Economia reală

Premierul Ciolacu vrea să ne demonstreze abilitățile sale în materie de economie, dar nu este deloc convingător. Inflația s-a redus, dar politicile fiscale ale guvernului riscă să ducă la o nouă creștere a prețurilor. De aceea, entuziasmul juvenil al prim-ministrului față de scăderea inflației ar trebui să fie temperat.

Ieri, premierul Marcel Ciolacu a ținut să se remarce cu aptitudinile pe care le are la economie. Dar, din nefericire, nu a fost deloc convingător.

Mai întâi, a dezvăluit că a luat meditații de la economiștii Florin Georgescu și Cristian Socol. Confidența nu face decât să confirme ceea ce era atât de evident și anume că dl. Ciolacu nu este foarte familiarizat cu evoluțiile din economie. Problema este că premierul și-a ales profesorii greșiți. Florin Georgescu a fost considerat de ani de zile în PSD un adevărat guru în domeniul economic. Autor al mai multor cărți, Florin Georgescu are o puternică orientare de stânga. Este un admirator tot mai frenetic al economistului francez Thomas Piketty, care a alunecat puternic spre idei apropiate de comunism, care te pot lăsa perplex.

De altfel, lucrările profesorului Florin Georgescu, chiar dacă au un solid bagaj științific, ajung de fiecare dată la aceeași concluzie: sectorul privat este rău-platnic, profită de rentele din economie și este lipsit de eficiență în comparație cu economia de stat.

Economistul Cristian Socol, celălalt profesor al lui Marcel Ciolacu, are experiențe profesionale și mai nocive. Autor a mai multor programe economice de campanie ale PSD, Cristian Socol a trecut de la catedră și analiză teoretică la practică. El a fost artizanul celebrului program „Wage-led growth”, aplicat din anul 2017, care nu a însemnat nimic altceva decât creșterea cheltuielilor bugetare, în special cu salarii și pensii, indiferent de mărirea alarmantă a deficitului bugetar. De altfel, de la acest program susținut din umbră de economistul Socol au plecat dezechilibrele bugetare majore care persistă și astăzi.

Cu asemenea profesori greșiți, nici elevul nu poate fi prea priceput. Marcel Ciolacu ne-a arătat ieri că mai are mult de învățat în domeniul economic, în special mecanismele economiei de piață. Ieri, premierul se bucura ca un copil că s-a redus inflația. A făcut comparații între cifre menționând că la preluarea mandatului, în iunie 2023, rata inflației era de 10,3%, iar anul acesta, în august a.c., a coborât la 5,1%. Premierul Ciolacu exulta ieri în fața evoluției inflației uitând că o rată de 5% înseamnă o creștere mai mică decât în urmă cu un an, dar, totuși, o creștere.

Concluzia premierului a fost că încetinirea inflației se datorează plafonării prețurilor la o serie de alimente și la energie. Cu acest tip de gândire, „visul de aur” al ministrului agriculturii, și anume plafonarea prețurilor tuturor produselor alimentare fabricate în țară, are șanse mari să se împlinească.

Probabil că Marcel Ciolacu nu a primit la meditații lecția numită „efectul de bază”, adică raportarea unui preț mare de astăzi la un preț foarte mare din urmă cu un an va însemna, statistic, o reducere a inflației.

De asemenea, premierul se laudă cu investițiile care au ajuns la un record istoric. Entuziasmul ar trebui să fie mai temperat. În minuta ședinței de politică monetară a BNR din august a.c. se arată că în primul trimestru al acestui an creșterea PIB s-a redus semnificativ, iar cauza este scăderea „deosibit de amplă” din primele trei luni a formării brute de capital fix, adică a investițiilor.

De altfel, acesta este singurul semnal de alarmă mai serios tras de Consiliul de administrație al BNR, în rest, formulările folosite fiind surprinzător de pozitive față de evoluțiile din economie. Până și celebra sintagmă „riscurile ce decurg din conduita politicii fiscale” a fost ascunsă cât mai mult posibil în minuta BNR.

Există, probabil, o scuză pentru membrii Consiliului de administrație al BNR și anume aceea că ședința de politică monetară a avut loc în luna august, când încă datele macroeconomice slabe de pe primul semestru nu erau cunoscute. În ceea ce privește inflația, meditatorii la economie al premierului ar trebui să îi spună să nu se bucure atât de tare până nu va vedea, în următoarele luni, efectele recalculării pensiilor din septembrie a.c. asupra prețurilor.

Dacia propune un program de concediere voluntară. Angajații uzinei sunt puși să decidă între a primi o sumă de bani și a pleca și a rămâne salariat asumându-și riscul unei restructurări de personal în anii următori. Este o decizie cu adevărat dificilă.

Muncitorii de la uzinele Dacia sunt puși în fața unei dileme hamletiene: a pleca sau a nu pleca? Fabrica din Mioveni a lansat un program de concediere voluntară care se va încheia la sfârșitul acestei luni. Mecanismul este simplu: angajații care acceptă să renunțe la locul de muncă de la Dacia primesc o sumă de bani care diferă în funcție de vechimea în întreprindere. De asemenea, angajații care au probleme de sănătate și sunt de acord să își înceteze contractul de muncă încheiat cu uzina Dacia vor primi sume consistente.

Este clar că o parte din salariații de la Dacia se întreabă în aceste zile: să plece sau să rămână? Evident, răspunsul trebuie să ia în calcul mai mulți indicatori, precum vechimea în muncă și implicit anii rămași până la pensie, starea de sănătate și, nu în ultimul rând, perspectiva de viitor. Pentru că dacă un actual angajat Dacia își propune să se transforme din salariat în mic antreprenor atunci suma compensatorie pe care o primește poate fi un sprijin util pentru a începe sau a dezvolta o afacere.

Sumele pe care ar urma să le primească muncitorii concediați sunt rezonabile. Ele variază între 55.000 și 280.000 de lei, în funcție de mai mulți parametri, precum vechimea în muncă sau starea de sănătate.

Desigur, în afară de aceste considerente de ordin personal, există și alte rațiuni care se pot lua în calcul. Cea mai importantă dintre ele este legată de situația secției în care lucrează angajatul. Dacă secția este deja robotizată sau dacă produce piese sau subansamble care nu mai au desfacere atunci cel mai bun sfat este acela al acceptării concedierii. Mai ales că o concediere voluntară, în care compania oferă o sumă de bani pentru a pleca din serviciu, este mai avantajoasă decât o eventuală viitoare concediere colectivă care oferă sume mai mici pentru muncitorii care urmează să plece.

De altfel, nu este primul program de acest gen, compania Dacia a mai făcut în ultimii ani concedieri voluntare, cel mai recent fiind chiar cel de anul trecut. Pentru grupul Renault este o formulă civilizată, socială, dar scumpă, prin care reușește să înnoiască forța de muncă.

Unii pleacă, alții vin, pentru că, de exemplu, anul trecut, Renault a angajat la Mioveni același număr de salariați cu cel care a plecat prin programul de concediere voluntară. Ceea ce ne arată că, de fapt, firma Renault dorește să înnoiască forța de muncă și să o adapteze la noile tehnologii. De exemplu, compania franceză derulează de mai mulți ani un program de implementare a noilor tehnologii. Este vorba despre robotizare, digitalizare și, în general, despre mai multă eficiență. În cadrul acestui proces unii muncitori trebuie să plece, alții, cu abilități tehnice potrivite noilor tehnologii, vor fi angajați.

Din punctul de vedere al angajatorului lucrurile sunt clare. Preferă să împuște doi iepuri dintr-un prin acest program de concedieri voluntare: să modernizeze producția și să găsească angajații adecvați păstrând liniștea socială în cadrul companiei.

Dar, ce ar trebui să facă angajații? Salariații care vor să devină antreprenori pot apela la sistemul de concediere colectivă. Este clar că o sumă cuprinsă între 10.000 și 30.000 de euro, echivalentul în lei, nu poate fi suficientă pentru începerea unei afaceri, dar în unele cazuri fondurile pot fi utile pentru dezvoltarea unui business care există deja.

O altă variantă bună este ca banii încasați de muncitorii care pleacă din fabrică să fie investiți în bunuri imobiliare, dar sumele sunt, totuși, mici. În fine, soluția nerecomandată este de a cheltui banii.

În concluzie, muncitorii de la Dacia sunt puși în aceste zile în fața unei întrebări: să ia banii și să plece sau să rămână angajați? Și într-un caz și în celălalt dilema rămâne și anume ce sa va întâmpla începând cu ziua următoare?

Aproape 100.000 de persoane fizice au datorii mai mari decât toate companiile. Este o situație anormală pe care fiscul o tratează de ani de zile cu îngăduință. Iar politicienii mai adoptă o amnistie fiscală.

Datele referitoare la datornici prezentate cu ocazia adoptării ordonanței privind amnistia fiscală ridică multe semne de întrebare. Cum ajung firmele și persoanele fizice să acumuleze datorii atât de mari către stat știindu-se că mulți contribuabili primesc foarte repede somație de plată și li se blochează conturile.

Astfel, aproximativ 330.000 de companii, o treime din firme, au datorii către bugetele de stat, în timp ce 558.000 nu au debite. În ceea ce privește persoanele fizice, situația este la fel de surprinzătoare. Adică, 848.000 de oameni au datorii mai mari sau mai mici, mai noi sau mai vechi, la stat. În condițiile acestor cifre, cu atât de mulți datornici, companii sau persoane fizice, este greu de spus că fiscul este foarte atent la recuperarea datoriilor. Doar cei aproape 1,2 milioane de datornici și fiscul știu cum de au scăpat de poprirea conturilor și de executarea silită.

Să adâncim, însă, unghiul din care privim situația persoanelor fizice cu datorii. Din cele 848.000, aproximativ 750.000 de persoane au datorii de sub 10.000 lei, adică, în total, aproximativ un miliard de lei. Desigur, cifrele nu sunt de neglijat, dar dacă privim totalul general de 39 miliarde de lei vom vedea că datoriile mici ale celor mulți nu sunt cea mai mare problemă a bugetului. Din miliardul de lei, aproximativ 400 milioane au o vechime mai mare de trei ani, ceea ce este important, pentru că datoriile care trec de trei-patru ani sunt tot mai greu de recuperat de stat.

Dar, cei 750.000 de mici datornici cu un total de un miliard de lei sunt „peștii mici”. Este greu de înțeles motivul pentru care fiscul nu îi „culege” ușor, pentru că micii contribuabili sunt cel mai ușor de identificat și de executat fiscal.

Ne putem întreba, însă, cine sunt cei care au datorii mai mici de 10.000 de lei și de unde provin ele? Este previzibil că în această categorie intră cei cu datorii la administrația locală (impozite locale), probabil cei cu încasări din chirii, din drepturi de autor sau din complicata și veșnic schimbătoarea legislație referitoare la globalizarea veniturilor și la obligațiile de plată privind contribuțiile de asigurări sociale sau contribuțiile de sănătate.

Este surprinzător că fiscul nu îi poate găsi și convinge pe „peștii mici” să își plătească datoriile, dar probabil că aici este vorba despre funcționarea ineficientă a sistemului informatic al ANAF.

Mult mai complicată este situația „rechinilor”. Sunt aproximativ 93.000 de persoane care ajung la datorii de 38 miliarde de lei, din care 26 miliarde de lei sunt mai vechi de trei ani. De remarcat că datoriile strânse în ultimul an sunt mari, aproape patru miliarde de lei, ceea ce arată că există un mecanism bine pus la punct prin care unii contribuabili nu plătesc și pe care fiscul fie îl tolerează, fie nu are mijloacele să îl oprească.

Cine sunt marii „rechini”? Ceea ce știm din practică este că o bună parte din ei provin din sectorul imobiliar. Altfel nu se pot explica datoriile atât de mari și pe o perioadă atât de lungă de timp. Dacă „peștii mici” pot fi „pescuiți” ușor, pentru „ marii rechini” este nevoie ca funcționarii fiscului să aibă o strategie și facă eforturi. Nu vedem nici una, nici alta, ci doar amnistii fiscale.

Surprinzător este că “rechinii-persoane fizice” au datorii mai mari decât toate cele ale companiilor. Ceea ce este nu doar anormal, ci și intolerabil.

Între persoanele fizice și cele juridice există asemănări și diferențe. Astfel, sunt firme mari cu datorii mari, dar și multe companii mici cu un volum total al datoriilor foarte ridicat. În cazul societăților comerciale, diferența față de persoanele fizice este că datoriile vechi sunt mult mai mari decât cele noi. Dar, toate aceste analize nu răspund unei întrebări fundamentale: cum reușesc unele companii și unele persoane fizice să nu își plătească datoriile către stat fără să fie deranjate de cineva?

România are creștere economică. Dar, creșterea a încetinit și ascunde o serie de probleme acute din economia autohtonă. Cea mai mare este că impulsul transmis în economie de deficitul fiscal este utilizat de economii din alte state. Dar, acesta este modelul pentru economiile care au deficite.

Datele privind creșterea economică ascund punctele nevralgice ale economiei românești. Realitatea crudă este că în spatele creșterii economice s-au creat mai multe dezechilibre care, pe termen scurt, sunt dificil de corectat.

Astfel, dacă în urmă cu câțiva ani, România se putea lăuda cu unul dintre cele mai mari ritmuri de creștere din Uniunea Europeană, anul acesta dinamica este mult mai redusă. Evoluția PIB în trimestrul al doilea față de perioada anterioară este de doar 0,1%, ceea ce plasează România pe ultimul loc din Uniunea Europeană dintre țările care au înregistrat creștere economică. Există și șase state membre (printre care și Germania) care au avut o scădere a economiei, în al doilea trimestru al acestui an.

În primul semestru 2024, economia autohtonă a crescut cu 0,7% față de anul trecut. Cifrele statistice arată că principalul motor de creștere al economiei rămâne consumul, care a contribuit cu 3,7% la plusul de produs intern brut. Și investițiile au avut o contribuție pozitivă, dar de două ori mai mică decât consumul populației.

Marea problemă a consumului este că se alimentează într-o măsură semnificativă din import. La rândul lui, consumul este stimulat lejer de creșterile de salarii din sectorul public și din cel privat, de creșterea salariului minim și de creșterea pensiilor. În aceste condiții, apetitul pentru consum al populației pare nemăsurat și întreține o creștere economică nu doar redusă, ci și înșelătoare.

În primul semestru al anului, contribuția importurilor la creșterea economică a fost negativă. La fel se întâmplă și cu exporturile, deficitul balanței comerciale a crescut față de anul precedent, iar excedentul de la balanța serviciilor s-a redus. Rezultatul a fost o creștere cu trei miliarde de euro a deficitului de cont curent, în comparație cu aceeași perioadă a anului trecut.

Tema deficitului balanței comerciale este sensibilă. Analiștii cred că acesta ar fi un bun punct de plecare pentru o creștere economică mai robustă. Numai că de aproape un deceniu economia românească nu găsește soluțiile de reducere a deficitului comercial.

Pe de o parte, nivelul exporturilor este dependent de partenerii comerciali europeni, iar creșterea economică a încetinit pe majoritatea piețelor importante pentru companiile românești. Pe de altă parte, nu există un program intern prin care România să încurajeze investițiile în domeniile deficitare din punctul de vedere al comerțului internațional. Din aceste cauze, importurile cresc, iar deficitul comercial este tot mai mare de la an la an.

Recent, Adrian Codirlașu, vicepreședintele CFA România, arăta că România acordă un impuls în economie de 7% din PIB pentru a obține o creștere cu 1%. Cifrele se referă la estimările privind deficitul bugetar și creșterea PIB, pentru anul acesta. Datele disponibile pe primul semestru arată că impulsul în economie este de 63 miliarde de lei (3,6% din PIB care înseamnă deficitul bugetar), iar rezultatul este o creștere cu 0,8% mai mult decât în anul precedent.

Diferența este evidentă, iar explicația este simplă. O cotă mare din cheltuielile bugetare, și implicit din deficitul fiscal, este alocată pentru plata salariilor din sectorul public și pentru pensii. Investițiile publice și ajutoarele de stat acordate companiilor, chiar dacă au crescut, rămân încă la un nivel mai scăzut decât nevoia societății românești. Practic, economistul Adrian Codirlașu arată că impulsul de creștere adus prin deficitul bugetar se transmite către economii din alte state.

Situația este îngrijorătoare. Pe de o parte, deficitul bugetar este finanțat din împrumuturi de statul român, cu costuri mari. Pe de altă parte, dezvoltarea unor ramuri locale, care să înlocuiască importurile, nu se poate face peste noapte. Economia autohtonă traversează o perioadă paradoxală: are mai mulți bani la dispoziție decât produce. Nu este singurul stat aflat în această situație, numai că opinia publică trebuie să știe că viața pe datorie are și ea o limită.

Un proiect de lege invită la creșterea economiei „negre” în mediul rural. De altfel, în spațiul rural aplicarea regulilor fiscale este de multe ori foarte aproximativă. Ideal ar fi ca legislația să nu încurajeze evitarea plății taxelor sau impozitelor.

De de la bun început, trebuie să spun că am fost ceea ce se numea un „băiat de oraș”. Adică, mi-am petrecut copilăria, adolescența și o parte a tinereții în București, într-un cartier, Drumul Taberei, care s-a construit practic în anii 70.

Până la jumătatea deceniului al nouălea legătura mea cu spațiul rural a fost practic inexistentă, dar după aceea, prin ceea ce se numește familia extinsă, viața la țară a început să devină o obișnuință aproape săptămânală. Ca o paranteză, pentru nostalgici trebui să spun că în ultimii ani ai regimului Ceaușescu viața la țară devenise aproape insuportabilă. Era criză de apă potabilă, de pâine, curentul se oprea aproape în fiecare seară, iar oamenii care își luau inima în dinți să sacrifice un animal crescut în gospodărie, îi îngropau pielea în grădină pentru ca vecinii și autoritățile să nu afle. Sunt doar câteva exemple despre o epocă pe care unii români din mediul rural sau de la oraș încă o mai regretă.

Astăzi, după mai bine de 30 de ani, multe s-au schimbat în mediul rural, unele au rămas aproape la fel. Anul acesta, după o lungă perioadă, familia extinsă s-a hotărât să facă țuică. Grădina casei de la țară nu este nici mare, nici mică, dar are câțiva pruni mititei de „statură”, dar neașteptat de productivi. Astfel că după magiun, compot și consum proaspăt, prunele au luat drumul butoaielor pentru a se fermenta. Nu am ajuns încă la momentul fericit în care borhotul de prune se va transforma în țuică, dar estimările familiei sunt că producția de anul acesta va fi undeva la 30-40 de litri. Ultrasuficient.

Am făcut această „lungă poveste scurtă” pentru că în urmă cu câteva zile am citit o știre care spune că există un proiect de lege care prevede majorarea plafonului până la care alcoolul din fructe este scutit de la plata accizelor de la 50 la 150 de litri.

În acest moment, Codul Fiscal prevede ca alcoolul din fructe consumat de o persoană fizică, de către membrii familiei acesteia sau de către musafiri să fie scutit de la plata accizelor în limita a 50 de litri. Se mai adaugă două condiții și anume ca alcoolul, indiferent de concentrația acestuia, să fie obținut din fructele din gospodărie și să nu aibă loc nicio vânzare. Expunerea de motive a proiectului de lege susține că plafonul trebuie să se tripleze, până la 150 de litri anual, pentru că limita de 50 de litri este mult prea mică. Mă îndoiesc că așa stau lucrurile, dar, cu siguranță, deputații inițiatori ai proiectului de lege știu mai bine.

Ceea ce mă surprinde cu adevărat este că proiectul de lege prevede ca aplicarea să înceapă de anul viitor. Adică, după ce alegerile au trecut. Este, însă, foarte probabil ca deputații să schimbe data aplicării, pentru că știu că va fi foarte util dacă prevederea s-ar aplica din luna noiembrie a.c. și nu de anul viitor.

Spre exemplu, acum patru ani, înainte de alegerile parlamentare, atunci când pesta porcină africană se extindea continuu în țară, Ministerul Agriculturii a avut ideea de a promova o legislație strictă față de transportul porcinelor și de îngrijirea lor în gospodăriile populației. Normele nu s-au aplicat niciodată, dar legenda spune că partidul care a propus respectiva legislație a pierdut multe puncte electorale.

Să ne întoarcem la țuica de anul acesta. Oricine știe că scutirea de accize pentru un plafon de 50 de litri de alcool produs din fructe este arhisuficientă. Este o cantitate îndestulătoare pentru un an de zile, pentru o familie mare cu tot cu musafiri care consumă responsabil. Dar, deputații vor să tripleze plafonul, prilej cu care ne întrebăm dacă vreo administrație locală are voința și pârghiile necesare pentru a verifica în acest moment cei 50 de litri scutiți de accize? Probabil că nu. De fapt, creșterea plafonului nu este decât o invitație la evaziune. De altfel, în multe comune din România economia gri și neagră este la ordinea zilei. Se vinde țuică, se vând porci sau păsări de curte, unii localnici muncesc cu ziua în gospodării, iar pentru multe lucrări sezoniere nimeni nu emite factură. Peste mediul rural au trecut mai mult de 30 de ani de la aberațiile epocii comuniste la haosul evazionist de astăzi. Adică, uneori pare a fi un salt din lac în puț.

Singura rațiune pentru care se implementează amnistia fiscală este creșterea veniturilor bugetare. Dar, prin amnistia decisă de guvern atingerea acestui obiectiv este sub un mare semn de întrebare. Amnistia fiscală are multe motive pentru care are șanse să eșueze.

Ieri, guvernul a adoptat o ordonanță de urgență care include și măsuri pentru o așa-numită amnistie fiscală. Sunt mai puțin importante detaliile tehnice, pentru că ele pot fi găsite cu ușurință în mass-media, mai relevante sunt principiile.

Iar principiile ne spun că avem suficiente motive să credem că amnistia fiscală promovată de guvern este și imorală și inutilă. Iată șapte motive care ne fac să credem că aplicarea amnistiei fiscale nu are nici sens economic și nici mari șanse să aducă efectele despre care vorbește ministrul finanțelor, respectiv câteva miliarde de lei în plus la buget.

Așadar, primul motiv este evident hazardul moral. Fără nicio îndoială, o amnistie pune, pe bună dreptate, problema raportului dintre datornici și cei corecți. Ajutând datornicii nu faci decât să îi nemulțumești pe cei care își plătesc taxele și impozitele la zi. Când cei corecți văd facilitățile acordate datornicilor se simt umiliți de stat și de „șmecherii” cu datorii.

Doi. Prea multe amnistii și prea dese. Este clar că apelul la proceduri de amnistie fiscală din doi în doi sau din trei în trei ani aruncă în derizoriu ideea și induce un comportament favorabil acumulării datoriilor. Orice profesionist în domeniul contabilității sau în consultanță fiscală poate vedea că statul român a apelat în exces în ultimii ani la măsuri de amnistie fiscală. Drept urmare, contabilii își pot sfătui clienții antreprenori să nu se grăbească să plătească obligațiile la zi sau cele restante și să aștepte o nouă amnistie care, evident, va veni.

Această logică este cunoscută și de ministrul finanțelor, care ieri a admis într-o conferință de presă că o astfel de derogare de la normele fiscale trebuie să se facă la intervale mari de timp, cam o dată la 10 ani. Ciudat. Ministrul finanțelor știe cu siguranță că statul a mai acordat o amnistie în anul 2019 care s-a prelungit până în anul 2022. Adică, în urmă cu doi ani. Deci, nu au trecut 10 ani, ci doar doi de la ultima amnistie. Iar înainte de 2019, statul a mai legiferat nenumărate alte proceduri de amnistiere fiscală. În ultimele două decenii, nu au trecut doi-trei ani fără să mai fie inițiată o amnistie, deci ideea cu 10 ani nu este decât o poveste.

Trei. Rezultatele amnistiilor fiscale sunt necunoscute. Niciun guvern nu a comunicat public care au fost efectele obținute ca urmare a aplicării amnistiei. Adică, sumele care au venit la buget. Actuala procedură ar trebui să aducă în plus între 10 și 12 miliarde de lei pentru veniturile bugetare. Dacă ar reuși am putea să reconsiderăm ideea de amnistie. Dar, șansele de a ajunge la recuperarea acestor sume tind spre zero.

Patru. Concurență neloială. Când o companie își plătește în termen impozitele, taxele și contribuțiile pe care le datorează, iar o alta, poate din același sector de activitate, adună datorii se creează un avantaj pe piață. Evident, pentru cei care nu plătesc. Deci, datoriile distorsionează grav mediul concurențial.

Cinci. Amnistia nu oferă nicio morală pentru viitor și nicio analiză despre trecut. Niciun proces de amnistie fiscală nu a fost însoțit de studii serioase care să arate care sunt datornicii și cum au ajuns aici, fie că este vorba despre persoane fizice sau juridice. Putem înțelege că unele companii trag după ele datorii istorice, dar nu știm cum regulile privind blocarea conturilor bancare sau sechestrul activelor nu funcționează în unele cazuri.

Șase. O invenție: beneficii pentru buni-platnici. Actualul guvern a vrut să mai șteargă din supărarea celor corecți și a introdus un credit fiscal pentru aceștia. O măsură greșită în contextul unui buget cu deficit mare și de care cei bun-platnici nu aveau nevoie.

Șapte. Anul electoral. Este foarte posibil ca noua amnistie să fi mascat interesul electoral prin intenția de a crește veniturile bugetare. Este încă un motiv pentru a crede că noua amnistie fiscală are toate șansele să eșueze.

Guvernul pregătește o ordonanță de urgență prin care încearcă să limiteze creșterea cheltuielilor. Dar, capitolele bugetare vizate sunt periferice. De aceea, efectele asupra bugetului este greu de crezut că pot fi semnificative.

Sub impulsul creșterii alarmante a deficitului bugetar și a cheltuielilor publice, guvernul Ciolacu a scris o jumătate de ordonanță în care își propune să taie elanul instituțiilor publice în materie de cheltuieli.

Prima observație importantă este că în expunerea de motive a ordonanței nu se precizează care vor fi economiile la buget începând de la momentul aplicării actualului proiect de ordonanță. Este o dovadă că reducerea cheltuielilor bugetare va fi nesemnificativă. De fapt, logica în care este scrisă ordonanța este de a nu mai mări nivelul cheltuielilor, nicidecum de a le reduce. De aceea, ideea că ar fi o ordonanță a „austerității” este departe de realitate.

Ce conține, concret, ordonanța? O serie de măsuri menite să nu mai crească nivelul cheltuielilor mai mult decât media primelor șapte luni ale acestui an. De altfel, tehnica actului normativ este raportarea la media cheltuielilor efectuate până la intrarea în vigoare și impunerea ca în lunile următoare să nu fie depășite cheltuielile medii lunare.

Mass-media a scris despre înghețarea angajărilor în sectorul public și despre blocarea creșterii salariilor din fonduri publice. Recunosc că nu am găsit niciun paragraf în proiectul de ordonanță în care să se scrie așa ceva.

În schimb, am o nedumerire. La articolul XX, aliniatul 1, din proiect, se scrie așa: sumele care reprezintă diferența dintre drepturile salariale stabilite prin acordarea valorii de referință sectorială în cuantum de 605,225 lei prin ordin sau decizie a conducătorilor instituțiilor din sistemul judiciar și drepturile salariale aflate în plată începând cu data de 1 ianuarie 2018, neachitate la de 15 noiembrie 2023, se plătesc eșalonat în perioada 2025-2029. Ceva înțeleg din formularea legală și anume că sunt drepturi salariale neachitate care sunt eșalonate la plată. De altfel, de ani de zile se eșalonează la plată drepturi salariale câștigate în instanță, sumele fiind de ordinul a miliarde de lei.

Nu înțeleg, însă, ce înseamnă „drepturi salariale stabilite prin acordarea valorii de referință sectorială prin ordin sau decizie a conducătorilor instituțiilor din sistemul judiciar”. Am dat acest exemplu pentru a vedea în ce situație complicată, imposibil de înțeles din afara sistemului, a ajuns salarizarea în sectorul public. Și probabil că nu este decât un exemplu. Aceste exemple sunt relevante pentru că arată că sectorul bugetar a apelat la o serie întreagă de subterfugii legale pentru a ascunde de ochii opiniei publice creșterile de venituri.

În rest, proiectul de ordonanță de urgență prevede blocarea achizițiilor publice și implicit a unor noi cheltuieli pentru bunuri și servicii precum furnituri de birou, obiecte de inventar, cărți, publicații și materiale documentare, consultanță și expertiză, studii și cercetări sau pregătire profesională.

De asemenea, cheltuielile cu investițiile vor trebui să fie în ultimele patru luni ale anului cel mult la nivelul mediei din primele opt luni. Cu alte cuvinte, plățile făcute pentru investiții vor trebui să rămână la nivelul mediei din primele luni ale anului. Această prevedere vine în contradicție cu promisiunile guvernului care spun că vor crește în continuare alocările pentru investiții. Nu vor crește, se vor menține la nivelul din lunile ianuarie-august.

În același timp, actul normativ crește plafonul până care se pot împrumuta administrațiile locale de la Trezoreria statului de la un miliard la două miliarde de lei. Este posibil ca prin această măsură administrațiile locale să primească mai puțini bani direct de la buget și să fie îndrumate către împrumuturi de la Trezorerie. În concluzie, ordonanța nu va reduce cheltuielile statului. Va reduce, în cel mai bun caz, elanul instituțiilor publice de a cheltui „în neștire”.

Informația că grupul Volkswagen ar putea să închidă două fabrici în Germania a produs nemulțumire. Dar, marile companii caută soluții eficiente, inclusiv delocalizarea producției în Asia. Apare o întrebare: ar fi dispus consumatorul european să plătească mai mult pentru un produs fabricat în Uniunea Europeană?

Un document intern al constructorului german de automobile Volkswagen, publicat de Agenția France Presse, arată că nu este exclusă închiderea unor uzine din Germania. Producătorul auto se pregătește de un proces de restructurare dictat de situația pieței locale și internaționale.

Știrea a produs multă emoție în interiorul companiei producătoare. Sindicatele din cadrul firmei Volkswagen, membre ale puternicei centrale IG Metall, au reacționat denunțând un „plan iresponsabil”. Mai mult, managementul companiei a anunțat și oprirea programului de securitate a locurilor de muncă, un program aflat în funcțiune din anul 1994 și prin care trebuia să se prevină reducerea locurilor de muncă până în anul 2029.

Cu toate acestea, piața bursieră a recționat pozitiv astfel că acțiunile companiei au crescut imediat după publicarea informației. Desigur, vorbim despre două puncte de vedere complet diferite pe marginea intențiilor de restructurare ale grupului german: cele ale sindicatelor și cele ale investitorilor pe piața de capital. Problema reală este, însă, scăderea vânzărilor în special în China, principala piață a grupului german.

În plus, conducerea companiei germane consideră că două fabrici locale, una de autovehicule, cealaltă de piese de schimb, sunt învechite. De altfel, grupul german a început anul trecut cu un program ambițios de reducere a costurilor cu 10 miliarde de euro până în anul 2026, pentru a finanța dezvoltarea și producerea mașinilor electrice. Desigur, marii constructori auto mondiali pun pe seama trecerii la producția de mașini electrice toate punctele sensibile sau de scădere care apar pe piața auto.

Atunci când se aude despre o posibilă închidere a unor fabrici pe teritoriul european apare întrebarea: care este situația companiei în China? În cazul Volkswagen, răspunsul este destul de clar. Începând cu anul 2018, compania germană a investit masiv în China. În trei ani, a ajuns să aibă 26 de centre de producție și un parteneriat cu un constructor chinez împreună cu care a dezvoltat o platformă cu un înalt nivel tehnologic care să permită o producție mare de mașini electrice la un preț redus.

Totodată, Volkswagen nu a uitat să investească și în uzina din orașul german Wolfsburg. Fabrica-fanion a grupului german a ajuns să fie cea mai mare uzină de producție auto din lume întinzându-se pe o suprafață de 6 milioane de metri pătrați și având 63.000 de salariați. De altfel, constructorul german este cel mai mare din industria auto, cu 660.000 de angajați în întreaga lume, în anul 2022.

Industria auto s-a confruntat în ultimii 20 de ani cu costuri mai mari de producție și cu perioade în care piața stagna sau scădea. Aceste evoluții au determinat multe grupuri auto mari să caute soluții de reducere a costurilor, printre care a fost și delocalizarea producției mai întâi în Europa de Est, apoi în China. În ultimii ani, constructorii auto mari s-au aliat cu producătorii de baterii (cei mai mulți fiind din China) pentru a fabrica mașini electrice.

Chiar înainte de începerea războiului din Ucraina industria auto germană avea nevoie de mai multă energie cât mai ieftină. După invadarea Ucrainei, accesul la energie a devenit și mai complicat, întrucât a fost nevoie atât pentru producția industrială, cât și pentru dezvoltarea infrastructurii de încărcare pentru mașinile electrice.

În fața atâtor probleme, toate marile grupuri din industria auto au nevoie de o restructurare a costurilor. Dar, va avea Volkswagen curajul să oprească două fabrici din Germania? Probabil că nu, pentru că un gest de acest fel ar crea un val de nemulțumiri la adresa companiei care închide fabrici în Germania și investește în China. În același timp, ar fi dispus consumatorul european să plătească mai mult pentru o mașină fabricată în Europa? Grea dilemă.

Recalcularea pensiilor și programul de reducere a deficitului bugetar începând cu anul viitor vor fi, în această toamnă, două teme economice fierbinți. Impactul lor asupra economiei și societății românești va continua să fie major și anul viitor.

Ceea ce ar fi trebuit să fie un punct „forte” electoral, și anume recalcularea pensiilor, a devenit o „piatră de moară” agățată de gâtul guvernului. Aproximativ 800.000 de pensionari au primit o decizie de recalculare care teoretic le reduce pensia. Reprezentanții guvernului au repetat de nenumărate ori că nicio pensie nu va scădea, ceea ce este consfințit și în lege, dar aceste anunțuri și prevederi legale nu au darul de a-i liniști pe pensionarii aflați în situația respectivă. Cei în cauză se tem, însă, de o eventuală schimbare a legii în viitor și sunt oricum nemulțumiți că pentru o perioadă nedefinită pensiile lor nu vor mai fi indexate cu inflația sau cu creșterea salariului mediu.

Paradoxul este că recalcularea face un lucru pe care opinia publică îl cere insistent de câțiva ani și anume ține cont de perioada și nivelul contribuțiilor sociale plătite în timpul activității. Este, însă, vizibil că aplicarea principiului contributivității i-a afectat pe pensionarii care au lucrat în condiții grele de muncă, pe cei care au ieșit anticipat la pensie din motive medicale, pe pensionarii cu dizabilități, în special nevăzătorii, și pe cei care au obținut o creștere a pensiei aflată în plată printr-o hotărâre judecătorească. În schimb, pensionarii speciali nu sunt afectați de calculul bazat pe contributivitate.

Desigur, reprezentanții guvernului apasă pe trei „pedale”: milioane de pensii au crescut, nicio pensie nu scade și mesajul că există erori de calcul într-o proporție redusă față de numărul de pensii recalculate. La care se adaugă și decizia luată în grabă, în fața valului de nemulțumire, prin care pensiile mai mici de 3.000 de lei nu vor mai fi impozitate.

Dacă efectele politice ale recalculării pensiilor sunt dificil de anticipat, cele bugetare sunt clare: doar anul acesta bugetul de pensii va trebui să plătească, în plus, aproximativ 10 miliarde de lei, fără a lua în calcul efectele asupra bugetului care vor veni din creșterea pragului de neimpozitare de la 2.000 la 3.000 de lei.

Un al doilea subiect fierbinte al acestei toamne va fi programul de reducere a deficitului bugetar pe care România trebuie să îl prezinte Comisiei Europene. Este o temă sensibilă, pentru că inevitabil planul va include și o serie de măsuri fiscale nepopulare, pe care guvernul va evita să le facă publice în acest an electoral.

Deocamdată, există prea puține informații oficiale despre conținutul viitorului program ce va fi convenit cu Comisia Europeană. În schimb, cercetătorii francezi de la Centrul de Cercetare și Aplicații Economice (CEPREMAP) au construit câteva scenarii referitoare la modul în care pot fi reduse deficitul bugetar și datoria publică. Dintr-un punct de vedere, Franța este într-o situație asemănătoare cu cea a României, în sensul că se află, începând cu luna iunie a.c., sub procedura europeană de deficit excesiv. În schimb, Franța mai are și problema datoriei publice care a ajuns la 111% din PIB, la sfârșitul anului trecut. De remarcat că studiul arată că datoria publică a Franței a continuat să crească din anul 1980, atunci când era 21% din PIB. Este un amănunt care ar trebui să îi intereseze pe politicienii români care cresc constant în ultimii ani deficitul bugetar și implicit datoria publică.

Cercetătorii francezi au folosit modelul utilizat de Comisia Europeană pentru a vedea traiectoria pe care se poate reduce deficitul bugetar. Astfel, variantele de negociere propuse sunt: durata ajustării să fie de șapte ani și nu de patru ani. Din acest punct de vedere, Franța seamănă cu România, pentru că și guvernul de la București a anunțat că s-a înțeles cu Comisia Europeană ca revenirea la un deficit de 3% din PIB să se facă în șapte ani. O a doua temă de negociere este amploarea efortului bugetar pe termen scurt. Institutul a calculat că economia franceză poate suporta o reducere a cheltuielilor bugetare cu 20 miliarde de euro pe an, în următorii doi ani, fără să fie afectată creșterea economică.

În România, astfel de scenarii independente nu există. Din păcate, cercetarea economică, sub forma diverselor institute de stat, este sublimă, dar, de fapt, lipsește cu desăvârșire.

Este foarte probabil că în următoarea perioadă să apară o serie de planuri bugetare care să includă creșteri de taxe și impozite. Din rațiuni electorale, guvernul se va feri să ia măsuri de creștere a fiscalității. Dar, anul viitor, ce se va întâmpla?

Vara aceasta va continua să fie sub semnul improvizațiilor economice. Ieri, de exemplu, platforma media profit.ro a publicat un document provenind de la Ministerul Finanțelor în care se propune adoptarea unor măsuri fiscale, precum creșterea impozitului pe dividende, eliminarea stimulentelor fiscale existente încă în sectorul de construcții, precum și impozitarea veniturilor obținute din capital.

Documentul citat este original și are chiar și o dată la care a fost redactat, respectiv 23 iulie a.c. Este clar că documentul există și că măsurile cuprinse în el ar putea fi puse în practică. Dar, nu acum. Atât Ministerul Finanțelor, cât și premierul au sărit “ca arși” explicând că măsurile despre care se vorbește sunt mai vechi și fac parte din ceea ce se numește un plan de lucru. Premierul și ministrul finanțelor neagă, însă, că măsurile incluse în document se vor aplica anul acesta.

Este un joc de-a șoarecele și pisica. Adică, mass-media va continua să publice documente în care se găsesc planuri de creștere a taxelor sau impozitelor, în timp de membrii guvernului, în frunte cu premierul, vor nega vehement această posibilitate.

Probabil că așa o vom ține toată vara, cât a mai rămas din ea, plus toamna acestui an. Mass-media vor mai descoperi „materiale de lucru” sau vor publica informații pe surse, iar reprezentanții guvernului nu vor obosi să le conteste.

De fapt, problema vine, bineînțeles, de la anul electoral. Guvernul, în frunte, cu premierul au promis că nu vor mai crește anul acesta taxe sau impozite și încearcă să se țină de cuvânt, nu din convingerea că mediul de afaceri are nevoie de predictibilitate, ci dintr-un interes pur electoral.

Întrebările din mințile antreprenorilor sunt: ce se va întâmpla anul viitor? Nu cumva măsurile care au fost amânate anul acesta se vor lua anul viitor, după ce anul electoral a fost depășit? Desigur, temerile mediului de afaceri sunt justificate.

Așadar, în țară, este de așteptat ca luna august să fie una a tatonărilor. Mass-media va descoperi planuri de echilibrare a bugetului care vor conține și creșteri de taxe și impozite, iar guvernul va nega orice intenție de acest fel. Cu toate acestea, este clar că 2024 este un an pierdut pentru reforma bugetară, iar ce va fi începând cu anul viitor este o necunoscută.

Bineînțeles, va trebui să vedem și cum funcționează economia, adică în ce ritm va crește anul acesta. Primele indicii vin de la economiile din zona euro.

Astfel, zona euro a crescut cu 0,3% în trimestrul al doilea al acestui an față de trimestrul precedent. Oricât ar vrea să fie de optimiști analiștii economici, cifrele de creștere ale principalelor economii europene sunt modeste. Cazul Germaniei atrage din nou atenția, pentru că economia a scăzut ușor în trimestrul doi, cu 0,1%, față de trimestrul precedent. Această evoluție arată că economia germană mai păstrează dificultățile de anul trecut, respectiv o industrie care nu a mai reușit să facă performanțele din trecut în materie de export.

Există, însă, și rezultate bune în materie economică, dintre care iese în evidență Spania cu un avans cu 0,8% bazat pe creșterea exporturilor și pe consumul gospodăriilor.

Problema Uniunii Europene și a zonei euro rămâne aceea a deficitului mare pe care îl înregistrează câteva state membre. De altfel, Comisia Europeană a continuat procedurile privind deficitul excesiv pentru Belgia, Ungaria, Polonia, Malta și Slovacia. După cum se poate vedea România este într-o companie selectă în materie de deficit excesiv. Așadar, deficitul mare și echilibrarea bugetului de stat rămân, în această vară, preocupări serioase pentru mai multe state membre. Cum vor evolua lucrurile vom vedea în prima lună de toamnă.