Economia reală

Încă o idee circulă în România: este posibilă introducerea unui așa-numit CNP fiscal, care să fie alocat fiecărui consumator. Din nou, Ministerul Finanțelor se grăbește, în sensul că încearcă să lupte cu evaziunea fiscală acolo unde nu se găsește.

Asociația Română a Magazinelor Online (ARMO) a adus ieri câteva precizări publice. Este vorba despre ideea ministrului finanțelor de a introduce un așa-numit CNP fiscal. Putem înțelege din explicațiile ministrului Boloș că fiecare consumator ar primi un cod numeric personal care să fie folosit atunci când face cumpărături. De ce ar trebui să existe o diferență între CNP-ul personal și cel fiscal? Ministrul finanțelor nu a precizat, dar se poate bănui că este vorba despre utilizarea datelor cu caracter personal.

Cum ar trebui să funcționeze CNP-ul fiscal? Din declarațiile ministrului finanțelor se poate înțelege că noul cod de identificare fiscală s-ar putea aplica în comerțul online. De ce în zona online? Ministrul Marcel Boloș a insinuat la un post de televiziune că în această formă de comerț există evaziune fiscală.

De aceea, AMRO a simțit nevoia să intervină, chiar dacă, în acest moment, ideea CNP-ului fiscal nu este deloc clară și departe de a fi definită legal. Mai exact, știm că utilizatorii ar trebui să introducă un cod numeric fiscal înainte de a plasa comanda. Ar fi un element birocratic suplimentar care ar putea să îi descurajeze pe consumatori să mai cumpere de la magazinele online românești.

Astfel, efectul ar fi exact opusul a ceea ce își doresc oficialii români, adică ar împinge cumpărătorii de la magazinele online autohtone (care plătesc taxe și impozite către bugetele de stat) către platformele de vânzări din afara țării care își achită obligațiile de plată în teritorii fiscale străine.

ARMO precizează că magazinele online românești au dezvoltat în ultimii ani un sistem de transparență, de trasabilitate, de conformare și raportare fiscală. Cu alte cuvinte, reprezentanții comerțului online arată că modul de lucru este corect, în sensul că urmăresc traseul produselor, oferă documente contabile legale, încasează banii și își achită obligațiile fiscale.

De altfel, cei care au cumpărat măcar câteva produse de la magazinele online românești pot confirma că lucrurile stau chiar în felul în care au fost descrise de reprezentanții asociației. În sensul că firmele eliberează factura fiscală, fizic sau digital.

Problema pe care o poate viza, eventual, introducerea unui CNP fiscal este cea a vânzărilor online realizate de persoane fizice. Este posibil ca în această zonă să existe evaziune fiscală, dar, de curând, a fost introdusă o legislație restrictivă și birocratică prin care se controlează această zonă de mică evaziune care, la scară mai largă, se poate transforma în evaziune de nivel mare.

Este de remarcat că, din păcate, din nou Ministerul Finanțelor pare că vrea să lupte cu evaziunea acolo unde nu este. Adică, decontul anticipat de TVA, introdus tot pentru a reduce economia „la negru”, căuta să reducă nivelul evaziunii la firmele corecte. A fost absolut neclar pentru profesioniști ce efect ar putea să aibă e-TVA asupra firmelor care nici măcar nu depun declarațiile fiscale.

Este clar că digitalizarea și lupta cu evaziunea sunt două obiective absolut necesare. Problema este că din nou Ministerul Finanțelor propune o măsură care are un efect incert în combaterea evaziunii, dar care poate avea rezultate negative tocmai asupra încasărilor bugetare. Premierul Ciolacu a declarat săptămâna trecută, la începutul ședinței de guvern, că nu mai sunt acceptabile măsuri fiscale care nu sunt dezbătute cu mediul de afaceri. Este corect, dar acest lucru ar veni după alte situații în care legislația fiscală a fost modificată fără o consultare a specialiștilor și fără o serioasă analiză de impact.

Experții în comerțul digital propun ca o măsură eficientă de combatere a evaziunii încurajarea plăților online. Eventual, chiar și prin oferirea unor deduceri fiscale. De ce nu? Ministerul Finanțelor ar trebui să învețe să folosească și „bucățile de zahăr”, nu doar „biciul”.

Până la jumătatea acestui an, economia a adus venituri substanțiale la buget. Numai că guvernul a crescut cheltuielile peste avansul veniturilor. Rezultatul? Un deficit bugetar record.

România vrea să le aibă pe toate. Datele bugetare la jumătatea anului arată realitatea că guvernul a crescut salariile din sectorul public, a mărit pensiile, dar a și alocat mai mult pentru investiții. Rezultatul este că deficitul bugetar a explodat pur și simplu, dacă privim prin prisma valorii nominale și a ajuns la aproximativ 63 miliarde de lei.

Până la deficit atrage atenția evoluția veniturilor bugetare. Creșterea este remarcabilă, la multe capitole vorbim de plus 20%, ceea ce arată, pe de o parte, că economia reală și-a făcut datoria, adică a plătit mai mult la buget și, pe de altă parte, că taxele, impozitele și facilitățile retrase din anumite domenii se văd în veniturile bugetare. Deci, creșterea taxelor și impozitelor din acest an, chiar dacă premierul se încăpățânează să afirme că nu s-a întâmplat, este vizibilă în încasările la buget.

De unde vin creșterile de venituri? Să le luăm pe rând. Veniturile bugetare în contul impozitului pe venit și pe salarii au crescut cu 20%, față de aceeași perioadă a anului trecut. Creșterea încasărilor a venit din renunțarea la o serie de facilități acordate unor domenii, precum agricultura, industria alimentară, construcții sau IT, precum și ca urmare a creșterii salariului minim.

Veniturile bugetare din contribuții de asigurări au urcat și ele cu 20%, motivele fiind la fel ca în cazul impozitelor pe salarii, respectiv creșterea salariului minim și reducerea unor facilități fiscale pentru angajații din câteva domenii. La care se adaugă și plata contribuției de sănătate pentru tichetele de masă și pentru cele de vacanță.

Impozitul pe profit a înregistrat încasări mai mari cu 22%, în prima jumătate a acestui an față de anul trecut. Este din nou o creștere substanțială care vine de la introducerea impozitului minim pe cifra de afaceri și prin modificarea impozitului pe profit pentru băncile comerciale. Au crescut și încasările din TVA și din accize cu 17% și respectiv 10% plusul reflectând creșterea nivelului taxării și un consum mai ridicat.

Cine a contribuit la creșterea încasărilor bugetare? Sunt două surse importante: firmele private, salariații din sectorul privat și, parțial, angajații din domeniul public, plus statul român care a suportat costurile mai mari, în unele situații.

Companiile cu capital privat au fost afectate de mai multe prevederi legale noi. Au plătit un impozit minim pe cifra de afaceri aberant din punct de vedere economic, au achitat (acolo unde este cazul) salarii minime mai mari, iar angajații au fost în pericol să piardă bani din cauza aplicării contribuției de sănătate pentru tichetele de vacanță și cele de masă. Funcționarii din sectorul public au făcut și ei un mic sacrificiu și anume cei care au salarii mai mari de 8.000 lei net pe lună nu au mai primit tichete de vacanță.

Cu alte cuvinte, firmele și angajații din sectorul privat și-au achitat noile obligații legale și au adus venituri cu 20% mai mari decât anul trecut, la o serie de capitole bugetare.

Problema a fost că veniturile bugetare mai mari nu au fost în niciun caz suficiente. Cheltuielile cu salariile au urcat cu 23%, cele cu bunuri și servicii cu 25%, cheltuielile cu asistența socială au fost mai mari cu numai 12%, cele cu investițiile au crescut cu 41%, iar cheltuielile generale ale bugetului au fost mai mari cu 21%.

Rezultatul este că deficitul a crescut cu 26,5 miliarde de lei, față de anul trecut, până la 63,6 miliarde de lei. Ceea ce ne arată, încă o dată, că nu poate mediul de afaceri să plătească atât de mult cât poate statul să cheltuiască.

Ungaria a împrumutat un miliard de euro de la bănci chinezești. Suma este mai puțin importantă, gestul este relevant, în sensul că reconfirmă apropierea economică a Ungariei de China.

În primăvara acestui an, Ungaria a împrumutat discret un miliard de euro de la trei bănci comerciale chinezești. Informația a fost publicată de site-ul maghiar Portfolio și a fost confirmată de agenția guvernamentală de specialitate.

Împrumutul a fost acordat de Banca de Dezvoltare a Chinei, Banca de Export-Import și Banca Chinei și va fi utilizat pentru investiții în domenii cu tehnologie înaltă, dar și în infrastructură, transport și energie. Împrumutul a fost contractat pe o perioadă de trei ani cu o dobândă variabilă. Cam atât se știe despre creditul acordat de cele trei bănci chinezești, dar este clar că unele coordonate rămân foarte vagi, în sensul că, totuși, condițiile și obiectivul împrumutului sunt neclare.

Suma contractată de Ungaria este practic nesemnificativă. Un împrumut de un miliard de euro nu înseamnă mare lucru, în acest moment. Cel mai bun exemplu vine chiar din România. Statul român s-a împrumutat în primele șase luni ale acestui an cu 130 miliarde de lei, adică echivalentul a 26 miliarde de euro. Doar aceste cifre ne arată cât de mari au fost împrumuturile României și cât de puțin înseamnă miliardul de euro luat de Ungaria de la bănci chinezești.

Problema pe care o sesizează presa europeană este apropierea guvernului de la Budapesta de China. Cele două țări au început să colaboreze din punct de vedere economic după anul 2010, atunci când a venit la putere premierul Viktor Orban. Investițiile chinezești au crescut, însă, începând cu anul 2022, anul trecut Beijingul a fost chiar cel mai mare investitor în Ungaria, iar declarațiile oficiale arată că în următorii ani investițiile chinezești vor ajunge la 15 miliarde de euro. Investițiile ar urma să se facă în sectorul mașinilor electrice și al bateriilor. Totuși, opoziția politică denunță opacitatea liniilor de împrumut și a investițiilor care vin din China.

De exemplu, Ungaria a fost unul dintre primele state europene care au semnat un acord cu China pentru dezvoltarea așa-numitului „drum al mătăsii” modern, care își propune să conecteze Europa de China prin construirea unor rețele de infrastructură feroviară și rutieră. În cadrul programului, Ungaria a primit un împrumut în valoare de 900 milioane de dolari, iar aportul la drumul mătăsii ar trebui să fie o linie ferată de mare viteză între Budapesta și Belgrad, doar că realizarea proiectului este în întârziere.

Ungaria nu este în cea mai fastă poziție macroeconomică. Anul trecut, inflația a ajuns la 17%, una dintre cele mai ridicate rate din Uniunea Europeană, deficitul bugetar a depășit cu mult 3% din PIB ajungând la sfârșitul anului trecut la 5,9% din PIB, unul dintre cele mai mari niveluri din Uniunea Europeană. Mai mult, Ungaria are blocate fonduri europene în valoare de 20 miliarde de euro, din cauza problemelor privind statul de drept. O scuză pe care o poate găsi Ungaria este că în lipsa banilor europeni se aruncă în brațele Chinei. Un lucru pe care Viktor Orban îl face cu mare talent, în sensul că în luna mai a.c. președintele chinez a fost primit cu pompă la Budapesta, iar la începutul lunii iulie, când Ungaria abia preluase președinția Uniunii Europene, premierul maghiar s-a deplasat în capitala Chinei.

Situația precară macroeconomică a Ungariei nu este o explicație suficientă pentru apropierea economică de China. Sunt și alte state membre care au pulverizat deficitul bugetar. De exemplu, în luna iunie a.c., Comisia Europeană a mai adus alături de România câteva state membre pentru care a deschis procedura de deficit excesiv: Italia, Belgia, Franța, Ungaria, Polonia, Slovacia și Malta, toate cu deficite bugetare mai mari de 3% din PIB. În concluzie, nici măcar deficitele sau datoria publică mari nu pot justifica orientarea economică a guvernului de la Budapesta.

Un apartament cu 35.000 de euro? Este prea frumos pentru a fi adevărat. Promisiunile imobiliare ale unui viitor candidat la președinție sunt de fapt niște aberații economice asemănătoare cu jocurile piramidale din anii 90.

A început cu multe corturi electorale așezate în toate părțile Capitalei. Pe corturi, imprimată fața candidatului AUR, dar și câteva promisiuni din programul electoral. Fără îndoială, atrage atenția cea care se referă la vânzarea unor locuințe cu 35.000 de euro. Ieri, s-a trecut la nivelul următor: la unul din sediile AUR din București s-au strâns mai multe duzini de oameni hotărâți să semneze „planul lui Simion”, al lui George Simion, care promite construcția unui milion de locuințe la prețul de 35.000 de euro.

În mod normal, coada la planul lui Simion ar trebui să fie complet neinteresantă, ar trebui să trecem pe lângă ea și să ignorăm. Doar că nu am putut proceda în felul acesta dintr-un motiv foarte simplu: coada de ieri la apartamentele ieftine promise de George Simion seamănă perfect cu coada din anii 90, de la Caritasul din Cluj al lui Stoica.

Să spunem că jocul piramidal Caritas promitea „Sfântul Graal” al economiei. Adică, promitea că depui 100 de lei și vei primi peste câteva săptămâni de opt ori mai mult, adică 800 de lei. Acum, lucrurile sunt cât se poate de clare. Pentru a plăti de opt ori mai mult decât depunerea trebuia să se întâmple un lucru simplu: un om să câștige și opt să piardă. Atunci, în anii 90, logica de azi nu era atât de evidentă, românii abia ieșiți din regimul socialist aveau naivitatea economică să creadă că Stoica, inițiatorul jocului piramidal, are o „baghetă fermecată” cu care poate înmulți de opt ori banii depunătorilor. Evident, lucrurile erau mult mai simple, mulți pierdeau și puțini câștigau.

Coada de ieri la locuințele ieftine ale lui George Simion semăna până la identitate cu cea de la Caritas din anii 90. Cei mai mulți de la coadă știu că este practic imposibil să construiești o locuință cu 35.000 de euro, dar se grăbesc să se înscrie pe listă, pentru că, nu-i așa, nu se știe niciodată de unde sare iepurele.

Nu este nevoie să cunoști prea bine piața imobilară din marile orașe pentru a înțelege că nu se poate construi o locuință cu numai 35.000 de euro. Totodată, cei de la coadă trebuie să înțeleagă că promisiunea construirii a un milion de locuințe este iluzorie în condițiile în care anul trecut abia s-au dat în folosință numai 71.500 de apartamente, iar în anul 2022 au fost finalizate aproximativ 73.000 de locuințe. Ceea ce arată că o promisiune de tipul construcția a un milion de apartamente ar avea nevoie de cel puțin 13 ani. Ar trebui să fie un semnal de alarmă pentru cei care au stat ieri la coadă pentru a semna planul lui George Simion. Totodată, trebuie remarcat că nu toate apartamentele vor costa 35.000 euro, ci în funcție de suprafață și numărul de camere o locuință poate să ajungă până la 70.000 de euro. Este limpede, așadar, că avem de-a face cu o reclamă înșelătoare, în care se menționează doar prețul cel mai mic, nu și cel mare. Pentru o astfel de practică, o companie ar fi amendată, în schimb politicienii scapă fără nicio pedeapsă.

Ieri, în publicația hotnews.ro, un vicepreședinte AUR a încercat să explice ceea ce nu se poate explica și anume cum vor reuși partidul și George Simion să construiască locuințe cu 35.000 de euro. Politicianul AUR încearcă să ofere câteva explicații logice, precum faptul că dobânzile creditelor vor fi plătite de stat sau că locuințele vor fi finanțate după modelul unor programe care funcționează azi utilizând o instituție precum Fondul Național de Garantare pentru IMM-uri, băncile sau chiar dezvoltatorii privați.

Nu are sens să facem calcule prea sofisticate. În mod normal, o astfel de ofertă ar trebui ignorată. Doar că ieri mai mulți oameni s-au așezat la coadă pentru a semna un așa-zis contract, care de fapt nu are nicio forță juridică și nu obligă pe nimeni la nimic. Coada la semnarea planului lui Simion seamănă cu cea din anii 90 la jocul piramidal Caritas. De aceea, morala din acei ani este valabilă și astăzi și spune un lucru simplu: pentru ca o persoană să poată cumpăra un apartament cu 35.000 de euro, cineva și anume bugetul de stat, băncile sau constructorii trebuie să piardă bani. Mai simplu de atât nu se poate explica aberația economică pe care o promite candidatul George Simion.

Premierul Marcel Ciolacu susține în continuare că anul viitor nu vor avea loc creșteri de taxe sau impozite. Dar, deficitul bugetar va scădea. Acum, ministrul finanțelor lucrează la planul fiscal-bugetar pentru anul 2025. Ce măsuri va include? Vom vedea, probabil după alegeri.

Premierul Marcel Ciolacu redeschide discuția despre fiscalitatea și bugetul de anul viitor. Fără să vină cu clarificări, doar cu mici „șopârle” politice, prim-ministrul evită să vorbească despre eventuale creșteri de taxe sau impozite, ci doar despre ceea ce îi convine și anume despre investițiile publice.

Marcel Ciolacu a declarat că nivelul deficitului bugetar nu îl va face să oprească investițiile. Dar, nimeni nu îi cere acest lucru, dimpotrivă cetățenii și reprezentanții mediului de afaceri îl încurajează pe premier să aloce cât mai mulți bani pentru investiții publice.

Dl. Ciolacu indică un scenariu care sună în felul următor: deficitul bugetar este mare pentru că au crescut investițiile publice. Este o comparație incorectă și inadecvată, pentru că atunci când vorbim despre o scădere a deficitului bugetar vorbim despre mai multe variante. Prima este creșterea veniturilor bugetare, a doua este creșterea produsului intern brut și în felul acesta reducerea deficitului bugetar ca pondere în PIB și, în fine, a treia variantă este reducerea cheltuielilor bugetare. Dar, nu se pune problema de a scădea doar cheltuielile pentru investiții, ci proporțional, de la fiecare capitol bugetar sau de la cele care au cheltuielile cele mai mari.

Să ne uităm pe datele oficiale ale bugetului pe primele cinci luni ale anului și să comparăm cheltuielile principale cu valoarea deficitului bugetar. Astfel, cheltuielile de personal sunt de 63 miliarde de lei, mai mult decât valoarea deficitului care a ajuns la 60 miliarde de lei. Cheltuielile cu asistența socială, din care majoritatea covârșitoare o reprezintă pensiile, au fost de 92 miliarde de lei, mai mult, așadar, cu aproape jumătate decât valoarea deficitului.

În ceea ce privește investițiile, calculul este mai greu de făcut, pentru că datele bugetului de stat arată cheltuieli de capital de 22 miliarde de lei, nota bugetară indică un nivel al cheltuielilor de 37,8 miliarde de lei, în timp ce premierul Ciolacu a declarat o sumă mai mare.

Pentru a înțelege absurdul situației în care ne aduce premierul Ciolacu trebuie să ne gândim că pentru a reduce deficitul bugetar nu s-ar mai plăti salariile bugetare. Dacă s-ar înâmpla așa ceva atunci deficitul bugetar ar ajunge destul de repede la zero. Evident, o astfel de variantă este imposibilă, dar am dat exemplul acesta pentru a vedea mai clar că reducerea la absurd nu este nicidecum o soluție.

Scăderea deficitului bugetar trebuie privită în ansamblul bugetului, nu poate fi o soluție nici tăierea în întregime a cheltuielilor cu salariile, nici renunțarea la investiții.

Și atunci, ce este de făcut? Simplu, un plan. Un plan la care lucrează deja aparatul tehnic din Ministerul Finanțelor și care va fi prezentat, la începutul lunii septembrie a.c., Comisiei Europene. Ministrul finanțelor mizează pentru reducerea deficitului bugetar pe o analiză de detaliu privind sistemul de cheltuieli la nivelul instituțiilor publice și a companiilor de stat, pe îmbunătățirea gradului de colectare a veniturilor bugetare, pe reducerea gap-ului de TVA și pe digitalizarea și implementarea unor măsuri de combatere a evaziunii fiscale.

Cu siguranță, aparatul tehnic de la Comisia Europeană s-a săturat de câte ori a citit în documentele trimise de România că va crește nivelul colectării la buget, că digitalizarea face minuni și aduce bani la buget sau că va scădea gap-ul de TVA. Doar că în ultimii ani, în ciuda promisiunilor și a planurilor, în realitate nu s-a întâmplat așa. Adică, deficitul bugetar a scăzut foarte puțin sau deloc. De aceea, este greu de crezut că planul fiscal-bugetar care va fi transmis Comisiei Europene pentru consultări și negocieri nu va include și o serie de creșteri de taxe sau impozite.

Deocamdată, pentru că suntem în plin an electoral, planul pregătit de Ministerul Finanțelor este ținut la secret. Anul viitor, însă, vom afla pe propria piele de contribuabil cum vede guvernul din 2025 echilibrarea bugetului de stat.

Top 50 companii românești, în funcție de cifra de afaceri, include o treime din firme care fac producție industrială, iar restul sunt comercianți în diverse domenii. Ponderea industriei în PIB este mai mică decât ponderea companiilor industriale în top 50.

Site-ul termene.ro a publicat clasamentul celor mai mari companii românești. Ierarhia are un criteriu simplu și anume cifra de afaceri înregistrată anul trecut. Clasamentul nu se încurcă în prea multe criterii, ci folosește doar unul singur și anume cifra de afaceri, ceea ce îi oferă avantajul simplității, dar și dezavantajul unei simplificări excesive într-o economie complexă.

Așadar, site-ul termene.ro realizează un clasament al primelor companii românești în funcție de cifra de afaceri. Trebuie făcută precizarea că prin companii românești înțelegem companii cu capital autohton sau străin, înregistrate în țară.

Ce atrage atenția? Că în top 50 sunt companii din domenii limitate ca număr care activează pe piața românească. Primul exemplu este chiar sectorul comercial. Astfel, marile rețele comerciale nu lipsesc din top. Se află acolo, pe diverse poziții, toate mărcile care se pot vedea la tot pasul în marile orașe. Este vorba, în ordinea din clasament, despre Lidl, Kaufland, Profi, Carrefour, Metro, Mega Image, Rewe, adică Penny, Auchan și Selgros. Desigur, între companiile de comerț diferă cifra de afaceri și profitul.

Prezența atât de numeroasă în top 50 a companiilor din sectorul de retail ne arată cât de importantă este miza aprovizionării cu produse românești a marilor rețele comerciale față de produsele de import care contribuie la creșterea deficitului balanței comerciale. Bineînțeles, nu pledăm pentru o legislație care să impună supermarketurilor să preia un procentaj anume al produselor locale, ci pentru o colaborare comercială corectă între marile rețele și producătorii local din sectorul agro-alimentar.

Dar, nu doar marile rețele comerciale sunt prezente în top 50. Paleta companiilor din comerț este mult mai largă. De exemplu, în clasament se află companiile distribuitoare din sectorul petrolier, există și un mare retailer român din domeniul bricolajului, dar și un mare magazin online, precum eMAg, sau un brand care este cunoscut pentru vânzarea de materiale electrocasnice și anume Altex.

Din top 50 nu lipsesc nici traderii de produse agricole. Este o prezență firească, dacă ne gândim că România este un mare producător și un mare exportator de materii prime agricole. Iar exportatorii nu sunt nimeni alții decât companiile străine specializate în comerțul cu produse agricole, care cumpără de la fermierii români și vând mai departe pe piețele internaționale. Firmele cu acest profil aflate în top 50 sunt Ameropa din Elveția, Cargill sau Viterra care vine cu un acționar înregistrat în Țările de Jos.

Întrebarea este: câte companii din top 50 sunt producători și nu doar comercianți? Răspunsul este că există 17 firme producătoare din cele 50. Sunt trei în industria auto, Renault și Ford plus trei companii care fabrică piese auto sau echipamente electrice pentru autovehicule; sunt apoi două companii din sectorul petrolier, OMV Petrom și Rompetrol plus încă patru din domeniul energetic, Hidroelectrica, Nuclearelectrica, Romgaz și Complexul Energetic Oltenia. Mai apar trei concurenți de pe piața de telecomunicații și trei producători de anvelope, Michelin, Continental și Pirelli.

În total, 17 companii din 50, aproape o treime sunt din sectorul de producție, din industrie, restul de două treimi activează în zona comercială. Desigur, toate domeniile pot fi considerate importante în mod egal și au un rol în economie. Am ținut să fac această departajare a companiilor de producție, pentru că se aude de prea multe ori că România nu mai are firme care să aibă producție industrială, ci doar comerț. Top 50 nu confirmă această legendă urbană. Poate că nu sunt multe firme industriale, dar sunt.

Ministrul energiei vrea aplice regula consumatorului vulnerabil începând din aprilie 2025. Este un subiect complicat atât din punct de vedere tehnic și bugetar, cât și politic. De aceea, Sebastian Burduja ar putea fi prea optimist.

La sfârșitul săptămânii trecute, ministrul energiei, Sebastian Burduja, a redeschis o temă complicată pentru societatea românească și anume consumatorul vulnerabil de energie electrică sau gaze naturale.

Subiectul nu este nou, încă din anul 2012, în legea energiei, se definește într-un mod vag consumatorul vulnerabil. Paragraful legal precizează doar că o serie de clienți finali, consumatori casnici, pot beneficia de măsuri de protecție socială pentru a nu fi marginalizați social din cauza posibilității limitate de a consuma energie. Legea din anul 2012 are în vedere motive legate de vârstă, sănătate sau venituri reduse.

După anul 2012, atât la nivel european, cât și în legislația românească au fost aduse mai multe completări. Una peste alta, dincolo de paragrafele din lege nu s-a făcut niciun pas concret în a defini mai precis consumatorul vulnerabil de energie. De ce? Pentru că, pe de o parte, este o problemă complicată din punct de vedere metodologic, pe de altă parte, pentru că este o temă delicată din punct de vedere politic, în sensul că vor vrea cât mai mulți să intre în această categorie.

Ministrul energiei a dat un exemplu simplist. Adică, a spus că, astăzi, un apartament gol din Primăverii unde consumul este de 100 de kwh beneficiază de același sprijin din partea statului ca apartamentul unei familii cu trei copii, pentru care veniturile sunt un salariu minim și în care se face economie la consum pentru a se încadra în 100 kwh.

Lăsând la o parte logica în care într-un apartament gol s-ar consuma 100 de kwh, ministrul Burduja anunță că Ministerul Muncii, ANAF-ul, Institutul Național de Statistică și Ministerul Finanțelor lucrează intens pentru a defini până la 1 aprilie 2025 consumatorul vulnerabil. Va trebui să vedem dacă de data aceasta se va găsi o formulă care va fi acceptată la nivel politic, bugetar, dar și de profesioniștii în domeniu.

În esență, la nivel european, sărăcia energetică ține cont de câțiva factori precum veniturile mici ale unei gospodării, ponderea ridicată a cheltuielilor cu energia din totalul cheltuielilor unei familii și eficiența energetică scăzută a locuinței. Până acum, încercările de legiferare din România au vizat doar partea financiară, adică plata unor ajutoare bănești.

Specialiștii cred că această abordare trebuie să se schimbe, în sensul că ar trebui să includă o renovare a locuinței, mai ales că România beneficiază în cadrul PNRR de așa-numitul „val al renovării” clădirilor.

Dar, cel mai dificil va fi să se stabilească nivelul de venituri până la care consumatorul poate fi încadrat în categoria vulnerabil. Specificul economiei reale este, în această privință, foarte complicat. Unele persoane obțin venituri „la negru” lucrând în gospodăriile din mediul rural sau chiar în economie. Alți români primesc bani din afara țării, de la rude sau familie și, o parte, îi investesc în bunuri imobiliare sau îi cheltuiesc pe mașini. Alții lucrează câteva luni în Europa și se întorc cu banii în țară.

În plus, va trebui să se facă o verificare care să arate câte ajutoare sociale primește o familie de la stat, care este cuantumul lor și dacă nu cumva totalizează împreună mai mult decât un salariu minim sau mediu la nivel național. Ajutorul social este foarte relativ în România: sunt memorabile cazurile în care beneficiarii mergeau să încaseze sumele aferente în limuzine de lux.

Asociația „Energia Inteligentă” propune ca acordarea statutului de consumator vulnerabil să se facă în funcție de averea gospodăriei, adică de activele imobiliare și financiare pe care le deține. O idee bună, dar dificil de aplicat, dat fiind că bazele de date ale instituțiilor din România nu se pot interconecta. De altfel, în luna aprilie a acestui an, aplicarea „taxei pe lux” a fost amânată din cauza imposibilității realizării conexiunii între datele deținute de administrația centrală și cea locală.

În concluzie, definirea consumatorului vulnerabil și aplicarea unei legislații specifice este o întreprindere complicată din punct de vedere tehnic, bugetar și politic. Așadar, ar fi o mică minune ca în aprilie 2025 să se poată aplica regula consumatorului vulnerabil de energie.

Mai are nevoie statul român de creșterea numărului de prosumatori? S-ar părea că nu, pentru că prosumatorii au parte mai mult de bețe în roate decât de încurajări.

Statul român trebuie să se hotărască ce vrea de la prosumatori. După ce în urmă cu câțiva ani, statul încuraja pe toate căile apariția prosumatorilor, în ultima perioadă atitudinea s-a schimbat radical.

Inițial, s-au derulat programe prin care s-a finanțat instalarea de panouri fotovoltaice. Entuziasmul era atât de mare, atât în rândul decidenților politici, cât și în rândul consumatorilor încât instalările au luat o viteză nebănuită. Nu doar prin intermediul programelor finanțate de stat, ci și prin propria voință a cetățenilor care au început să producă energie din surse regenerabile, independent de programul Casa Verde.

Rezultatul a fost că în câțiva ani, numărul prosumatorilor a crescut rapid, iar energia produsă de aceștia a ajuns să echivaleze cu două unități ale reactorului nuclear de la Cernavodă. Cifrele includ atât gospodăriile populației, cât și parcurile de energie regenerabilă realizate de companii.

Una peste alta, când prosumatorii au căpătat avânt, oficialii statului au început o campanie mai subtilă sau mai directă împotriva acestora. Mai întâi, piedicile birocratice au fost atât de mari încât pentru prosumatori legătura la rețeaua de distribuție a devenit aproape imposibil de realizat. Întârzierile la conectare i-a făcut pe mulți să abandoneze ideea. Apoi, s-a făcut o adevărată campanie prin care se spunea că ar trebui ca instalarea panourilor fotovoltaice să se facă strict în limita consumului din gospodărie. În felul acesta, se încerca practic să se taie elanul prosumatorilor, adică al celor care își doreau să injecteze energie electrică în sistem.

Părea că operatorul sistemului energetic național este deranjat de energia prea multă pe care o produc gospodăriile. S-a spus că energia produsă de persoanele fizice sau juridice dezechilibrează sistemul și că este nevoie de mijloace de stocare, respectiv baterii. Desigur, echipamentele de stocare a energiei electrice sunt utile, dar ele presupun costuri mari. Astfel, s-a ajuns la inițierea unei legi care prevede că prosumatorii actuali și viitori sunt obligați să monteze instalații de stocare a energiei electrice din surse regenerabile. Trebuie să remarcăm și retroactivitatea legii, în sensul că actualii prosumatori vor fi și ei obligați să cumpere baterii de stocare, ceea ce este anti-economic și posibil anti-constituțional.

Pe bună dreptate, legea a fost criticată de prosumatori și a fost retrimisă de președintele Iohannis în Parlament pentru reexaminare. Statul român trebuie să se hotărască: mai are nevoie de mici producători energie electrică și de prosumatori sau nu? În mod normal, o producție, chiar și greu de controlat, echivalentă a două reactoare nucleare provenită din gospodăriile populației și de la investitori mari este un atuu.

De ce nu și-ar dori statul să se extindă prosumatorii? Poate pentru că independența energetică pe care o obțin tot mai multe gospodării duce la reducerea vânzărilor de energie produsă de companiile de profil. Pierzând vânzări, statul pierde și bani la buget, pentru că un kWh este purtător de taxe, impozite și accize pe care le plătesc consumatorii. Expansiunea prosumatorilor înseamnă mai puțini bani încasați la buget de la consumator. Un mic producător de energie înseamnă un client mai puțin pentru stat.

Interesant este că, independent de politicile publice, cetățenii au prins gustul independenței energetice, au înțeles beneficiile pe care le au atunci când își produc singuri energia electrică pe care o consumă. Din acest punct de vedere, mulți români nu mai așteaptă programele cu finanțare națională, care se amână tot mai mult, ci își instalează cu proprii bani echipamente mai mici sau mai mari care produc energie electrică. Fie că îi plac sau nu prosumatorii, statul român trebuie să îi accepte și să chiar să încurajeze dezvoltarea lor. Producția de energie în gospodăriile populației echivalentă cu două unități nucleare de la Cernavodă nu este nicidecum de neglijat.

Agenția care monitorizează companiile de stat a rămas fără șefi. Întrebarea este dacă nu cumva ar mai eficient ca agenția să se desființeze? Ar fi mai eficient.

Șefii agenției care are drept obiect de activitate monitorizarea și evaluarea performanțelor întreprinderilor cu capital de stat și-au dat demisia. Este vorba despre președintele și cei doi vicepreședinți ai Agenției pentru Monitorizarea și Evaluarea Performanțelor Întreprinderilor Publice (AMEPIP). Problema a apărut atunci când Comisia Europeană a cerut explicații Guvernului României pentru criteriile numirii de manageri la Regia Autonomă a Protocolului de Stat (RAPPS). Greșeala pe care au comis-o cei din conducerea AMEPIP a fost aceea că au dorit să condiționeze prezența în conducerea RAPPS de obținerea unui aviz de securitate privind accesul la date cu caracter secret.

Desigur, impunerea unei condiții de secret de serviciu pentru managementul RAPPS este incorectă, dar, să fim serioși, în ultimii 10-15 ani am văzut aberații mult mai mari în numirea unor persoane în Consiliile de Administrație sau în Adunările Generale ale Acționarilor ale companiilor de stat. RAPPS nu este o instituție lipsită de importanță, dar nu se compară cu miza unor companii esențiale din sectorul energetic sau din sectorul de transport feroviar.

Dacă din întâmplare Comisia Europeană nu s-ar fi sesizat față de criteriile de alegere ale conducerii RAPPS, cu siguranță agenția AMEPIP în frunte cu președintele și cei doi vicepreședinți și-ar fi continuat nestingheriți activitatea. Ar fi urmat, probabil, multe companii cu capital de stat la care ar fi fost numiți tot felul de neaveniți susținuți politic fără ca nimeni să se sesizeze.

De fapt, cea mai mare problemă este chiar înființarea agenției. Am susținut până în pânzele albe ideea și construcția Planului Național de Redresare și Reziliență. Am pledat chiar și pentru includerea unui procentaj maxim din PIB până la care poate ajunge fondul de pensii. Am spus că mixul gândit pentru PNRR-urile naționale, finanțare plus reforme, este o idee foarte bună. Cred și acum că PNRR este esențial pentru România datorită impulsului pe care îl dă în același timp, creșterii economice, investițiilor și reformelor.

Am fost critic, însă, față de înființarea AMEPIP, care apare în PNRR, dintr-un motiv extrem de simplu. În ultimii 30 de ani, s-a reușit foarte rar ca întreprinderile publice să fie conduse de echipe formate din manageri performanți. De 30 ani, orice s-ar fi încercat, orice legislație ar fi fost adoptată problemele de management au rămas. De aceea, nu pot să cred nici astăzi că înființarea unei agenții și popularea ei cu personal adus din cine știe ce zone politice va rezolva problema monitorizării și evaluării performanțelor întreprinderilor de stat.

Demisia conducerii agenției nu face decât să confirme toate punctele nevralgice ale instituției. De exemplu, șefii AMEPIP au demisionat, pentru că exact instituția chemată să aplice regulile guvernanței corporative le-a încălcat. Nu doar la RAPPS a fost greșeală, ci chiar propriile numiri. Este vorba despre unul dintre vicepreședinții agenției care se afla în conflict de interese, pentru că a participat la selecția membrilor comisiei care ulterior urma să îi numească în funcție chiar pe vicepreședinții agenției. După cum se poate vedea este o clară situație de conflict de interese.

Despre fostul președinte al agenției, Mihai Precup, am auzit, în același timp, lucruri bune, dar și caracterizări critice. Până la intrarea în politică, CV-ul lui Mihai Precup este de calitate. A urmat studii post-universitare la Sorbona, a lucrat în bănci internaționale și la câteva fonduri de investiții. Toate sunt puncte bune pentru profesionalismul fostului președinte al agenției. Senzația este, însă, în ceea ce îl privește pe Mihai Precup, că zonele de compromis au început o dată cu intrarea în politică.

Vechea conducere a agenției a plecat. Cel mai bine ar fi ca instituția să fie desființată, pentru că are șanse aproape de zero să își atingă obiectivele. Cu toate acestea, probabil că nu se va întâmpla așa, că agenția va continua să existe și să caute noi și noi șefi care nu vor schimba mai nimic în întreprinderile de stat.

Conform noilor reguli fiscale europene, România are la dispoziție șapte ani pentru a reveni la un deficit bugetar de 3% din PIB. Nu este o victorie a guvernului, ci o prevedere la nivel european. Va fi prea greu pentru România? 

Printr-o formulare ambiguă, premierul Ciolacu vrea să îi liniștească pe români că anul viitor nu vor crește taxele și impozitele. Premierul spune că guvernul are un acord cu viitoarea Comisie Europeană pentru a reduce deficitul bugetar la 3% din PIB în următorii șapte ani. Sună fals pentru că este imposibil ca guvernul să aibă o înțelegere cu o Comisie Europeană care nici măcar nu s-a format. Cum ar putea face viitoarea Comisie Europeană un acord cu Executivul unui stat membru fără ca ea să fie înființată?

De fapt, premierul Ciolacu a vrut să spună altceva. În primăvara acestui an, Parlamentul European a aprobat schimbarea regulilor Pactului de Stabilitate și Creștere. Ele au fost aprobate în Consiliul Uniunii Europene și se vor aplica începând cu anul viitor. Deci, nu este vorba despre o înțelegere parafată între guvernul României, în mod special, și o Comisie Europeană care nici nu s-a format, ci este vorba despre noile reguli fiscale care vor intra în vigoare începând cu anul viitor.

Obiectivul important al noului pact este că statele membre aflate în dezechilibru din punctul de vedere al indicatorilor macroeconomici să revină în limitele impuse de regulile fiscale europene, dar să poată realiza și investițiile necesare în tranziția ecologică și digitală.

Concret, statele membre prezintă un plan pe patru ani care trebuie să asigure sustenabilitatea datoriei publice și pe baza căruia are loc o reducere a deficitului bugetar sub 3% din PIB. Eforturile statelor membre pentru reforme și investiții vor fi “premiate”, astfel că perioada de ajustare bugetară se prelungește la șapte ani, de la cei patru.

Despre acești șapte ani vorbește premierul Ciolacu. Facilitatea de a lungi până la șapte ani revenirea la un deficit bugetar de 3% din PIB nu este un semn de bunăvoință acordat guvernului Ciolacu, ci pur și simplu o regulă a noului Pact de Stabilitate și Creștere.

Dar, chiar și aceste condiții nu vor fi atât de simplu de îndeplinit de România. Pe de o parte, pentru că reformele statului se vor judeca în funcție de cheltuielile bugetare, un indicator considerat mai relevant decât deficitele. Este o prevedere care ar putea să pună România în dificultate care s-a obișnuit să mizeze pe creșterea economică și nu pe reducerea cheltuielilor bugetare.

Pe de altă parte, statele membre aflate sub procedura de deficit excesiv, precum România, vor fi obligate să reducă deficitul bugetar, în fiecare an, cu cel puțin 0,5% din PIB. Mai precis, premierul Ciolacu a precizat că România și-a asumat că va reduce anual deficitul bugetar cu 0,74% din PIB.

Ar părea o țintă la îndemână, dar nu va fi atât de simplu. Scăderea deficitului, treptat, timp de șapte de ani se va putea face doar pe baza unui program realist și evident prin respectarea lui. Din nefericire, în ultimii ani, România nu a atins obiectivele la care s-a angajat în materie de reducere a deficitului bugetar.

Noul pact european conține și o înăsprire a amenzilor, în sensul că penalitățile vor crește la 0,05% din PIB și se vor plăti o dată la șase luni până când statul respectiv pune în aplicare măsuri eficiente pentru reducerea deficitului și a datoriei.

Ceea ce nu ne spune premierul Ciolacu este că Ministerul Finanțelor pregătește un plan de măsuri fiscal-bugetare care va fi prezentat Comisiei Europene în toamna acestui an. Nu doar România va face acest plan, ci toate statele membre. Important este că planul fiscal va avea ținta ca în anul 2025 deficitul bugetar să fie mai mic cu 0,74% din PIB decât anul acesta.

Cum se va putea atinge această scădere de deficit? Deocamdată, nici premierul nu știe. Va fi nevoie de o creștere a taxelor și impozitelor? Nu știm, iar premierul Ciolacu și ministrul finanțelor tac mâlc. Calculul bugetar s-ar putea să arate că reducerea graduală a deficitului nu este chiar atât de simplă pe cât pare.