Economia reală

România este pe ultimele locuri în clasamentele salariului mediu net anual și în cel care ia în calcul puterea de cumpărare. Aceste ierarhii ne arată că progresele salariale nu au fost la nivelul celor înregistrate la capitolul PIB pe cap de locuitor.

Recent, Eurostat, Institutul de Statistică european, a publicat salariile medii din statele Uniunii Europene plus alte câteva economii din afara UE.

Prima observație este că există diferențe mari între statele europene în ceea ce privește salariile medii nete între economiile din nordul și vestul Europei și cele din sud-estul continentului.

Pentru a oferi o imagine comparabilă, Eurostat a folosit indicatorul câștigului salarial mediu net, adică din care au fost excluse contribuțiile sociale și impozitul inclus în veniturile brute. Evident că veniturile nete sunt mai relevante, pentru că ele sunt curățate de impozitele și contribuțiile atașate salariului brut, dar care pot fi destul de diferite ca procentaj de la o economie la alta. Prin câștigurile salariale medii anuale se poate realiza o comparație mai bună între state.

Elveția conduce detașat clasamentul câștigurilor salariale medii cu 85.500 de euro anual. Urmează apoi un grup de economii care au câștiguri cuprinse între 42.000 euro (Danemarca), la 53.800 euro (Islanda). Din această categorie mai fac parte Luxemburg, Norvegia, Țările de Jos și Irlanda.

Media europeană este de 28.200 euro, iar deasupra mediei se situează șapte state europene, inclusiv Marea Britanie (35.700 euro), Franța (31.400 euro) și Germania (38.000 euro).

Sub medie se află alte 18 state, inclusiv Turcia. România este pe locul trei de jos în sus depășind doar Bulgaria și Turcia. Astfel, România este la un câștig mediu net anual de 11.100 de euro, ceea ce înseamnă un câștig salarial mediu net lunar de aproximativ 4.625 lei. Concordă datele calculate de Eurostat cu cele ale Institutului Național de Statistică? Dacă avem în vedere că datele statisticii naționale arată că în luna mai a.c. câștigul salarial mediu era de 5.118 lei, putem vedea că datele au fost ușor depășite.

Să mai remarcăm că economii cu care România este la un nivel aproximativ egal în ceea ce privește indicatorul PIB pe cap de locuitor sau chiar deasupra lor, precum Croația, Ungaria, Polonia sau Portugalia sunt în materie de câștiguri salariale deasupra României.

Pentru a face comparația mai ușoară, Eurostat a calculat și câștigul salarial mediu net la paritatea puterii de cumpărare, adică a ponderat veniturile salariale cu prețurile din diferite state.

Acest clasament care are în vedere paritatea puterii de cumpărare este destul de diferit de cel al câștigurilor în termeni absoluți. Astfel, România stă mult mai bine la paritatea puterii de cumpărare decât în ierarhia salariilor nete. Sunt două observații care trebuie făcute. România are un venit de 18.800 euro la paritatea puterii de cumpărare față de 11.100 de euro la câștigurile salariale medii nete. În al doilea rând, România devansează mai multe țări, respectiv este deasupra Slovaciei, Turciei, Letoniei, Bulgariei, Croației, Estoniei, Ungariei și Lituaniei.

La vârf, clasamentul este mult mai strâns, adică Elveția este tot pe primul loc, dar cu 47.400 euro la paritatea puterii de cumpărare, față de 85.500 euro la capitolul câștiguri salariale absolute.

Diferența de cifre se datorează puterii de cumpărare diferită între statele europene. Creșterea României în acest clasament arată, încă o dată, că dincolo de percepția publică, realitatea este alta și anume prețurile mai mici din România fac ca veniturile să însemne mai mult.

Indiferent, însă, de metoda de calcul, este vizibil că România nu este printre statele cu venituri salariale mari. De fapt, nu este nici măcar la nivelul mediei europene. Poate fi un obiectiv pe care economia să îl atingă în anii următori.

Piața spot de energie electrică din România a înregistrat săptămâna trecută valori mult mai mari decât cele de la nivel european. Această evoluție ne arată că piețele europene din vest s-au decuplat de cele din estul continentului. Este un semn de întrebare legat de funcționarea pieței comune europene.

Săptămâna trecută, piața energiei electrice din România a atins un nivel ridicat al tarifului. Mai multe zile la rând, piața spot, pe care se tranzacționează cererile zilnice de energie electrică au înregistrat recorduri după recorduri ajungând până la 3.000 lei pentru un MWh, ceea ce înseamnă aproximativ 600 de euro. Acesta este un tarif de vârf, înregistrat într-o oră de seară, dar media era, la jumătatea săptămânii trecute, de 148 euro pentru un MWh. La nivel european, doar în Ungaria tariful energiei electrice era mai mare decât în România, respectiv 194 euro pentru un MWh.

Nu a fost doar o evoluție conjuncturală. Creșterea tarifului a început pe piața românească în luna mai a.c., a continuat în iunie a.c. și a ajuns la un vârf săptămâna trecută. De asemenea, piața spot nu este deloc neglijabilă: aproape 30% din energia consumată se tranzacționează pe piața zilei următoare (PZU).

Mai interesant a fost că evoluția din ultima perioadă a arătat o decuplare a piețelor de energie din estul Europei de cele din vest. De exemplu, în ziua în care România și Ungaria aveau tarife de de 150 sau 200 de euro/MWh, în țările din nordul continentului tarifele erau între 22 și 54 de euro/MWh, iar în Peninsula Iberică ajungeau la 88 de euro/MWh.

Aceste tarife ne arată că Uniunea Europeană are în continuare o problemă și anume interconectarea piețelor regionale de energie electrică. Criza pandemică și mai ales criza energetică începută la nivel european în toamna anului 2021 au obligat Uniunea Europeană să își reconstruiască piețele de energie. Principiul prețului marginal, care presupune alinierea tarifului energiei electrice produsă din surse diferite la prețul cel mai mare, a iritat toate statele membre și i-a nedumerit pe consumatori.

Drept urmare, Comisia Europeană a căutat un mecanism prin care toate statele membre să aibă acces la tarife cât mai mici posibil și să se poată aproviziona cu energie indiferent de locul în care se produce. Desigur, acest principiu a fost pus în practică prin deschiderea piețelor locale și regionale către un nivel european.

În ultimii ani, piața europeană a funcționat, în sensul că energia a putut traversa mai multe state europene, prin rețelele de transport și distribuție, oferind posibilitatea statelor membre să se aprovizioneze cu energie ieftină. În felul acesta, s-a creat o piață europeană care funcționează pe principiul tarifului cel mai mic.

Numai că ultimele luni au arătat o decuplare a piețelor din estul continentului de cele din vest. Ministrul energiei, Sebastian Burduja a explicat săptămâna trecută cauzele care au dus la diferența de prețuri dintre est și vest.

Astfel, primul lucru care se poate remarca la inventarul făcut de Sebastian Burduja este abordarea europeană a situației. Mai exact, ministrul energiei arată că rețeaua europeană de transport care leagă Austria de Ungaria și apoi de România a fost utilizată la maximum, dar în România a ajuns foarte puțină energie ieftină, cea mai multă rămânând în Ungaria. În luna mai a.c., piața maghiară s-a decuplat de cea a Europei de sud-est. De asemenea, a fost indisponibilă o rețea de transport care leagă vestul de estul Ungariei. S-au adăugat oprirea accidentală a unui reactor nuclear de la Kozlodui, din Bulgaria, oprirea a două reactoare nucleare din Slovacia plus oprirea planificată, pentru revizie, a unității 1 de la centrala nucleară de la Cernavodă.

Toate acestea au dus la o reducere a producției în regiune. La care se adaugă o serie de cauze interne, precum o producție scăzută de energie din surse eoliene și o producție insuficientă din surse solare, în special pentru cererea care apare seara. De asemenea, debitul Dunării este sub media multi-anuală și este prevăzut să scadă cu 15% în această săptămână. Așadar, fie că este vorba despre cauze interne sau externe, prețul energiei pe piața spot a crescut în România. Ceea ce ne arată că piața europeană funcționează, deocamdată, cu sincope.

Românii își păstrează economiile în cele mai ciudate locuri, în sobă, sub saltea sau în grădină, îngropați. Este poate reflexul unei nesiguranțe care vine dinainte de 1989. Dar, este și expresia lipsei de încredere în bănci.

Banca Națională a României a prezentat, ieri, cazul unui cetățean care a economisit 55.000 de lei și s-a gândit să îi pună la loc sigur, în sobă. Problema a fost că nu a spus nimănui din familie despre locul pe care l-a ales pentru a păstra economiile. Respectiv, soba. În aceste condiții, o persoană din familie a aprins focul. Nu știm amănunte, ceea ce știm este că banii au ars, dar nu în totalitate. Astfel că proprietarii sumei au putut fi despăgubiți de către banca centrală, în conformitate cu prevederile legale.

Mai mult ca sigur, nu este unicul caz de acest gen din mediul rural. Aș putea băga „mâna în foc” că în țară există multe zone unde familiile își țin economiile în sobă. Este greu de spus dacă ideea de a păstra banii economisiți în casă vine dinainte de anul 1989 sau din primii ani de după Revoluție. Locurile în care se pot adăposti economiile sunt dintre cele mai diverse, respectiv, sub pernele din șifonier, îngropate în grădină lângă tulpina vreunui copac, sub saltea sau în sobă. Evident, fiecare situație are riscurile ei, iar în cazul descris de banca centrală riscul chiar s-a materializat, adică banii au fost arși. Finalul a fost cu happy end, pentru că bancnotele arse au fost despăgubite de către banca centrală conform regulamentului de specialitate, adică pentru că se puteau citi elementele de identificare, precum seria și numărul bancnotei și nu lipsea mai mult de 40% din bancnotă.

Sunt trei lucruri de remarcat în această poveste, care toate sunt adevărate exemple despre ce nu trebuie făcut atunci când vine vorba de economisire. Primul este înțelegerea cu familia. Banii economisiți trebuie să fie ai familiei, membrii gospodăriei știind în egală măsură sumele economisite și locul în care sunt păstrate. Altfel, se poate întâmpla ca în cazul prezentat de BNR, adică unul dintre membrii familiei să facă focul în sobă fără să știe că sunt bani acolo. În al doilea rând, locul ales pentru a păstra banii economisiți. Unii cetățeni preferă, deși suntem în secolul al XXI-lea, să își țină banii cash, în casă sau în grădină, în locuri dintre cele mai exotice sau dintre cele mai neobișnuite. Adeseori, se invocă teama de hoți, dar de fapt este expresia unei neîncrederi în sistemul bancar. De altfel, nu ar trebui să ne mire lipsa de încredere în bănci a cetățeanului, dacă un fost premier spunea atunci când era în funcție că nu are card și că folosește doar bani cash.

În al treilea rând, este de remarcat suma, respectiv 55.000 lei. Cei aproximativ 10.000 de euro înseamnă probabil un nivel rezonabil de economisire. Analizele de specialitate arată că în medie românii au economisit, din păcate, mult mai puțin decât cei 55.000 de lei adăpostiți în sobă.

În ultimii ani, băncile, institutele specializate sau universitățile au derulat ample campanii de educație economică și financiară. Aceasta este noua mantră pentru aproape toate instituțiile financiare. Dar, atât timp cât educația economică nu îi poate convinge pe toți românii să nu își păstreze economiile în sobă, ci să le depună la o bancă, înseamnă că educația financiară a rămas la suprafață și nu a ajuns în toate straturile societății românești.

Sunt multe alternative la păstrarea banilor în sobă sau la saltea. Există bănci cu depozite la termen și la vedere, există posibilitatea de a cumpăra titluri de stat, există varianta la îndemână de a cumpăra titluri de participare la un fond de investiții, de asemenea, există și alternativa de a cumpăra acțiuni la companii listate la Bursa de valori București.

Sunt multe posibilități de a plasa banii în siguranță, cu un grad de risc mai mare sau mai mic, dar în orice caz excluzând riscul de a fi arși sau de a fi furați. Așadar, triumful educației economice va fi atunci când banii de la saltea se vor muta în depozite bancare.

O analiză a unei bănci elvețiene arată că în lume bogăția crește. De asemenea, numărul de milionari va continua să crească în următorii patru ani. Ceea ce ne arată că și afacerile vor merge.

Banca elvețiană UBS a publicat ieri tradiționalul raport privind nivelul bogăției în lume. Prima observație este că, după ce în anul 2022 bogăția în lume înregistrase un recul, anul trecut a cunoscut o revenire. Dar, raportul notează că, în întreaga lume, bogăția crește constant, dar cu viteze diferite între state.

De exemplu, procentul de persoane adulte, care au active de până la 10.000 de dolari, s-a redus aproape la jumătate. În ceea ce privește grupa care include persoane care au o bogăție de peste un milion de dolari, aceasta este de trei ori mai mare decât în urmă cu trei ani.

În raportul UBS se scrie că experiența alcătuirii acestor analize arată că, pe parcursul vieții, averea unei familii se schimbă, iar șansele ca o gospodărie să urce în cadrul eșantioanelor care definesc nivelul bogăției sunt mai mari decât șansele ca bogăția să scadă. Mai concret, analiza arată că, într-un deceniu, una din trei familii se mută într-o bandă superioară de bogăție. Cu alte cuvinte, este nevoie de 10 ani pentru ca o familie sau o persoană să treacă într-o zonă superioară de bogăție.

Analiza băncii elvețiene a calculat că în următorii 20-25 de ani, aproximativ 83.000 miliarde de dolari vor fi transferați prin moșteniri. 9.000 miliarde de dolari vor fi transferați orizontal, adică între soți, iar 10% din suma totală va fi transferată prin moștenire la generațiile următoare de către femeile care au supraviețuit soțului.

Cei mai mulți milionari sunt în SUA, 22 milioane de persoane, adică 38% din totalul milionarilor de pe glob. China este pe poziția a doua în lume cu șase milioane de milionari. Marea Britanie, cu trei milioane de persoane care au o avere de cel puțin un milion de dolari, închide podiumul.

Analiza UBS face și o prognoză. Astfel, raportul arată că numărul adulților cu o avere mai mare de un milion de dolari va crește în 52 din cele 56 de piețe incluse în eșantionul studiului. Până în anul 2028, în Taiwan numărul milionarilor va crește cu 50%, iar excepțiile vor fi Țările de Jos și Marea Britanie.

În cei 15 ani în care a fost prezentat raportul, bogăția totală la nivel global a scăzut de trei ori: prima dată în anul 2008, din cauza crizei economice, în anul 2015 și apoi în anul 2022, atunci când a început războiul din Ucraina. Dar, trebuie să ne aducem aminte că în anul 2022, pe toate piețele au scăzut valorile acțiunilor și obligațiunilor, ceea ce s-a văzut în nivelul de bogăție al gospodăriilor.

În anul 2022, bogăția la nivel mondial a scăzut cu 3%, dar anul trecut creșterea a fost cu 4,2%. Europa, Orientul Mijlociu și Africa au avut o creștere cu 4,8%, iar Asia-Pacific a urcat cu 4,4%.

Raportul UBS include și o prognoză pentru următorii ani referitoare la creșterea numărului de milionari. Pe primul loc se situează Taiwan, care se estimează că va crește cu 50%, adică 1,1 milioane de persoane, dar procentaje mari au și Turcia (43%), Kazakhstan (37%) sau Indonezia (32%). În Japonia și Coreea de Sud numărul de milionari va crește, până în anul 2028, cu 25%.

Anul trecut, o creștere importantă a bogăției s-a înregistrat în Turcia, 157%, o creștere considerată stupefiantă de autorii analizei, dar care se justifică prin inflația extrem de mare din Turcia și prin scăderea drastică a monedei locale față de dolar. Cifre de creștere importante înregistrează Qatar și Rusia. Federația Rusă a urcat în pofida sancțiunilor occidentale. Dar, Federația Rusă a profitat de prețul ridicat al materiilor prime.

În concluzie, numărul milionarilor a crescut și va crește în continuare în următorii patru ani. Nu este un lucru rău, dimpotrivă. În plus, cei care vor să taxeze mai mult averile mari vor avea în curând ocazia să-și pună ideile în aplicare.

Protestul contabililor arată cât de haotic se legiferează în domeniul fiscal. Cererile celor care au protestat nu au vizat doar e-TVA, ci și nevoia de predictibilitate legislativă. Vom vedea ce a înțeles guvernul din acest protest.

La începutul acestei săptămâni, am asistat la un protest al contabililor. Este o premieră pentru România pentru că, după anul 1989, nu a mai avut loc nicio manifestație de acest fel.

După 1989, contabilii au fost văzuți ca niște „șoareci de bibliotecă”, stând ore întregi pentru a rezolva birocrația impusă de stat. Mult timp după Revoluție, contabilii au fost văzuți tot ca niște bătrâni obosiți care poartă mânecuțe pentru a nu-și toci coatele la masa de lucru.

Bineînțeles că această imagine este demult depășită. Contabilii nu mai poartă cotiere, la contabilitate nu se mai folosește creionul, ci calculatorul, iar contabilii nu mai sunt doar contabili, ci experți sau consultanți fiscali.

Probabil că protestul de săptămâna aceasta ar fi putut să aibă loc cu mai mulți ani în urmă, pentru că de mult timp guvernele le-au făcut viața grea contabililor. Cel mai cunoscut exemplu este ordonanța care era adoptată de guvern, an de an, între Crăciun și Revelion. Astfel, când toată lumea era în vacanță, contabilii studiau legislația care urma să se aplice peste câteva zile, după Anul Nou. La un moment dat, schimbarea legislației de Sărbătorile de iarnă devenise subiect de glume între contabili în așa fel încât nimeni nu se mai enerva pentru felul în care legifera guvernul.

În ultimii 20 de ani, contabilii au trebuit să se adapteze la schimbările legislative aplicate peste noapte și fără dezbateri publice, au fost obligați să înțeleagă o legislație de multe ori ambiguă și neclar scrisă, au fost obligați să accepte lipsa de dialog cu ANAF și Ministerul Finanțelor și răspunsurile seci ale fiscului la întrebările legate de modul de interpretare a legislației. De mai bine de un deceniu, contabilii cer predictibilitate legislativă, adică aplicarea noilor prevederi legislative doar după șase luni de zile, pentru a putea pregăti soft-urile și procedurile specifice. Dar, cine să îi asculte pe contabili?

Și totuși, „mămăliga” contabililor a explodat acum câteva zile. „Cuțitul a ajuns la os” odată cu e-TVA. A fost prea mult. Guvernul a redactat și publicat o ordonanță care trebuia aplicată peste câteva zile, care îi obliga pe contabili să muncească în locul funcționarilor de la fisc și care prevedea ca ANAF să trimită un decont anticipat care trebuia întocmit fără ca fiscul să aibă la dispoziție toate datele necesare.

De aici a plecat ideea unui protest în stradă al contabililor, ceea ce s-a și întâmplat. Clasic, mobilizarea protestatarilor s-a făcut pe rețele sociale și, mai mult, a fost inițiată o petiție care, la această oră, este semnată de aproximativ 60.000 de persoane.

Citeste siContabilii, economiștii și antreprenorii au protestat în fața Guvernului și a Ministerului Finanțelor: Nu cerem bani, cerem predictibilitate

În stradă, au fost aproximativ 1.500 de contabili. Nu par prea mulți, dar simplul fapt că într-o zi toridă de vară mai mult de o mie de antreprenori-contabili și-au arătat nemulțumirea în piață înseamnă ceva.

De altfel, cererile protestatarilor au fost întinse pe o plajă destul de largă. De la renunțarea la e-TVA, până la predictibilitate fiscală. Deocamdată, contabilii au obținut câteva lucruri concrete, precum amânarea și ajustarea e-TVA și o serie de promisiuni. Dacă ele vor fi respectate de către autorități, vom vedea.

În urmă cu aproape un an, în august 2023, ministrul Boloș se confrunta cu un protest spontan al funcționarilor din ministerul pe care îl conducea. Era o ieșire împotriva reformei, în sensul că angajații Ministerului Finanțelor vroiau să blocheze aplicarea unor viitoare prevederi privind restructurarea instituției. Atunci, ministrul finanțelor a fost deschis la dialog cu protestatarii. Acum, când revolta a venit de la contabili, ministrul Boloș a fost mult mai inflexibil. Deși, contabilii nu doresc blocarea reformelor, ci derularea lor în mod predictibil. Cum se întâmplă de obicei, decidenții politici sunt mult mai înțelegători cu funcționarii statului decât cu antreprenorii sau contabilii.

Cazul Tarom ne arată cum o companie de stat se poate afunda în câțiva ani în datorii și pierderi. Sumele acumulate sunt atât de mari încât soluția pentru lipsa de performanță a Tarom este fie lichidarea, fie privatizarea companiei.

Oprirea unor avioane la sol din cauza unei așa-zise incapacități fizice a unor piloți aduce din nou în atenție compania Tarom. Mai întâi de toate trebuie spus că acțiunea piloților este inadmisibilă. Nemulțumirile salariale trebuie rezolvate pe cale legală, prin dialog cu conducerea companiei și eventual prin declanșarea grevei. De altfel, companiile de aviație europene au trecut prin multe greve ale angajaților, dar o abandonare în aeroport cu bună-știință a pasagerilor care au plătit biletul de avion este greu de acceptat.

Ieri, pe un post de televiziune unul dintre piloții companiei naționale aviatice a explicat cât de grea este viața la Tarom: salariile piloților sunt la jumătate față companiile private concurente, echipamentul de lucru este învechit și nu se mai poate folosi, iar mâncarea primită de piloți este de slabă calitate sau chiar alterată, ceea ce a făcut ca mai mulți angajați să sufere de indigestie.

Până la proba contrarie este greu de crezut că în aceeași zi, și la aceeași oră, 29 piloți s-au aflat într-o stare de indisponibilitate fizică. Din acest punct de vedere, conducerea companiei ar trebui să investigheze în ce măsură a existat o înțelegere între piloți și câți dintre ei au un certificat medical care să ateste problemele de sănătate. Pentru că totul seamănă cu un acord între piloți pentru a bloca activitatea companiei pentru o zi sau mai multe.

Argumentele că salariile sunt mici, iar condițiile de muncă sunt de slabă calitate, pot fi importante pentru piloți, dar, în ultimă instanță, este strict problema angajaților cu managementul companiei.

Citeste siMai multe curse TAROM anulate ”din cauza indisponibilităţii temporare a membrilor echipajului”

Neprezentarea piloților Tarom la zbor este picătura care a umplut paharul în ceea ce privește compania națională. Acum, ne putem aduce aminte de toate punctele slabe ale Tarom. Și sunt destule. Astfel, în ultimii 15 ani, respectiv din 2008 până în 2023, compania nu a înregistrat profit în niciun an. Pierderile au fost mai mici sau mai mari, dar au existat an de an. Un calcul ne arată că, în total, în 13 ani, Tarom a înregistrat pierderi de 3,7 miliarde de lei. Este o contraperformanță aproape unică pentru o companie cu capital de stat.

În tot acest timp, Tarom a ajuns să aibă la sfârșitul anului trecut datorii de aproximativ 500 milioane de lei, 100 milioane la bugetele de stat, iar 400 milioane de lei la furnizori. Ceea ce ne arată că firma aviatică este în centrul blocajului financiar. Cert este că Tarom a beneficiat în ultimii ani de clemență, adică pierderile au fost tolerate, iar datoriile s-au acumulat sub oblăduirea statului român.

De asemenea, în timp, compania a cunoscut o restructurare a forței de muncă, în sensul că numărul angajaților a scăzut în perioada 2008-2022, de la 2.500 la 1.100. Cu toate acestea, numărul de salariați este încă mare, dacă ne gândim că Wizz Air, principalul competitor, are doar jumătate din angajații de la Tarom, adică sub 700. Dar, chiar și în aceste condiții, Tarom a fost numită o companie de familie, adică, tradus, este o firmă în care lucrează multe familii și rude. În fața cifrelor Tarom, datorii și pierderi, ne putem întreba dacă mai are sens economic ca firma să mai rămână în piață.

În ultimii 14 ani, la Tarom s-a încercat tot ce se putea încerca. Planuri de restructurare, studii de piață, manager străin, management numit prin ordonanța privind guvernanța corporativă, reduceri de personal, ideea de a se transforma într-o companie low-cost, s-au cedat rute, apoi s-au reluat destinații, s-a înnoit flota, apoi s-au vândut o parte din avioane, s-au cumpărat Boeing, după care s-au cumpărat Airbus, ba chiar un lider de sindicat a avut ideea de a lansa o campanie de donații sub titulatura „dai un leu, salvezi Tarom!”. Este, însă, greu de spus dacă se mai poate salva compania aviatică, pentru că orice încercări s-au făcut rezultatul a fost același: pierderi financiare. În aceste condiții, singurele opțiuni logice pentru Tarom sunt fie lichidarea, fie privatizarea.

BNR a redus dobânda-cheie. Este o încercare de a impulsiona creșterea economică, în pofida multiplelor dezechilibre din economia românească. Vom vedea dacă vor ieși calculele băncii centrale.

Banca Națională a României a redus dobânda de politică monetară. Nu cu mult, cu doar 0,25 de puncte procentuale, până la 6,75%, dar cum se spune un pas mic pentru scăderea dobânzilor, însă un pas mare pentru mesajul pe care îl transmite în economie.

Nu e nimic neașteptat, analiștii financiari anticipau scăderea dobânzii-cheie, și banca centrală o pregătise. Interesant este că erau „o mie de motive” pentru a nu reduce rata dobânzii, așa cum erau alte „o mie de argumente” pentru scădere. Consiliul de administrație al BNR a decis să reducă rata dobânzii de politică monetară.

Argumentele pro și contra sunt incluse chiar în comunicarea oficială a băncii centrale. Cele pro sunt date de rata inflației care a ajuns la 5,1%, în luna mai a.c.,, de scăderea tarifului gazelor naturale și de corecții ale cotațiilor mărfurilor agroalimentare.

De asemenea, BNR se așteaptă ca rata inflației să scadă la 5%, în septembrie a.c. și la 4,9%, la sfârșitul anului. BNR mizează pe efectul de bază, adică o comparație a prețurilor din prezent cu cele de anul trecut, atunci când nivelul era ridicat; pe modificările legislative din domeniul energetic (probabil că este vorba despre menținerea plafonării tarifelor, dar să nu uităm că accizele aplicate carburanților au crescut, iar tarifele de distribuție pentru gaze au urcat); în fine, este vorba despre o încetinire a creșterii prețurilor produselor din import, așa-numita inflație importată.

De asemenea, argumentele împotriva reducerii ratei dobânzii-cheie sunt trecute în revistă de BNR. Amenințările sunt aduse de creșterile de salarii din primele luni (să spunem că în primele cinci luni ale anului cheltuielile publice cu salariile au crescut cu 21% față de aceeași perioadă a anului trecut). Salariile mai mari se văd în consum și, în general, în cerere, iar consumul a fost robust și în creștere puternică în luna aprilie, după cum se scrie în comunicatul BNR.

În schimb, creșterea economică este în suferință. Un plus de numai 0,4% în primul trimestru al acestui an în comparație cu cel precedent și de doar 0,1% în termeni anuali, în primul trimestru al anului, arată o încetinire evidentă a economiei. Teoria economică spune că reducerea dobânzii-cheie trebuie decisă atunci când economia încetinește tocmai pentru a da un impuls de creștere. Doar că în ecuația reducerii dobânzii intră mai multe necunoscute.

Totuși, BNR crede într-o revenire rapidă a economiei mizând pe creșterea consumului, accelerarea sectorului de construcții și revenirea producției industriale.

Evoluțiile pozitive din economie sunt, însă, puse sub semnul de întrebării de riscurile care vin din ceea ce banca centrală numește conduita politicii fiscale. Concret, este vorba pe de o parte, de creșterea cheltuielilor cu salariile din sectorul bugetar, dar și de așteptatele creșteri de cheltuieli care vor veni de la recalcularea pensiilor, iar, pe de altă parte, măsurile care vor fi luate pentru reducerea deficitului bugetar sunt și ele un factor important de risc pentru economie. În această privință, BNR nu anticipează nimic, dar deja în spațiul public încep să circule știri care vorbesc despre posibile măsuri pe care guvernul va fi nevoit să le ia anul viitor pentru a echilibra bugetul.

Desigur, deocamdată, nu este nimic clar și nimeni nu poate anticipa cu precizie amplitudinea măsurilor fiscale care se vor lua, probabil, începând de anul viitor, dar nevoia de a scădea deficitul este evidentă.

De fapt, BNR prin decizia de a reduce dobânda cu 0,25 puncte procentuale le arată „morcovul” politicienilor și mediului de afaceri. O scădere a dobânzii de politică monetară avantajează și impulsionează economia reală. Dar, să nu uităm că există și „biciul”. Iar BNR are câteva pârghii la dispoziție prin care poate amenda politica economică a guvernului. Ar fi de dorit, însă, pentru toată lumea, să nu ajungă să le folosească.

Dacă privim din stradă, sistemul de garanție-returnare funcționează eficient. Adică, în București, în orice magazin ai intra vei găsi cel puțin un cetățean care introduce sticle în aparatul destinat returnării ambalajelor. Mai mult decât atât, nu rare sunt ocaziile în care în fața automatelor se formează cozi, ceea ce face ca uneori să se iște mici nemulțumiri ale celor care au de returnat trei-patru sticle față de cei care au strâns un sac de ambalaje.

De altfel, mass-media a creat o adevărată literatură legată de automatele de returnare, ajungându-se la concluzia că ar fi nevoie de o dublare a numărului de aparate, dar acest lucru este imposibil de realizat din cauza prețului și deci a investiției necesare.

Succesul sistemului pare a fi asigurat și de ceea ce se întâmplă în stradă, adică există o adevărată „vânătoare” de sticle aruncate la coșurile de gunoi. Au reapărut oameni care recuperează sticlele, le pun în saci de plastic și le duc la automatul de returnare.

Nu este pentru prima dată când vedem acest fenomen. Cu câțiva ani în urmă, prin București, umblau în special noaptea oameni care trăgeau după ei saci imenși, plini cu ambalaje. Sistemul de garanție-returnare nu se inventase, dar oamenii străzii mergeau cu ambalajele la centrele de reciclare unde primeau niște bani.

Pentru o perioadă, nu știm din ce motiv, cei care strângeau sticlele goale, au dispărut. Însă, o dată cu sistemul de returnare au reapărut. Acum, miza pare a fi destul de mare. 50 de bani, nu neapărat cash, ci prin produse, pentru fiecare sticlă adusă la automat poate însemna ceva. Adică, un „culegător” de sticle determinat și cu un pic de noroc poate aduna chiar și echivalentul a 100 de lei pe zi.

La prima vedere, lucrurile merg bine. Doar că o statistică publicată în regim de publicitate de compania care administrează sistemul de garanție-returnare arată că, în primele șase luni ale anului, producătorii au pus pe piață 152.000 de tone de ambalaje, în timp ce prin sistem au fost colectate doar 34.000 de tone, ceea ce înseamnă doar 22%. Unde este restul de 78%? Se reciclează sau se pierd?

Să admitem că o parte din ambalaje se află încă la consumatori, dar diferența este oricum mare. Deci, un răspuns trebuie să fie dat chiar de firma care administrează sistemul de returnare.

Una este, de exemplu, aceea că în cele mai multe cazuri pe eticheta produselor nu este evidențiată separat garanția în valoare de 50 de bani. Suma este reținută la casa de marcat. O temă de analizat este dacă nu cumva garanția impusă nu a creat inflație. Desigur, s-ar putea spune că efectul este neutru, în sensul că banii plătiți pe garanție se recuperează la cumpărarea unor produse. Teoretic, este posibil, dar sunt două situații care contrazic statistica. Pe de o parte, vedem că nu toți cei care plătesc garanția o și recuperează și, pe de altă parte, cifrele arată că doar 22% din ambalajele puse pe piață, pentru care s-a plătit garanția, se întorc în sistemul de returnare.

Interesant este că schema de garanție-returnare a dat naștere și unei competiții între retaileri. Astfel, în luna mai a.c., o rețea de magazine a anunțat că introduce un bonus pentru fiecare ambalaj returnat, în sensul că la garanția în valoare de 50 de bani magazinul oferă un plus de 10 bani. Este clar că vorbim despre concurență, rețeaua de retail a înțeles că dacă atrage mai mulți oameni care să lase sticlele la automatele magazinului și oferă un mic bonus vor crește și vânzările, pentru că oamenii își vor cheltui banii primiți, sub formă de bonuri, în hypermarket.

Iată cum sistemul de garanție-returnare a reușit să creeze o afacere pe care marii retaileri nu ezită să o dezvolte. Desigur, concurența între supermarketuri este doar o dovadă de imaginație managerială. În ultimă instanță, însă, ceea ce contează este reciclarea ambalajelor, iar la acest capitol sistemul mai are de făcut progrese importante.