Humanitas Podcast

Două dintre cărțile din colecția Știință a Editurii Humanitas sunt ghidul dialogului dintre Vlad Zografi, coordonatorul colecției, și Cristian Tudor Popescu.

Volumele „Helgoland. Cum să înțelegem teoria cuantică“ de Carlo Rovelli și „Rătăciți printre formule. Cum îi derutează frumusețea pe fizicieni“ de Sabine Hossenfelder ne vor ajuta să ne oprim la ultimul secol din istoria fizicii, pentru a vedea cum au apărut conceptele pe care se bazează teoria cuantică, dar și cum s-a ajuns la momentele de criză în care entuziasmul dezvoltării de teorii noi pare că merge cu mult înaintea capacității de testare experimentală.

Carlo Rovelli, fizician teoretician cu importante contribuţii în fizica spaţiului şi timpului, și Sabine Hossenfelder, cercetător asociat la Institutul de Studii Avansate din Frankfurt, sunt implicați în cercetările cele mai recente, iar cărțile lor sunt instrumente bune pentru a vedea ce știm și cum știm despre principalele teorii ale fizicii fundamentale, dar și unde ne pot duce și cum putem înțelege ideile care sunt formulate acum.

Participă: jurnaliștii Magda Gradinaru și Marius Constantinescu și Simona Preda. Moderatorul întâlnirii va fi Denisa Comanescu, director al Editurii Humanitas Fiction.

Făcându-și ordine prin hârtii și manuscrise în timpul pandemiei de Covid-19, Ludmila Ulițkaia descoperă un scenariu scris în 1988 și niciodată publicat, din motive politice. Îl găsește uluitor de actual, și astfel se naște acest microroman bazat pe fapte reale: în 1939, în Rusia, este împiedicată izbucnirea unei epidemii de ciumă. Acesta este însă doar fundalul; în realitate, ceea ce ni se dezvăluie este un cât se poate de exact tablou al acelei epoci marcate de represiuni și frică.

Un cercetător care lucrează la crearea unui vaccin împotriva ciumei se infectează accidental, fără să-și dea seama. În aceeași zi, este chemat la Moscova, pentru a-și prezenta rezultatele. Încep să apară simptomele, autoritățile se pun în mișcare pentru a depista toate persoanele cu care a fost în contact și a le izola, și de aici începe un tăvălug care amintește de introspecția, căldura și umorul din scrierile lui Bulgakov sau Gogol.

O analiză a spațiului balcanic dintr-o nouă perspectivă, aproape deloc abordată până în prezent, în care România ocupă un spațiu larg.

Secole la rând, spațiul balcanic s-a aflat sub ocupația și influența imperiilor. Acum un veac însă, și Imperiul Otoman, și Imperiul Austro-Ungar, și Imperiul Rus s-au prăbușit, iar odată cu ele și sistemul imperial, dând naștere statelor naționale, cu alte aspirații și viziuni politice, militare, sociale, etnice și religioase. Balcanii sunt un spațiu definit prin realități etnice și religioase extrem de complexe, realități create și menținute de imperii timp de secole prin structuri care păreau abolite odată cu sfârșitul Primul Război Mondial. Noile state naționale apărute pe ruinele vechilor imperii au încercat, toate, să se legitimeze prin ruptura radicală de trecutul imperial. Cât de radicală a fost însă cu adevărat această despărțire de trecut? Și cât de radicală a fost ruptura statelor comuniste de politicile etnice, culturale, economice și sociale ale statelor naționale dinainte de 1945? Oare decalajele de dezvoltare dintre statele balcanice sau dintre regiunile acestora pot fi puse și pe seama istoriei din vremea imperiilor, și dacă da, în ce măsură? Putem vorbi astăzi despre o epocă postimperială a Balcanilor, în care moștenirea trecutului a fost cu totul ștearsă și dată uitării? La aceste întrebări – și la altele – răspunde într-un adevărat tur de forță istoricul Oliver Jens Schmitt, unul dintre cei mai reputați cercetători ai sud-estului european.

„Toate statele balcanice au apărut din cel puțin un imperiu, ba unele s-au născut din două sau chiar mai multe imperii. Iugoslavia a fost construită în 1918 din zonele posthabsburgice și postotomane în jurul unui stat de bază sârb care, la rândul său, și-a câștigat suveranitatea faţă de Imperiul Otoman în 1878. De asemenea, România a fost construită în jurul unui spaţiu central suveran față de Imperiul Otoman începând cu 1878, prin unificarea unor foste provincii otomane, austro-ungare și ruse. Conflictul tradițiilor și structurilor postimperiale din interiorul acestor state succesoare compozite ține de cele mai importante teme ale unei istorii balcanice a secolului XX.“ — OLIVER JENS SCHMITT

„Moartea lui Isus“ este ultimul roman din fascinanta trilogie distopică imaginată de J.M. Coetzee, care mai cuprinde „Copilăria lui Isus“ și „Anii de școală ai lui Isus“. Protagonistul David își împlinește destinul tragic, a cărui semnificație le scapă celor mai mulți (inclusiv părinților lui adoptivi), deși orfanii, exclușii și marginalii îl percep ca pe un profet sau mântuitor.

Participă: Irina Horea, traducătoarea romanului și T.O. Bobe, scriitor. și Denisa Comanescu, director al Editurii Humanitas Fiction.

Simón, Inés și Davíd trăiesc de patru ani în Estrella, iar existența lor a intrat pe un făgaș al calmei rutine familiale. Simón e angajat la o firmă publicitară, Inés a devenit coproprietara unui magazin prosper, iar David, în vârstă de zece ani, urmează cursurile de dans de la academie. Îi place să joace fotbal cu băieții din cartier, sub privirea atentă a lui Simón. Într-una din zile, pe marginea terenului apare un anume Dr. Fabricante, care conduce un orfelinat. Este momentul care va schimba radical destinul lui David și al tuturor celor din jurul lui. Copilul decide să-și părăsească familia adoptivă, răspunzând vocației sale excepționale, doar de el pe deplin înțeleasă.

„Impresionant și neliniștitor, dar și emoționant până la lacrimi.“ — The Los Angeles Review of Books

O întâlnire cu istoricul britanic Mark Galeotti, expert în istoria modernă, politica și securitatea Rusiei, și jurnalistul Marian Voicu despre volumele „Hai să vorbim despre Putin! Ce nu înțelege Occidentul“ și „O scurtă istorie a Rusiei. De la cneazul Rurik la Vladimir Putin“, apărute în colecția Istorie a Editurii Humanitas.

Cărțile sunt disponibile în librării și online pe #Libhumanitas

https://www.libhumanitas.ro/hai-sa-vorbim-despre-putin.html

https://www.libhumanitas.ro/o-scurta-istorie-a-rusiei.html

Cine e de fapt Vladimir Putin? Ce vrea? Ce planuri are? S-a scris enorm despre Rusia de azi, însă Occidentul încă nu-l înțelege pe acest politician a cărui sferă de influență cuprinde întreaga planetă și ale cărui relații de putere pătrund până în cele mai intime sfere ale vieții noastre de zi cu zi. Mark Galeotti ne arată cine e omul din spatele mitului, analizează cele mai frecvente prejudecăți despre Putin și îi descifrează motivațiile. Urmărindu-i cariera de la începuturi, de când era un simplu ofițer KGB, până în prezent, volumul „Hai să vorbim despre Putin! Ce nu înțelege Occidentul“ ne oferă o viziune inedita și realistă asupra omului care înclină, de multe ori decisiv, balanța politicii internaționale.

„Rusia este o țară fără granițe naturale, nu are un singur neam sau popor, nici o adevărată identitate centrală. Dimensiunile sale sunt uluitoare – se întinde pe 11 fusuri orare, de la regiunea europeană Kaliningrad până la Strâmtoarea Bering, aflată la doar 82 de kilometri de Alaska. Dacă ne mai gândim și că multe dintre regiunile sale sunt greu accesibile, iar populația este izolată, toate acestea ne ajută să explicăm de ce menținerea controlului central a fost o adevărată provocare și de ce pierderea acestui control asupra țării i-a obsedat pe conducătorii ei. Am întâlnit odată un ofițer KGB (în rezervă) care mi-a spus așa: «Am crezut întotdeauna că e vorba despre totul sau nimic: fie ținem țara cu pumn de fier, fie se va destrăma». Presupun că predecesorii lui, de la ofițerii țariști la primii cneji medievali, aveau cam aceleași îngrijorări – iar demnitarii lui Putin, cu toate progresele comunicațiilor moderne, le au cu siguranță în ziua de azi.“ — MARK GALEOTTI

O întâlnire live online cu Mihai Frățilă, Episcop greco-catolic de București, în dialog cu Tatiana Niculescu și Ștefan Colceriu despre volumul „De ce Binele se cuvine să ne afle pregătiți. Un jurnal din vremea pandemiei“, recent apărut la Humanitas.

În societatea noastră, în care credința creștină este prea adesea motiv de bravadă, iar nu de trăire interioară, acest jurnal are un caracter aparte. Cald, limpede și direct, PS Mihai Frățilă evocă harul binefăcător al credinței în Dumnezeu, un Dumnezeu prea puțin cunoscut – Cel al lui Isus –, care suferă alături de fiecare dintre noi. Ne este dăruit, astfel, un mesaj prețios pentru discernământul speranței. Aceasta este miza centrală a unui text solar, marcat de experiențe personale neașteptate, care pledează cu sobră eleganță pentru forjarea caracterelor sub povara încercărilor. O carte care inspiră curaj și luciditate, lipsită de comodități trufașe și de complicități facile. O carte aflată în așteptarea Binelui, oricare ar fi greutățile timpului.

„Când m-am infectat cu covid, celebrul microorganism parazit, m-am trezit, fără nici un preaviz, în fața posibilității de a-mi pierde viața. Orice comentariu sau lamentare, dar și actele de cutezanță deveniseră de prisos. După ce m-am vindecat – n-am avut parte de o formă prea ușoară –, într-o conversație la telefon cu Gabriel Liiceanu, discuția a alunecat inevitabil spre întâlnirea cu boala. Prevenitor în glas, filozoful m-a întrebat foarte direct: «V-a fost de ajutor credința, Monseniore?» Deși firească, întrebarea m-a surprins. Nu mă simțeam deloc chemat să perorez despre superioritatea credinței. Echilibrul la ceas de încercare nu-mi fusese asigurat de un curaj temerar, pe care oricum nu-l simțisem, ci de atașamentul față de Isus răstignit. Mai precis față de îngemănarea bucuriei cu suferința în Persoana lui.“ — MIHAI FRĂȚILĂ

Volum distins în Rusia cu Premiul Bolșaia Kniga în 2018, Premiul Iasnaia Poliana – Alegerea cititorilor 2018 și Premiul Literar NOS 2019. În 2020 cartea Mariei Stepanova a primit Brücke Berlin Literatur-und Übersetzerpreis, unul din cele mai importante premii pentru carte străină și traducere din Germania, iar în 2021 a fost nominalizată (Long List) la International Booker Prize 2021.

„În amintirea memoriei“ a apărut recent în colecția „Raftul Denisei“, colecție coordonată de Denisa Comănescu, în traducerea Luanei Schidu și este disponibil în librării.

Participă: Sabina Fati, scriitoare și jurnalistă, Cristian Pătrășconiu, scriitor și Mihail Vakulovski, scriitor. Moderatorul întâlnirii va fi Denisa Comanescu, director al Editurii Humanitas Fiction.

Romanul „În amintirea memoriei“ a fost distins în 2018 cu Premiul Bolșaia Kniga, propulsând-o pe Maria Stepanova în rândul marilor prozatori ruși actuali. Reușind să cuprindă diferitele forme – ficțiune, eseu, memoir, jurnal de călătorie, documente istorice – într-o vastă panoramă a ideilor și personalităților, Stepanova proiectează, cu precizie și lirism totodată, o inedită și îndrăzneață explorare a memoriei culturale și personale.

O evocare strălucită a ultimilor ani ai Uniunii Sovietice, care scotocește adânc în trecut. Într-o operă care depășește granițele ficțiunii și nonficțiunii, poeta și jurnalista Maria Stepanova istorisește viețile strămoșilor ei, evrei din provincie, care, mutându-se la Moscova, nu și-au mai găsit cu-adevărat niciodată drumul spre casă. Pornind din perioada de dinainte ca Lenin să preia puterea până la «cazul medicilor evrei», prăbușirea URSS și după, cartea ei este în același timp lirică și filozofică de la un capăt la altul. O realizare remarcabilă ce ține de imaginație – și, da, de memorie.“

Kirkus Reviews

O întâlnire cu Gabriel Liiceanu și Vlad Zografi prilejuită de apariția volumului inedit „Carnetul unui afurisit“, a unei noi ediții a volumului „Itinerariile unei vieți. Apocalipsa după Cioran (ultimul interviu filmat)“ și de publicarea unei noi serii de autor Cioran ce marchează împlinirea a 110 ani de la nașterea celui care „a fost pe rând considerat nihilistul veacului, «the king of pessimists», scepticul de serviciu al unei lumi în declin.“

«Carnetul unui afurisit» este ultima carte scrisă de Cioran în limba română. Manuscrisul restituit aici este mai voluminos decât ineditele apărute la Humanitas – «Despre Franța», «Îndreptar pătimaș II» și «Razne». Un manuscris fără titlu, așadar, numit astfel în virtutea unui pasaj pe care Cioran îl scoate, dacă se poate spune astfel, din carnetul afurisitului care este. Contextul e legat de un episod oarecum erotic (cititorul îl va descoperi singur), în ciuda orientării metafizice pe care textul o capătă mai apoi, în deplin contrast cu începutul amoros. Demn de reținut, prin urmare, și de utilizat pentru un titlu de carte pe care autorul nu a vrut să-l dea, din motive nu tocmai limpezi.“ — CONSTANTIN ZAHARIA

„Paris, Cartierul Latin, «într-una din mansardele pământului»: istoria otrăvită a sfârșitului nostru de mileniu s-a petrecut în afara acestui spațiu nespus de modest, dar abia aici, sub acoperișul de pe strada Odéon 21, s-a născut opera care avea să devină conștiința nefericirii noastre. Autorul ei, un Nietzsche contemporan trecut pe la școala moraliștilor francezi, a fost pe rând considerat nihilistul veacului, the king of pessimists, scepticul de serviciu al unei lumi în declin. El însuși, la 20 de ani, se recomanda drept «specialist în problema morții», iar mai târziu ca «un străin pentru poliție» – metecul prin excelență –, «pentru Dumnezeu și pentru sine însuși». A cerut să i se «finanțeze insomniile», obligându-se în schimb să ne destrame orice iluzie și să păstreze pentru noi, nealterată, memoria neantului.“ — GABRIEL LIICEANU

Bestseller internațional, tradus în peste 20 de limbi, Ce încredințăm vântului e o tulburătoare pledoarie pentru viață, inspirată din povestea adevărată a unui loc extraordinar din Japonia zilelor noastre, loc de pelerinaj și consolare după giganticul tsunami din 2011.

Participă: Smaranda Bratu Elian, profesor universitar, reputat italienist și traducătoarea romanului, Cristina Stanciulescu, jurnalistă și deținătoarea site-ului #PeoplePerson și Serban Georgescu, coordonatorul Centrului de Studii Româno–Japoneze „Angela Hondru“ din cadrul Universității Româno–Americane și Denisa Comănescu, directorul Editurii Humanitas Fiction.

Gabriel Liiceanu și Vlad Zografi vorbesc despre pasionanta carte a lui Heinrich Zimmer, „Regele şi cadavrul. Poveste despre biruinţa sufletului asupra răului“, apărută la Humanitas în traducerea lui Sorin Mărculescu.

„În câte cărți, ca editor, nu am crezut în zadar, nu mi-am pus speranțele, și pe câte nu le‑am făcut să intre în lume cu gândul de a împărtăși celorlalți bucuria și profitul lecturii lor! Regele și cadavrul e una dintre acele cărți care, odată citite, încep să facă parte din desenul sufletului tău. O vei purta în tine toată viața și o vei așeza, ca pe bunul cel mai de preț, pe raftul cărților-bijuterii. Neavând parte la noi de primirea pe care ar fi meritat-o, mi-a rămas ca un ghimpe în inimă. Dar, cine știe, poate că abia acum a sosit vremea acestor pagini scrise de un mare savant al secolului XX, o carte a marilor povești despre bine și rău.“ — GABRIEL LIICEANU

„Pe Heinrich Zimmer l-am cunoscut la începutul anilor ’30. Am găsit în el un om genial cu un temperament extrem de viu. Vorbeam mai ales despre mitologia indiană. În întreaga sa ființă, Zimmer a fost un puer aeternus, care, pe aripile unui limbaj strălucitor, făcea să înflorească toți mugurii din grădinile legendelor indiene. I-a împărtășit și soarta, căci tânăr moare cel ce e iubit de zei. Atât Zimmer, cât și Richard Wilhelm aveau o naivitate genială. Amândoi păreau să trăiască în realitate ca într-o lume străină, în timp ce ființa lor cea mai lăuntrică urma, neexplorată și neatinsă, linia sumbră a destinului.“ — C.G. JUNG