Podcastul de Istorie

Continuăm plimbarea noastră prin școlile de gândire din Grecia antică cu poate unul din cei mai celebri „ciudați” ai filosofiei. Diogene din Sinope e cel care îi spune lui Alexandru cel Mare să se dea la o parte din soarele lui, că-l deranjează, și își petrece timpul într-un butoi în Atena.

Desigur, avem un pic de dubii în legătură cu adevărul despre Diogene - pe de o parte pare a fi un cerșetor agresiv care se ia la harță cu toată lumea, pe de altă parte pare un individ responsabil ce e capabil să conducă casa lui Xeniade după ce e vândut ca sclav; povești ce ne ridică niște semne de întrebare legate de cât e real și cât e imaginat în poveștile respective. Sigur, nu ne oprim doar la povești și încercăm să ne uităm la fundamentul ideilor care îl călăuzesc pe Diogene din Sinope; vorbim întâi de discipolul lui Socrate, Antistene, cel care propovăduiește un mod de viață ascetic și nesupus regulilor aleatorii ale societății, creatorul noțiunii de logică.

Facem apoi o scurtă trecere în revistă a două alte curente de gândire care par similare: scepticii, cu Pyrrhon din Ellis, și cirenaicii lui Aristippus din Cirene. Desigur, fiecare cu propriile lor caracteristici.

În alte știri, am creat împreună cu Călina de la podcastul Istoria României un server de Discord unde putem să vorbim în timp real cu cei care folosesc această platformă. Ne găsiți la https://discord.gg/gfE8UcShj2.

Jean-Léon Gérôme - Diogene din Sinope

Aristotel a rămas probabil cel mai influent filosof din toate timpurile. Dacă Socrate a schimbat filosofia, iar Platon i-a notat-o, Aristotel a sistematizat, într-o manieră pragmatică, munca celor doi. Chiar dacă unele voci îl numesc „rebel” al Academiei, Lyceumul lui Aristotel rămâne un continuator al tradiției Academice, iar Aristotel însuși se numește platonist.

Dar ceea ce face el e cu adevărat remarcabil, punând ordine în gândire cu principiile sale logice, unelte de argumentare care vor rămâne baza logicii vreme de mai bine de două milenii - iar „Respingerile sofistice” sunt încă materialul de bază pentru studierea erorilor de logică în discursuri. Pune bazele cercetării în biologie, are contribuții într-o sumedenie de domenii, economie, științe politice, și, evident, etică. Cele trei tratate de etică (Eudamiană, Nicomahică, Magna Moralia) sunt primele tratate de etică pe care le cunoaștem, Republica lui Platon neputând fi considerată un tratat concentrat pe subiect, chiar dacă abordează teme etice.

Desigur, ne vom uita nu numai peste incredibilele sale contribuții, ci și peste acele erori care, datorită staturii sale de super-gânditor al antichității, au tras înapoi științele și societatea. Geocentrismul lui a pus cercetarea astronomică într-un impas foarte dificil până la Copernic. Iar atitudinea lui față de femei… ce să mai zicem? Dar vina nu îi aparține doar lui; așa cum discutăm în podcast, Aristotel e un produs al timpului său și, ca orice produs al timpurilor vechi, unele lucruri nu prea mai țin apa.

Dar să luăm lucrurile pozitive. Îndemnurile la temperație - la echilibru, la acea mediocritate de aur cum îi ziceau romanii mai târziu - rămân încă incredibil de actuale. Și, ca orice om, chiar și un geniu de talia lui Aristotel are propriile lui limite.

Platon și Aristotel discutând la Academie, așa cum i-a văzut Raphael între două felii de pizza

Aristotel Stagiritul cunoscut vreme de 2000 de ani ca „Filosoful”, e cel mai de succes elev al lui Platon, acel elev care nu doar că își întrece maestrul, dar și îl pune într-un con de umbră. Cu abordări pragmatice, Aristotel pune bazele cercetării științifice, definind abordarea empirică, implicându-se în nenumărate domenii.

Nici nu e de mirare că atunci când vorbim despre Aristotel ne gândim la un tocilar grec cu barbă care stătea zi de zi să spună platitudini cu aer de înțelepciune. Dar împreună, uitându-ne la aspecte din viața lui Aristotel, ne dăm seama că acolo e o poveste cu spioni, diplomație și politică. Poate acesta e motivul pentru care Aristotel e atât de apreciat - un actor activ în epocă, un apropiat al celui mai vestit cuceritor al antichității, Aristotel e mai mult decât o figură de pus lângă un citat.

Platon și Aristotel discutând la Academie, așa cum i-a văzut Raphael între două felii de pizza

Într-un tur de forță, ne întoarcem atenția către probabil cea mai influentă scriere a antichității - dialogul despre justiție și despre „orașul drept” al lui Platon. Discutăm, în prealabil, de cosmogonia din Timaeus, și introducerea sau rezumatul pe care îl face Platon prin Socrate în acel dialog; în Republica personajul principal e tot Socrate, care explică felul în care vede orașul ideal al dreptății, Kallipolis. Un act necesar pentru a înțelege evoluția gândirii politice pe viitor, dar și un moment excelent de reflecție asupra configurației statelor - asupra valorii democrației, în cea mai importantă critică a acesteia. Pentru unii utopie, pentru alții o distopie, Republica e considerată de mulți capodopera lui Platon; chiar dacă nu e „ideea finală” despre orașul ideal, idee prezentată în „Legile”, regăsim aici câteva idei influente care de-a lungul timpului vor fi reinterpetate la infinit.

Avem, așadar, un album de greatest hits al lui Platon, în care vor apărea din nou și din nou Teoria Formelor, motivele pentru care Platon e considerat și comunist și fascist, eugenie, alegoria peșterii și a liniei divizate, Mitul lui Er sau, mai bine zis, cam tot ce știm noi despre Iad și Rai, și alte lucruri care au rămas cu noi cultural. De exemplu mitul bormașinii la români, care e semnificativ mai redus datorită eforturilor de editare făcute de noul membru al echipei Podcastului de Istorie, Ioana Adăscăliței.

Când am început seria despre filosofie nu știam cât de important e ceea ce discutăm - doream doar să facem o punere în context corectă pentru școala de filosofie din care făcea parte și Marc Aureliu, și un context cultural pentru întreaga gândire filosofică a antichității. Nu știam cât de important va fi acest episod - și, după ce îl veți asculta, cred că veți fi de acord cu noi.

Știu că foarte des nu am postat despre resursele pe care le folosim, marea majoritate fiind incluse/explicate în episoadele propriu zise, sau fiind cărți și sinteze din care extragem informații, nu tot timpul utile. De data aceasta însă am decis să facem o scurtă listă de materiale pe care le-am folosit pentru a ne călăuzi drumul prin Republică. Nu sunt toate, doar cele mai importante.

• În primul rând, Editura Humanitas a pus în librării traducerea lui Andrei Cornea din Republica, în forma volumului III din Opera Integrală Platon. Este probabil cea mai bună traducere pe care o puteam avea, și a fost o întâmplare mai mult ca fericită să am posibilitatea să studiez textul (dificil nu la nivel de limbaj, ci de idei) în limba română (Dorin).
• Sergiu a folosit, după cum a povestit și în podcast, traducerea publicată la Editura Antet.
• Am folosit rezumatul Republicii făcut pe Internet Encyclopedia of Philosophy pentru a-mi ghida lectura prin Republica (Dorin) și e folosită și pentru a structura informația din acest episod. O altă variantă mult prescurtată este făcută în limba română aici - dar, foarte important, ambele rezumate vin însoțite de referințe suplimentare pe care le puteți citi pentru a aprofunda subiectul. O altă punere interesantă în context, aici. Recomandăm și materialele despre Platon din Enciclopedia de Filosofie de la Stanford, de exemplu despre Republica, despre Timaeus, și mai toate materialele pe care le-au strâns acolo sunt incredibil de utile.
• Sergiu a folosit cu mult succes și prelegerile făcute de Michael Sugrue și „Nosferatu’ ăsta” în propriile cuvinte.
• AC Grayling are parte de o traducere la Editura Trei cu „Istoria Filosofiei” - și e o carte bună pentru o punere în context; materialele din podcastul „History of philosophy without any gaps” pot fi citite și pe hârtie (bine, pe Kindle în cazul meu). Orișicât, recomandăm cu căldură prezentarea lui Platon făcută de Peter Adamson în acest podcast.

Nu sunt singurele materiale pe care le-am folosit pentru a face acest episod, dar sunt, probabil, cele mai bune disponibile. Și dacă vreți să vă adăugați pe lista de scopuri în viață dialogurile lui Platon, textele sunt mai mult decât accesibile - aștept cu nerăbdare și ultimele trei volume în limba română traduse la Editura Humanitas. Mare parte din texte se găsesc pe Project Gutenberg - dar și pe site-uri precum Perseus Digital Archive. De exemplu, cea mai des întâlnită traducere din Republica e cea făcută de Benjamin Jowett în plină Anglie victoriană - dar care a ieșit de sub protecția drepturilor de autor și e accesibilă tuturor. Materiale sunt, voință să fie. Sau virtute. Sau timp, că nici de-ăla nu prea avem foarte mult.

Platon și elevii discută relația individului cu statul – John La Farge (1905) – locație: Curtea Supremă din Minneapolis

E foarte improbabil ca cel mai mare filosof al lumii să fie numit Matahala - dar întâmplarea a fost ca Aristocles, fiul lui Ariston și al Perictionei, să fi rămas în istoria fix cu porecla lui, „Platon” - matahala, om lat în umeri. Asta pentru că înainte de a fi filosof, Platon a fost și un atlet ambițios - participând la jocurile Isthmului și la jocurile Pythiene. Totuși, această „matahală” a devenit cel mai studiat filosof, singurul om ale cărui scrieri s-au păstrat aproape 2500 de ani intacte - întreaga filosofie fiind considerată doar un comentariu la dialogurile lui Platon.

Aristocrat într-o Atenă democratică, la 20 de ani îl întâlnește pe Socrate care îi stârnește dragostea de filosofie. Contribuția lui majoră este rafinarea dialogului - o modalitate inteligentă de a prezenta idei în dialog, ca pe o piesă de teatru. Aristotel îl consideră prea poetic, însă modalitatea lui de a prezenta ideile ne ajută să vedem mai multe puncte de vedere. Faptul că finalul dialogurilor lui sunt adesea aporia - o concluzie incertă - înseamnă că cititorul rămâne să judece ideile și să tragă propriile concluzii. Diogene Laertius spune despre el: „Platon, care a dus geniul dialogului la desăvârșire, poate fi numit pe drept cel care i-a dat [dialogului] frumusețea și a descoperit-o. Un dialog este un discurs format din întrebări și răspunsuri asupra unor chestiuni filosofice sau politice, cu respectarea caracterului persoanelor care vorbesc și felului lor de a vorbi. Dialectica este arta de a vorbi, prin care combatem sau susținem o temă cu ajutorul întrebărilor și răspunsurilor celor care discută.”

Discutăm despre viața lui Platon și despre o parte din ideile lui, păstrând discuția ideilor politice pentru episodul următor. Vorbim despre teoria formelor, a sufletului nemuritor, și despre dragostea platonică, cu o vizită prin anii ‘90.

Platon - fragment din Școala din Atena în viziunea lui Raphael

În acest episod continuăm cu mica istorie a filosofiei europene cu Socrate - dar pentru a vorbi despre Socrate va trebui să punem întâi contextul în față - vorbim așadar despre Grecia lui Socrate, despre războaiele peloponesiace și căderea democrației ateniene.

Socrate e un personaj foarte complicat - în primul rând pentru că Socrate e un punct foarte important pentru filosofie - unde atenția se mută de la filosofia naturală (cea care va fi numită curând „fizică”) la problemele etice, mult mai importante pentru Socrate și mult mai complicat de formulat fiind vorba, în primul rând, despre fenomene foarte intime, interne. Socrate vine și pune întrebări mai mult decât dă răspunsuri. Dialogurile lui (pentru că în mare parte îl cunoaștem prin dialoguri) se termină foarte des în aporie - în impas, adică, fără un răspuns clar sau o soluție clară.

Vorbim, așadar, în primul rând despre omul Socrate. Încercăm să ne dăm seama cine a fost, cât de important a fost, și ce știm, real, despre omul istoric Socrate. Încercăm să desprindem omul real de personajul pe care Platon îl va folosi mai târziu pentru a-și prezenta ideile filosofice care nu știm, real, cât îi aparțin lui sau cât îi aparțin lui Socrate. Încercăm, așadar, să vedem omul dincolo de personaj, atât cât putem să-l discutăm și din alte surse.

Discutăm despre care e posibila implicare a lui în viața Atenei, despre situația politică și socială care a dus în cele din urmă la condamnarea lui Socrate, și, desigur, despre procesul lui. Ca de obicei vă îndemnăm să nu luați opiniile noastre ca lege - ci să vă uitați și voi peste informațiile pe care le prezentăm și să ajungeți la propriile concluzii.

O notă: acest episod ajunge cu ceva întârziere pentru că înregistrarea a trebuit salvată de un editor audio - din păcate partea lui Dorin de conversație are mari probleme din cauza unui echipament configurat greșit. Vom încerca să corectăm pe viitor problemele de înregistrare, însă o reînregistrare e, din păcate, imposibilă.

Moartea lui Socrate în viziunea lui Jacques Louis David (via wikimedia)

Continuăm povestea filosofiei uitându-ne un pic mai departe de Pitagora; ne uităm la Heraclit, un filosof din Efes, un pic mizantrop, care propune teza că totul e în mișcare, și că niciun om nu calcă de două ori în același râu. Răspunsul la Heraclit e dat de eleații lui Parmenide care, poate și sub influența lui Pitagora, sugerează că universul e o sferă în care mișcarea e imposibilă, fiind doar o iluzie a simțurilor. Chiar dacă pare contraintuitiv, Zenon și Melissus vin cu argumente destul de serioase - și vorbim un pic și despre paradoxurile propuse de Zenon.

Vorbim, apoi, despre probabil cea mai interesantă intuiție a filosofilor antici: atomiștii Leocip și Democrit propun un univers granular, format din atomi, particule mult prea mici care nu pot fi împărțite mai departe; după care aducem filosofia în Atena cu Anaxagoras și sofiștii, făcând, totuși, un popas prin Kos, pe la Hipocrate.

Un rezumat necesar, pe măsură ce ne pregătim pentru probabil cel mai important filosof al antichității.

Școala din Atena, pictată de Raphael pictorul nu țestoasa

Săptămâna asta începem o scurtă istorie a filosofiei (europene). Evident, e un domeniu în care noi înșine suntem neofiți; dar este o explorare fascinantă a unui subiect important pentru ceea ce încercăm să facem. Descoperim o lume bogată în idei, în care niște oameni extraordinari abordează cu mult curaj un nou mod de gândire.

Începem, evident, cu Thales din Milet - și cu școala Milesiană (sau ioniană), pentru că da, filosofia a început la greci, dar în teritoriul actual al Turciei. Vorbim un pic despre cei șapte înțelepți (al căror nume diferă în funcție de cine îi enumeră, dar Thales e permanent prezent acolo, în capul listei). Vorbim un pic despre maximele delfice, apoi vorbim despre cei care-l urmează pe Thales, pe Xenofan, și obligatoriu vorbim și despre Pitagora - liderul de cult care este asociat cu „zeul” dac, Zalmoxis și cu teorema unui triunghi dreptunghic.

Ne bucurăm că ne-am reîntors, și ne bucurăm să ne auzim din nou. Bine v-am regăsit!

Thales din Milet

În primul rând, o reușită - două episoade despre Marcus Aurelius în care nu i-am zis Marcus Antonius deși îl mai cheamă și Antoninus. Nino! În al doilea rând, continuăm povestea lui Marcus Aurelius după declanșarea ciumei - probabil unul din cele mai puternice și destabilizatoare evenimente ale epocii. Totul, dar totul va fi atins de ciumă, că vorbim despre oameni, societate, economie, armată. Și Marcus Aurelius pare într-adevăr să vadă capătul scurt al paiului. Un principe educat pentru a administra un imperiu pacifist, a devenit unul din cei mai buni conducători militari - fără voie sau dorință personală.

Marcus e silit să plătească pentru neajunsurile de natură militară ale celor dinaintea lui; și ia asupra lui povara, cu stoicism, strângând din dinți și trăgând asupra sa greul. Poate singura lui greșeală este succesiunea - amenințat de o răzmeriță, îl promovează pe fiul lui mult prea tânăr, Commodus, pe care îl face consul la numai 15 ani și jumătate. Un record absolut… până la el.

Vom vorbi despre lungile campanii contra marcomanilor, despre invazia costobocilor care reușesc să expună cea mai mare slăbiciune a imperiului roman (lipsa de protecție în interior), și despre un împărat care ar fi vrut să fie mai mult filosof decât soldat, dar a trebuit să exceleze mai degrabă ca soldat decât ca filosof.

Columna lui Marcus Aurelius în dreapta picturii lui Giovanni Paolo Panini - Lotteria in piazaz di Montecitorio (via)

Împăratul din această perioadă despre care se scrie cel mai mult este, de bună seamă, Marcus Aurelius. Din mai multe motive - în primul rând pentru că ne supraviețuiesc scrisorile pe care le schimbă cu profesorul lui, Marcus Cornelius Fronto, dar ne supraviețuiesc și cugetările sale, care ne dau o imagine complexă, tridimensională a împăratului.

Recunoscut ca fiind împăratul filosof, Marcus Aurelius ajunge în poziția de moștenitor al principatului impresionându-l nu pe Antoninus Pius, ci pe „tatăl” lui, Hadrian. Încercăm să ne dăm seama de încrengătura de familie care-l aduce pe Marcus în cercul imperial, să o decriptăm, să o înțelegem. Discutăm, așadar, două procese de succesiune, la finalul cărora imperiul rămâne cu doi împărați în loc de unul - nu doar Marcus Aurelius, ci și fiul/fratele lui, Lucius.

Încearcă să profite de aparenta lor lipsă de experiență Vologases IV al parților, care le dă practic primul test celor doi. Test care în cele din urmă va fi trecut… cu un cost surprinzător de mare.

Marcus Aurelius tânăr (via wikimedia)