Dumnezeu a făcut tot ce se poate ca liderii bisericii să fie pregătiți pentru solia foarte prețioasă care urma să vină în 1888. El a avertizat încă din 1884 că pregătește „o clasă de oameni” care să aducă în acest popor „marea strigare a îngerului al treilea.” Dar avertizarea a trecut pe lângă urechea surdă a îngerului bisericii. Nu a produs niciun ecou, nici atunci și nici până în ziua de astăzi. De aceea socotim că este folositor să o recuperăm de sub molozul erorilor și să o așezăm în cadrul adevărului prezent.

Scriind credincioșilor din Corint, Pavel spune că taina lui Dumnezeu nu poate fi predicată după standardele înțelepciunii acestui veac, şi prin urmare nu este cazul să alergăm după doctorate pe la universitățile lumii spre a o putea înțelege. Înțelepciunea lumii nu poate fi de niciun ajutor celor care caută să înțeleagă taina lui Dumnezeu. “Totuşi ceea ce propovăduim noi printre cei desăvârşiți, este o înțelepciune; dar nu a veacului acestuia, nici a fruntaşilor veacului acestuia, care vor fi nimiciți” (1 Cor 2:6).

Pentru cei care s-au întrebat mereu ce ar trebui făcut ca biserica să treacă la „cea mai mare și urgentă nevoie a noastră,” răspunsul a venit acum două mii de ani, așezat cu modestie într-o parabolă destul de cunoscută și predicată. Soluția a fost la îndemâna noastră tot timpul, dar nu am băgat-o în seamă, și așa se face că nu știm nici azi cum să rezolvăm această mare urgență de a trezi un popor încropit și adormit.

„Dumnezeu urmărește să facă din biserica Sa continuarea întrupării lui Hristos... Lucrătorii evangheliei sunt sub-păstori, iar Hristos este păstorul divin. Membrii bisericii sunt agențiile active ale Domnului. Biserica Sa va avea o poziție proeminentă. Ea este trupul lui Hristos. Toate forțele ei trebuie să devină una cu marele Cap. Între membrii trupului lui Hristos trebuie să existe unitate de acțiune. Ei sunt părtași de natură divină, scăpând de întinăciunea care există în lume prin poftă. Această poftă are multe ramificații și vaste semnificații; dar cei care sunt părtași de natură divină vor păstra doctrinele cuvântului lui Dumnezeu în toată puritatea lor. Biblia trebuie urmată în esența ei” (The EGW 1888 Materials, 1708).

Hristos a deschis o cale nouă și vie. Dacă El a deschis-o, înseamnă că până la El calea nu a existat. Și dacă este nouă și vie, aceasta înseamnă că există și una veche și moartă. Știm astăzi pe care din ele mergem?

„"Hristos a venit să descopere lumii cunoștința caracterului lui Dumnezeu, pe care lumea nu o avea. Această cunoștință era comoara principală pe care ucenicii trebuiau să o comunice oamenilor. Adevărul lui Dumnezeu fusese ascuns sub mulțimea tradițiilor și erorilor… Tot ce era spiritual și sfânt fusese pervertit de înțelegerea lor întunecată. Ei erau orbiți de mândrie și prejudecăți, incapabili să vadă sfârșitul celor desființate. Isus a venit să schimbe ordinea lucrurilor existente, descoperindu-le caracterul Tatălui. El a dat la o parte măhrama care ascundea slava Sa de ochii muritorilor, descoperind lumii pe singurul Dumnezeu viu și adevărat, a cărui cunoaștere este viață veșnică" (RH 11 ianuarie 1892).

Brava noastră fire pământească a fost mai vicleană decât și-au imaginat mulți oameni de-a lungul istoriei. Ne-a făcut să credem că este maleabilă, fragilă, ușor de convertit sau domesticit. De multe ori ne-a acceptat toate capriciile, toate fanteziile, doar să nu ne trezim și să constatăm că ne ține într-o aspră robie, în ciuda tuturor avertizărilor prorocilor. A venit vremea să înțelegem că Dumnezeu se oferă să schimbe legea păcatului și morții cu legea Duhului de viață.

„Acum, dacă slujba aducătoare de moarte, scrisă şi săpată în pietre, era cu atâta slavă încât fiii lui Israel nu puteau să-şi pironească ochii asupra feţei lui Moise, din pricina strălucirii feţei lui, cu toate că strălucirea aceasta era trecătoare, cum n-ar fi cu slavă mai degrabă slujba Duhului? Dacă slujba aducătoare de osândă a fost slăvită, cu cât mai mult o întrece în slavă slujba aducătoare de neprihănire? Şi în privinţa aceasta, ce a fost slăvit nici n-a fost slăvit, din pricina slavei care o întrece cu mult. În adevăr, dacă ce era trecător era cu slavă, cu cât mai mult va rămâne în slavă ce este netrecător!” (2 Cor 3:7-11).

În lunga istorie a rebeliunii lui Satana, Dumnezeu a avut un singur obiectiv: Clarificarea finală a obiecțiunilor ridicate de copiii Săi. Acesta a fost și este încă obiectivul strategic. Pentru atingerea acestui obiectiv au fost folosite diferite platforme tactice, pe măsură ce marea controversă intra în teritorii noi iar bătălia s-a complicat prin permanentele apostazii ale poporului ales din fiecare generație, așa cum grafic descrie Ezechiel situația în capitolul 20 al cărții sale.

Împăcarea cu Dumnezeu este ispășirea! Asta spune și Pavel: Împăcarea cu Dumnezeu este ispășirea! Această ispășire este descrisă foarte precis: „Dumnezeu era în Hristos împăcând lumea cu Sine.” De ce oare creștinii, în general, și adventiștii, în special, nu proclamă această ispășire demonstrată în Hristos, aceea că omenescul unit cu divinul nu comite păcat?