euro, pentru care există date statistice la îndemână. Să urmărim care este contribuția diferitelor categorii de produse și servicii în inflație. Astfel, în zona euro, cu o inflație de 2,2%, cea mai mare contribuție la creșterea prețurilor, cu 0,46%, o au produsele alimentare, alcoolul și produsele din tutun.

În România, statistica nu oferă date agregate privind aceste trei tipuri de mărfuri, dar le putem privi separat. Adică, prețurile produselor alimentare au crescut cu 4,25%, pentru băuturile alcoolice creșterea a fost cu 6,87%, iar prețurile produselor din tutun au urcat cu 8,47%. Creșterile de prețuri la cele trei capitole sunt printre cele mai mari dintre toate produsele și serviciile, dar sunt influențate de nivelul accizei. Pentru produsele din tutun, mărirea accizei nu a respectat calendarul convenit între guvern și producători, în sensul că a crescut mai mult și mai repede, ceea ce s-a reflectat în prețul final.

În zona euro, energia a contribuit la reducerea inflației. În România, evoluția a fost la fel cu cea din zona euro, în sensul că tarifele au scăzut cu 4,34%, în special pe seama ieftinirii gazelor naturale. Deci, atât în zona euro, cât și în România, tarifele energetice au ajutat rata inflației să scadă. Plafonarea este împotriva pieței liberalizate, dar a fost o componentă importantă pentru reducerea sau păstrarea tarifelor la consumatorii finali.

Sectorul serviciilor a fost cel care a contribuit, în zona euro, cel mai mult la inflație, respectiv cu 1,88%. În România, tarifele serviciilor au crescut în august cu 8,60%, cele mai mari creșteri înregistrându-se la servicii poștale, 26,6%, și transportul aerian, 22,48%. Aceste comparații între România și zona euro, chiar dacă statistica locală nu oferă informații compatibile cu cele europene, ne arată că economia autohtonă a urmat aceleași tendințe cu cele din zona euro. Diferența vine din creșterile de prețuri mai mari din România la produse alimentare și servicii.

În concluzie, inflația este mai mare în România decât în Uniunea Europeană, pentru că există un consum bazat pe importuri, de la cartofi și legume, până la zahăr sau săpun. De asemenea, pentru că productivitatea este mică în comparație cu media europeană, în timp ce salariile au urcat mai mult decât inflația. Tot o cauză a inflației vine și de la deficitul bugetar, pentru că aduce bani într-o piață cu importuri semnificative. De asemenea, rata dobânzii este un factor de care trebuie ținut cont.

În fine, inflația mare este cauzată de concurența redusă pe care o fac producătorii autohtoni și firmele românești companiilor europene care vând pe piața locală. Un exemplu tipic este piața serviciilor de transport aerian, acolo unde compania națională contează tot mai puțin pe piața externă. Sunt elemente care fac ca rata inflației în România să fie de două ori mai mare decât media europeană.

Guvernul va face o rectificare bugetară, prima din acest an. Dar, este o rectificare negativă pentru că deficitul va crește și cheltuielile nu vor scădea. Realocarea unor sume în cadrul bugetului nu ajută cu nimic la regăsirea echilibrului.

Guvernul pregătește o rectificare bugetară. Este o decizie oarecum neașteptată dacă ne gândim că în ultimii doi ani Executivul a rezolvat mișcările de fonduri bugetare nu prin rectificare, ci prin alocări făcute de la Fondul de rezervă.

O rectificare bugetară are avantajul că oferă o imagine de ansamblu asupra bugetului și asupra deficitului bugetar, în timp ce sumele virate prin fondul de rezervă al guvernului dădeau doar o imagine parțială asupra modificărilor bugetare.

Ce ne spune rectificarea bugetară pregătită de guvern? Mai întâi de toate, este făcută degeaba, în sensul că pentru o schimbare concretă ar fi fost nevoie ca rectificarea de anul acesta, să transmită semnalul unei responsabilități fiscal-bugetare, adică al reducerii cheltuielilor. În realitate, lucrurile nu stau deloc așa: continuă risipă bugetară.

Apoi, rectificarea bugetară are un caracter electoral pronunțat, în sensul că sunt alocați bani pentru cheltuieli de consum. Cifrele mari ale rectificării bugetare ne arată că guvernul mizează pe o creștere a veniturilor cu 19 miliarde de lei și o creștere a cheltuielilor cu 41 miliarde de lei. Doar aceste date ne spun că rectificarea a fost gândită pentru a regla anumite capitole de cheltuieli probabil necesare în apropierea campaniei electorale.

Astfel, în documentul Ministerului Finanțelor se precizează motivele creșterii cheltuielile bugetare, capitol cu capitol.

Așadar, cresc cheltuielile cu medicamentele, cele cu salariile cadrelor didactice, cele cu bursele pentru elevi și cu naveta copiilor. Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene primește mai mulți bani, dar nu pentru investiții, ci pentru programe precum vouchere pentru persoanele defavorizate, sprijin educațional pentru copiii defavorizați, dar și o primă didactică. Autoritățile locale primesc și ele bani pentru a putea funcționa, inclusiv pentru cheltuielile cu spitalele și școlile aflate în subordinea primăriilor.

Se alocă fonduri și pentru investiții, adică pentru lucrările de infrastructură feroviară și rutieră și pentru cofinanțarea proiectelor executate cu fonduri europene.

Rezultatul acestei rectificări bugetare este că deficitul bugetar urcă de la 5% din PIB, cât era anticipat în programul de buget, la 6,94% din PIB, adică în termeni nominali, va ajunge la 122 miliarde de lei, de la 58 miliarde de lei cât era programat. Creșterea economică a fost și ea revizuită de la 3,4% la 2,8%.

Ce înseamnă aceste lucruri? Că economia românească traversează în termeni macroeconomici una dintre cele mai complicate perioade, cu deficite mari care arată lipsa de performanță a statului, cu o creștere a datoriei publice și cu investiții în infrastructură care cresc, dar nu reușesc să acopere necesarul României.

În aceste condiții, raportul agenției de rating Fitch nu mai surprinde pe nimeni. Agenția remarcă un lucru și anume că nivelul deficitului bugetar este atât de mare încât se poate echilibra prin reducerea cheltuielilor. Doar că în țară majoritatea economiștilor nu pledează public pentru reducerea cheltuielilor, ci pentru creșterea veniturilor. Dar, guvernul fuge ca dracul de tămâie de măsuri care să scadă cheltuielile publice, pentru că se teme de efectele electorale. Această rectificare bugetară dovedește o dată în plus că nimeni din guvern nu își propune să scadă cheltuielile. Drept urmare îi dau înainte cu deficite mai mari.

Din nou, încasările mai mari prognozate prin rectificarea bugetară vor fi risipite prin creșterea cheltuielilor. Dar, din nou, ca la bugetul de stat, veniturile sunt supraestimate. De exemplu, Ministerul Finanțelor a calculat că va obține în plus aproximativ opt miliarde de lei din procesele de digitalizare și din amnistia fiscală. Încă o dată, Finanțele au mers pe varianta „venituri incerte, cheltuieli sigure”. Este, din păcate, cea mai sigură rețetă pentru creșterea în continuare a deficitelor și a datoriei publice.

Proiectul înghețării plății datoriilor pe care le au fermierii este un cuțit cu două tăișuri. Agricultorii se vor bucura că nu mai plătesc creditele până la sfârșitul anului viitor, dar se vor trezi îndatorați și mai mult. În plus, există riscul ca fermierii să nu mai primească finanțare pentru a începe lucrările de toamnă.

Ministrul agriculturii reușește să uimească din nou. După ce a vorbit despre plafonarea adaosului comercial la toate produsele alimentare românești, în aceste zile, Ministerul Agriculturii a pus în dezbatere publică un proiect de ordonanță de urgență care prevede suspendarea datoriilor pe care le au fermierii. Este vorba despre ratele, dobânzile și comisioanele scadente pentru sumele împrumutate prin credit sau leasing.

Dacă proiectul de ordonanță se va aplica, fermierii vor putea să nu mai achite obligațiile de plată pe care le au către bănci, instituții financiare nebancare, către furnizorii de utilități și cei de resurse agricole, așa-numite inputuri. Înghețarea plăților ar trebui să se facă până la sfârșitul anului viitor.

Există și două condiții pentru ca fermierii să poată beneficia de amânarea plăților către creditori și anume să aibă un document oficial care să ateste pagubele cauzate de secetă anul acesta și dobânda la credite să fie mai mare de 2% plus ROBOR.

Problema acestor prevederi este că își propun să facă un bine fermierilor (prin amânarea plății datoriilor ajunse la scadență), dar au șanse să le facă mai mult rău.

Reacțiile pe care le-a stârnit proiectul de ordonanță sunt fără precedent. Astfel, în mass-media de ieri, în regim de publicitate, a apărut opinia acționarului principal al uneia dintre cele mai mari companii de furnizare și distribuție a inputurilor din sectorul agricol. Acționarul companiei, un investitor foarte discret, de regulă, a simțit nevoia să își spună opinia față de proiectul aflat în dezbatere publică. Acesta arată că expunerea creditorilor pe sectorul agricol este de 54 miliarde de lei, din care 58% sunt datorii ale fermierilor către bănci, 30% sunt datorii la firme de leasing și la instituții financiare nebancare, iar restul de 12% sunt datorii către firme care furnizează semințe și produse fito-sanitare.

Dacă ar exista posibilitatea înghețării plății datoriilor către creditori până la sfârșitul anului viitor, există câteva riscuri majore: pe de o parte, dacă nu își plătesc obligațiile financiare, fermierii nu vor mai primi împrumuturi și inputuri pentru a putea reîncepe lucrările în toamna acestui an sau în primăvara anului viitor. Pe de altă parte, la sfârșitul anului 2025 agricultorii s-ar trezi și mai îndatorați decât astăzi, pentru că actul normativ aflat în dezbatere publică nu anulează datoriile, ci doar „îngheață” plata lor.

Pentru cei mai puțin familiarizați cu domeniul agricol să spunem că o bună parte din ferme, mici sau mari, lucrează prin metoda următoare: primesc inputuri agricole (semințe, îngrășăminte sau produse fito-sanitare) pe care le plătesc atunci când recoltează producția. Modul de lucru poate fi dezavanatjos pentru fermieri, în sensul că poate deveni destul de scump, dar, în același timp, are și un mare avantaj și anume acela că le oferă fermierilor o variantă pentru reluarea producției.

În condițiile ordonanței, cine îi va mai finanța pe fermieri? Băncile nu mai pot acorda credite, iar furnizorii de materii prime agricole nu vor mai livra produsele, pentru că nu vor avea siguranța că în anul 2026, își mai pot recupera banii. Proprietarul companiei din sectorul agricol are și o propunere pentru rezolvarea situației și anume scontarea facturilor cu implicarea băncilor.

Mai îngrijorător este că proiectul de ordonanță este desființat și de Ministerul Justiției, sub semnătura ministrei Alina Gorghiu. Astfel, în nota Ministerului Justiției se arată că în forma actuală, proiectul de ordonanță vine în contradicție cu Constituția, cu o serie de legi interne, dar și cu normele de drept europene și cele de comerț.

În esență, observațiile Ministerului Justiției susțin că prin ordonanță este afectat dreptul creditorilor. De fapt, drepturile creditorilor au fost subminate de mai multe ori în ultimii 20 de ani, prin legislație sau prin toleranța față de debitori. De data aceasta, însă, fermierii nu ar trebui să se bucure de „cadoul otrăvit” pe care intenționează să îl facă ministrul agriculturii.

Industria textilă bazată pe lohn este pe cale de dispariție în România. Tot mai puține fabrici rezistă în fața concurenței asiatice. Doar investitorii care și-au creat un brand propriu au putut rezista pe piață.

O firmă din Iași și-a oprit activitatea. Eurotex nu era neapărat un nume cunoscut la nivel național, dar, în schimb, atrăgea atenția prin alte atribute. De exemplu, faptul că fusese înființată în anul 1991, ceea ce înseamnă că a funcționat mai bine de 30 de ani.

Suntem, însă, într-o epocă în care longevitatea firmelor nu mai este neapărat un atuu important, pentru că dinamica economiei presupune o existență limitată în timp a unor companii și a unor industrii.

Culmea este că Eurotex, firma care tocmai s-a închis la sfârșitul lunii trecute, avea cifre bune. Anul trecut, a înregistrat o cifră de afaceri de 59 milioane de lei și un profit net de 1,5 milioane de lei. În anul 2021, firma a avut o cifră de afaceri de 127 milioane de lei, un record, iar în urmă cu 10 ani înregistra un profit net de 11 milioane de lei. Ceea ce înseamnă că firma din Iași a avut ani în care afacerile au mers bine.

Numai că acea perioadă a trecut. De fapt, managerii și acționarul Eurotex nu au greșit. Au fost doar pe partea economiei care se schimbă, respectiv în industria textilă. Un sector economic care se lovește de transformări radicale.

Unele schimbări au venit de pe plan intern. În anii 90, în România s-au dezvoltat multe companii în industria textilă pe baza fostelor întreprinderi de stat. Modelul economic folosit era lohnul, adică firmele românești lucrau haine pentru branduri de renume, după tiparul marilor firme. De altfel, presa occidentală numea atunci România ca fiind „croitoreasa Europei”. Nu era o titulatură foarte onorantă, dar era realitatea unei economii abia ieșită din epoca socialistă.

Vechile industrii, printre care și cea textilă, își căutau un drum eficient pe care l-au găsit lucrând în lohn pentru marile branduri internaționale. Doar că acest sistem era construit pe doi piloni și anume forță de muncă ieftină în comparație cu restul Europei și o notă de plată scăzută pentru factura energetică. Adevărul este că era o industrie cu valoare adăugată redusă, care avea două calități: oferea locuri de muncă și un profit mic.

În timp, economia românească a pierdut cei doi piloni pe care se sprijinea industria textilă. Adică, salariile au crescut, impulsionate de dinamica salariului minim, iar tarifele energetice locale s-au aliniat la cele europene. Industria textilă este dependentă de costul forței de muncă, pentru că aproape 70% din cheltuieli reprezintă salariile angajaților. În aceste condiții, creșterea accelerată a salariului minim în România a dus companiile care lucrau în lohn într-o situație imposibilă.

Nu a fost doar o problemă pentru România, ci și una internațională. Majoritatea companiilor cu renume și-au mutat treptat producția: din estul Europei în Republica Moldova și apoi din Moldova în Asia. Acum, o bună parte din marile branduri se produc în Bangladesh sau în India, acolo unde mai pot găsi forță de muncă ieftină și tarife mici ale utilităților.

Și Eurotex a lucrat mulți ani pentru mărci recunoscute, precum H&M, Zara, Bershka, Mango, C&A sau Desigual. Dar, regula pieței a fost necruțătoare: creșterea costurilor interne și găsirea unor piețe asiatice mai ieftine a făcut ca marile branduri să migreze către alte teritorii.

Unele firme românești au trecut de la producția în lohn la branduri proprii. Dar, acest lucru a însemnat un nivel ridicat de creativitate, investiții în marketing și câștigarea încrederii consumatorilor. Puține companii au reușit, multe au fost obligate să renunțe la activitate.

A fost utilă industria textilă pentru economia românească? În mod cert, da. Într-o anumită perioadă, sectorul textil a păstrat un număr de locuri de muncă și a consolidat capitalul românesc. Dar, în economia de astăzi totul se transformă sau chiar dispare. Oricât de nostalgici am fi aceasta este realitatea. Iar antreprenorii, aceiași sau alții, nu pot decât să se adapteze.

Influencerii sunt invitați de instituțiile de învățământ să susțină conferințe sau cursuri. Este un mod de a face programul mai atractiv, dar și un bun instrument de marketing. Rezultatele încep să se vadă în mediul online.

Două școli private din Franța au apelat la colaborările unor influenceri. Este o strategie de marketing sau „starurile internetului” chiar pot să adauge valoare sistemului de educație?

Deocamdată, ideea este o bună rețetă de marketing, după cum scrie publicația franceză „Les Echos”. Astfel, studenții de la Noschool, o școală privată de afaceri și comunicare din Bordeaux, au avut în program la deschiderea anului școlar o emisiune și o conferință susținute de controversatul influencer Jeremstar, pe numele real Jeremy Gisclon.

Evenimentele au făcut furori în mediul online. Noschool a înregistrat, ca urmare a show-ului realizat la festivitatea de începere a anului școlar, o creștere de șase ori a numărului de vizionări pe rețelele sociale și o creștere a numărului de abonați la cursurile online. Aceasta a fost declarația directoarei instituției de învățământ pentru cotidianul „Les Echos”.

Noschool are 1.200 de studenți, este o școală privată bazată pe învățarea practică și oferă diplome în domenii precum bancar, asigurări, imobiliar și comerț. Școala din Bordeaux nu este prima care colaborează cu influenceri. INSEEC din Paris, o altă școală privată specializată în management, i-a încredințat anul trecut aceluiași influencer, Jeremstar, un modul de curs numit „comerț social”. Impactul a fost din nou foarte mare, în sensul că postarea pe Instagram a influencerului referitoare la cooptarea sa în corpul profesoral de la INSEEC a adunat aproape un milion de vizualizări.

Își permit școlile să plătească vedetele de internet? Directoarea Noschool a declarat că onorariul pentru prestația de la începutul anului școlar a fost de 5.000 de euro, considerat un nivel scăzut față de sumele pe care le încasează influencerul cu alte ocazii.

Această practică a stârnit, însă, o sumedenie de reacții. Unii contestă metoda și o explică prin dorința unor instituții de învățământ de a fi mai vizibile din punctul de vedere al marketingului, în special într-un moment în care concurența devine acerbă.

Managerii școlilor explică noua abordare prin prisma interesului educațional. Jeremy Gisclon are o diplomă în comunicare, este manager de afaceri și are toată legitimitatea să predea marketing digital, afirmă un responsabil al școlii pariziene.

Un alt avantaj al atragerii influencerilor este că stârnesc interesul studenților. Aceștia i-au acordat calificativ maxim lui Jeremy într-un chestionar al INSEEC Paris. Un alt argument adus de managerii școlilor este acela că mulți tineri sunt atrași de această activitate pe care o privesc ca pe o variantă care le permite să câștige mulți bani cu muncă puțină. Ceea ce este fals, iar un curs sau o conferință susținute de influenceri îi pot face pe studenți să înțeleagă mai bine ce înseamnă această activitate.

Sunt mai multe școli care folosesc influenceri, dar îi preferă pe cei mai puțin controversați. De exemplu, o instituție privată de învățământ din Orleans a invitat you tuberi, precum Seb la Frite, care are cinci milioane de abonați, sau Maskey, cu 1,6 milioane de abonați, să vorbească despre profesia lor. Dar, școala din Orleans a evitat să colaboreze cu influenceri controversați sau foarte cunoscuți pentru a evita să primească reproșuri că își dorește mai mult marketing decât formare profesională.

Indiferent de rațiuni, educaționale sau de marketing, influencerii intră încet-încet în școli și în facultăți. Este un demers riscant, dar care bine dozat ar putea să dinamizeze modelul școlar.

Vedetele de internet sunt tot mai prezente. Astfel, o agenție specializată, citată de Les Echos, a realizat un studiu care arată că în Franța sunt 150.000 de creatori de conținut și estimează că piața globală de publicitate pentru acest mediu va ajunge, în anul 2030, la aproximativ 38 miliarde de euro. O sumă pe care nimeni nu o poate ignora.

Polonia a convins un investitor american și Comisia Europeană să accepte un ajutor de stat pentru construcția unei fabrici de semiconductori. Este un pas înainte pentru atragerea de investiții în Polonia. Un pas pe care și România ar dori să îl facă.

La sfârșitul săptămânii trecute, Comisia Europeană și-a dat acordul pentru ajutorul de stat pe care Polonia urmează să îl ofere companiei americane Intel, care a planificat construcția unei fabrici în fosta țară socialistă.

Este vorba despre o investiție prin care compania americană va construi o fabrică pentru asamblarea și testarea semiconductorilor în sud-vestul Poloniei, aproape de Wroclaw, și care va crea 2.000 de locuri de muncă. Întreaga investiție va ajunge la aproximativ 5,7 miliarde de euro, iar ajutorul de stat polonez va fi de 1,7 miliarde de euro.

Sunt câteva lucruri de spus. În primul rând, trebuie remarcat că Polonia reușește să atragă o investiție tehnologică de vârf, respectiv o fabrică de semiconductori care vor fi fără îndoială una dintre mărfurile căutate și de mare preț în viitorul economiei globale.

Este vorba despre o industrie de vârf și o fabrică în acest domeniu care presupune angajați bine pregătiți profesional și salarii mari, ceea ce își dorește și România, fără prea mult succes. Cu un amendament și anume acela că totuși o fabrică de asamblare și testare a cipurilor este sub nivelul tehnologic al producției de semiconductori. Este un fel de lohn pentru semiconductori, dar fără îndoială înseamnă un pas înainte pentru investițiile străine din Polonia.

În al doilea rând, este de remarcat viteza cu care Comisia Europeană a analizat ajutorul de stat pe care Polonia îl va acorda pentru proiectul Intel. În mod normal, un acord de acest gen este studiat și eventual aprobat în doi ani de zile. Polonia a reușit să convingă instituția europeană să își dea acordul în doar opt luni, ceea ce confirmă, încă o dată, că Polonia știe „să ungă” mecanismele deciziei de la Bruxelles. Acest lucru și-l propune și România, din păcate fără prea mult succes.

În al treilea rând, este de remarcat nivelul de ajutor de stat pe care îl va aloca Polonia pentru un singur proiect și anume 1,7 miliarde de euro, în următorii doi ani. Ar trebui să ne întrebăm: ar avea România resurse bugetare pentru a participa la un astfel de proiect? Cu mare dificultate, pentru că România este într-o mare întârziere în ceea ce privește investițiile în infrastructură. După cum se poate vedea, cu bani naționali sau cu fonduri europene, administrația de la București încearcă să accelereze dezvoltarea infrastructurii de transport, rutiere și feroviare. Polonia a reușit să rezolve această problemă, respectiv a construit în ultimele două decenii o rețea de autostrăzi și lucrează în continuare la infrastructura feroviară modernă.

De aceea, pus în fața întrebării: „către ce să aloci 1,7 miliarde de euro?” guvernul de la București ar trebui să aleagă între construcția unei autostrăzi și cea a unei fabrici. Desigur, din punct de vedere economic, ambele investiții sunt esențiale, dar s-a ajuns aici pentru că guvernele României au întârziat nepermis construcția de infrastructură. Dacă România ar fi avut, în acest moment, 1.000 de kilometri de autostradă și-ar fi putut permite, fără îndoială, să aloce aproape două miliarde de euro pentru construcția unei fabrici dintr-o industrie de vârf. Dar, în aceste condiții, infrastructura fizică poate fi prioritară.

Fabrica din Polonia nu este singurul proiect european pentru compania Intel. Este anunțată și construcția unei capacități de producție în Germania, o investiție mult mai mare decât cea din Polonia, care este estimată că va ajunge la 33 miliarde de dolari. Dar, proiectul din Germania este deja în întârziere. În aceste condiții, așteptările sunt ca începerea construcției fabricii din Polonia să aibă loc anul acesta.

De altfel, Europa are interesul și legislația pentru a-și crește cota pe piața de semiconductori la 20%, până în anul 2030. Pentru acest obiectiv, statele membre și Comisia Europeană pot pune „la bătaie” subvenții de 43 miliarde de euro. Polonia este deschizătoarea de drumuri.

Una din marile probleme ale societății moderne este evoluția demografică. În acest moment, planeta se îndreaptă spre o lume a bătrânilor. Economistul francez Jacques Attali atrage atenția asupra acestei probleme.

Jacques Attali, scriitor, economist și eseist francez are chemarea de a vorbi despre lucruri complicate în cuvinte simple. Analizele lui Attali aduc în atenție subiectele importante ale economiei și societății. Astfel, ieri, scriitorul francez a publicat o analiză pe o temă prea des ignorată și anume demografia.

Attali pleacă de la provocările momentului. Este vorba despre creșterea violenței, despre concentrarea bogăției și a puterii, degradarea mediului și despre progresele pe care le face inteligența artificială. Dincolo de toate aceste subiecte complicate există o temă despre care se vorbește mai puțin, dar care ar putea avea consecințe majore. Este vorba despre creșterea duratei de viață la nivelul întregii planete.

Datele sunt clare: în anul 2022, pentru prima dată în istorie, numărul adulților cu vârsta de peste 50 de ani l-a depășit pe cel al tinerilor sub 15 ani. Anul acesta, speranța de viață la nivel global este de peste 70 de ani. De asemenea, jumătate din copiii care trăiesc astăzi în țări dezvoltate este de așteptat să depășească vârsta de 90 de ani.

În plus, în anul 2040, numărul persoanelor în vârstă de până la 15 ani va rămâne egal cu cel de astăzi, în timp ce populația cu vârste mai mari de 50 de ani va crește cu 800 milioane față de actuala perioadă. Cei 800 de milioane de oameni vor fi concentrați în 10 țări din Asia. Este clar că la nivel global va exista în anii următori o problemă demografică.

Încă o serie de cifre: în anul 2050, pe întreaga planetă vor trăi 1,6 miliarde de oameni cu vârsta de peste 65 de ani. Prin urmare, arată Attali, vom intra într-o lume a bătrânilor în care vrând-nevrând toată populația va trebui să lucreze mai mult, adică până la o vârstă mai înaintată.

Economistul francez arată cele două evoluții din societatea globală. Prima este cea a țărilor sărace care se vor afla într-o situație dificilă. Nimic nu este mai groaznic pentru o țară decât ca oamenii să îmbătrânească fără să fii devenit bogați sau să fi implementat un sistem de pensii solid, bazat de solidaritate.

A doua situație este cea a statelor bogate care și-au construit de-a lungul timpului sisteme de pensii funcționale. Aceste state se vor lovi de o altă problemă și anume creșterea cheltuielilor de la buget pentru pensii și pentru sistemul public de sănătate.

Deocamdată, ceea ce poate schimba situație demografică este fie o integrare cu succes în societate a imigranților, fie o revenire a natalității. Dar, acestea se vor putea vedea doar peste câteva decenii.

Jacques Attali anticipează că o evoluție de acest fel a societății va da naștere, plecând din Statele Unite ale Americii, unei adevărate economii a longevității. Vor apărea servicii speciale pentru persoane în vârstă, precum cele de sănătate, transport, timp liber, cazare, asigurare împotriva riscurilor, dar și programe de divertisment specifice.

Mai mult, deținătorii marilor averi de astăzi încep să se preocupe de găsirea unor soluții pentru încetinirea îmbătrânirii. Printre ei se află Jeff Bezos sau Yuri Milner. Există laboratoare care au adunat în jurul lor specialiști. Astfel de clinici sunt preocupate acum nu doar de restabilirea sănătății, ci și de reprogramarea celulelor. Unele companii promit că vor identifica factorii de îmbătrânire din embrion, o descoperire care ar încetini procesul.

Jacques Attali încheie spunând că și în ceea ce privește mediul situația este asemănătoare, în sensul că este mai ușor să adaptăm orașele la încălzirea climei decât să facem ceea ce este necesar pentru a o evita. Preferăm să așteptăm până când trebuie să reparăm daune în loc să prevenim. Ar fi atât de simplu să facem altfel, concluzionează Attali. Așadar, cele semnalate de scriitorul francez vor avea un impact major asupra economiei globale, dar, fără îndoială, sunt teme care privesc și societatea românească.