Podcastul de Istorie

Cu un an în plus de lecturi și puneri de perspectivă, venim cu lucrurile care ne-au scăpat din vedere dățile trecute.Vorbim despre grupul Padea-Panaghiurski Kolonii, unde mai multe situri arheologice adaugă niște piese la o poveste șiașa destul de încurcată din cauza lipsei sau abundenței de informații despre această perioadă. Cultura (sau subcultura,sau aspectul) PPK ridică niște semne de întrebare și noi încercăm să decriptăm înțelesul după (ne)priceperea noastră.

Vorbim apoi mai mult despre importanța aspectelor religioase și culturale și importanța lui Deceneu în reușita regatuluilui Burebista. Ne uităm la moștenirea lui Deceneu, și la cum se derulează lucrurile mai departe - dar nu înaintăm foartetare în poveste. Facem un mic detur și prin politica românească de azi, încercând să nu uităm că până la urmă istoriapoate fi folosită pentru a înțelege mai bine „acum” prin „atunci”.

Vedere de la Panaghiurski Kolonii, dovadă că dacilor le plac peisajele montane

Acum ori niciodată să dăm dovezi la lume
Că-n aste mâni mai curge un sânge de roman,
Şi că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume
Triumfător în lupte, un nume de Traian!

Poate că cel mai bun răspuns pe care l-am putut da în legătură cu „dar de ce vorbim atât de mult despre romani” estestrofa a doua din imnul național; ăsta e locul de unde ne revendicăm. Și cu multă bucurie și oarecare mândrie deschidemazi povestea lui Traian, cel care ne bântuie imnul național și plugușorul. Că cine altcineva ar putea fi „BădicaTraian”?

Vorbim întâi despre familia lui și tatăl său, un general meritoriu care și-ar fi meritat mai multă informație în analeleistoricilor antici. Povestim apoi despre cariera lui Traian; începe alături de tatăl său, dar devine un bun general cupropriile sale merite, și alegerea lui ca urmaș, chiar dacă incomodă lui Nerva, pare o alegere potrivită. După moartealui Nerva procedează inteligent și măsurat. Agenții lui din Roma calmează spiritele, în timp ce Traian se ocupă destabilitatea frontierelor pe Rin și apoi pe Dunăre. După care intră triumfal în Roma:

„Nici vârsta, starea de sănătate sau sexul nu i-a oprit pe cei care doreau să își desfate privirea la neașteptatapriveliște. Copiii mici au aflat cine ești, tinerii s-au uitat cu entuziasm, cei în vârstă s-au minunat, cei căzuți lapat, certându-și doctorii, și-au părăsit patul pe care boleau, ca și cum vederea ta le-ar fi adus un plus de sănătate.În mulțime erau câțiva care spuneau că viața lor s-a împlinit acum când te-au văzut, în timp ce alții susțineau căle-ai dat un motiv să trăiască mai mult. Femeile sărbătoreau ca niciodată în voluptoasa lor fecunditate știind căde-acum aduceau pe lume cetățeni pentru un princeps să-i conducă și soldați pentru un imperator să-i comande.Acoperișurile stăteau să se prăbușească de la mulțimile care le asaltaseră și nu exista niciun loc unde să puipiciorul, cu străzile reduse la un pasaj îngust de către mulțimile exstaziate de fiecare parte, toți bucurându-se șisalutând. Toți simțeau aceeași bucurie la sosirea ta, bucurie mărită cu fiecare pas pe care l-ai făcut, cu fizicul tăusplendid crescând cu fiecare pas.

Pliniu cel Tânăr, „Panegyricus”

Una din statuile lui Marcus Cocceius Nerva

Senatul îi găsește foarte rapid un înlocuitor lui Domitian, de parcă s-ar fi gândit din timp și îndelung la aceastăproblemă. Nerva, însă, nu e primul căruia să i se ofere poziția de princeps. Care e logica pentru care ceilalțirefuză… nu știm. Ce știm este că Nerva e cel curajos care acceptă responsabilitatea de princeps.

Responsabilitate care vine ca o armă cu două tăișuri pentru un om care nu are foarte multe lucruri remarcabile făcutepână acum, și nici măcar nu a fost conducător de oști. Autoritatea lui e sfidată în mai multe rânduri.

O să discutăm despre scurta lui activitate și despre, până la urmă, mișcarea care îl definește în ochii unora ca unuldin cei „cinci împărați buni”. Vom pune sub semnul întrebării această evaluare, și o vom întoarce pe toate fețeleîncercând să aflăm cine are mai multă dreptate și de ce.

Una din statuile lui Marcus Cocceius Nerva

După ce Vespasian calmează lucrurile și lasă un imperiu relativ calm pe mâna fiului său favorit, Titus, din umbră paresă lucreze Domitian - fiul neglijat, poate urâcios, care dă impresia că complotează la adresa fratelui său. DarDomitian, dincolo de toată judecata grea aruncată pe spatele lui de către Tacitus sau Suetonius, pare un împărat multmai rezonabil - un prototip de despot luminat, un individ cu o viziune deosebită care lucrează neobosit la mai-bineleimperiului. Pe termen lung, realizările lui sunt incontestabile. Pe termen scurt, însă, supără o mulțime de lumeinfluentă - senatori, oameni apropiați - care nu admiră intransigența lui în ceea ce privește aplicarea legii.

Unul din ultimele episoade pe care le vom folosi pentru a examina îndeaproape și exhaustiv o figură importantă aimperiului roman, acest episod despre Domitian ne pricinuiește și despărțirea de câteva surse ce ne-au fost alăturimultă vreme: Suetonius, și ai lui „Doisprezece Cezari”, și scrierile lui Tacitus, care se pierd în negura timpului înmod misterios.

Vom ocoli deocamdată subiectul stabilizării graniței pe Dunăre. Vom reveni și o vom trata în mai mare detaliu într-unepisod viitor, dându-i importanța pe care o merită. Deocamdată, însă, vă invităm să aflăm împreună mai multe lucruridespre Domitian - primul mare adversar al lui Decebal.

O monedă de pe vremea lui Domitian

În această săptămână discutăm despre urmașul lui Vespasian la conducerea Imperiului Roman. Lăudat aproape universalde către istoricii antici pentru marea schimbare a lui din momentul în care ajunge împărat, Dio Cassius ne lasă,totuși, sămânțele dubiului, afirmând că „nu a făcut nimic excepțional sau important”. Titus nu e deloc neremarcabil;suspiciunea e că mare parte din deciziile lui Vespasian sunt, de fapt, ale lui Titus; acesta semnează și conduce înlocul tatălui său pe ultimii ani.

Pe de altă parte, Titus este un ghinionist. În numai doi ani are parte de nenorocire după nenorocire. Vesuviul erupela scurt timp după ce preia conducerea, îngropând sub cenușă Herculaneum și Pompeii. Povestea tragică a orașului Pompeiine este relatată de Pliniu cel Tânăr, martor ocular. Sper (Dorin) să nu vă plictisesc atât de tare pe final cuinformațiile pe care le-am descoperit cercetând subiectul; o istorie a sitului arheologic Pompeii, câteva lucruri pe carele-am învățat din excavările succesive ale sitului, și încă alte câteva detalii interesante.

Link-uri: Documentar semi-propagandistic din 1944 despre erupția vulcanuluiși lista de YouTube unde vor ajunge episoadele Podcastului de Istorie.

Una din figurile restaurate de arheologi la Pompeii

În Iudeea se profețise ridicarea dintre evrei a unui Mesia care să elimine opresiunea din partea străinilor și, înacelași timp, din partea elitelor. Acest Mesia va face minuni, va vindeca orbi și șchiopi, și va aduce pacea pesteîntreg pământul.

Nimeni nu s-ar fi așteptat ca acest Mesia să fie un vânzător roman de catâri, un novus homo, un individ cu un începutmediocru în cursus honorum-ul roman. Vespasian este unul din acei elevi de nota 8 care se strecoară prin toateintrigile de la curtea romană fără foarte multe temeri - prea bun pentru a fi ignorat, prea slab, cu un pedigree preamodest pentru a putea fi luat în seamă. Atunci când Nero îl trimite pe Vespasian în Iudeea să înăbușe răscoala evreilor,o face pentru că Vespasian e unul din cei mai puțin amenințători generali buni pe care îi are. În contrapartidă îltrimite pe Gaius Licinius Mucianus în Siria, despre care știe că nu are la suflet un Novus Homo la prima generație însenatul roman.

În Iudeea însă Vespasian se vede față în față cu destinul. După ce Josephus, un general evreu căzut prizonier, îi prezintă mitulmesianic, în confuzia anului 69, Vespasian decide să-și asume responsabilitatea conducerii imperiului. Spre deosebire decei dinaintea lui, e singurul care odată ajuns la conducere a devenit un om mai bun; ăsta este motivul pentru care chiarși un om nou care se zbate în zona mediocrității poate să stăpânească credibil imperiul roman.

Vorbim și despre interesantul destin al lui Josephus, rămas în istorie mai degrabă ca istoric al poporului evreu, șidespre motivul pentru care „banii nu au miros”, și despre cum s-au pus bazele primei dinastii ereditare din Imperiul Roman

Imperiul roman sub dinastia Flaviană, sursa: OmniAtlas

În acest episod răspundem la întrebările voastre - chiar dacă nu continuăm povestea istorică din episodul anterior,sperăm să fie util și informativ.

Le mulțumim celor care ne sprijină în continuare în ciuda defectelor noastre, și mai vizibile acum când vorbim despre cene întreabă lumea și despre ce ne trece prin cap. O să răspundem la întrebări diverse, inclusiv legate de felul în carepregătim podcastul, despre părerile noastre politice, despre cum preferăm să citim, sau despre de ce episoadele suntatât de lungi (și de ce nu vrem să le tăiem).

… sau „cei patru împărați erau trei și noi am vorbit despre ei”. Bine, nu erau trei, dar mi-a plăcut mie mult de tot cimilitura. Vorbim de perioada de război civil de după domnia lui Nero, un război civil destul de scurt comparativ cu ce știm că pot romanii dar suficient de lung încât să producă o resetare a sistemului de conducere. Cu patru împărați care își împart un an, fiecare lăsându-și amprenta în societate într-un fel sau altul.

Vorbim așadar despre Lucius Livius Ocella Sulpicius Galba, generalul care a decis că e mai bine să nu facă nimic la conducerea unei provincii ca să nu stârnească geloziile lui Nero, și care sfârșește măcinat de gută și trădat fix de soldații pe care ar fi trebuit să știe să-i controleze. Vorbim, apoi, despre Otho, cel care s-a căsătorit cu amanta lui Nero ca să i-o țină la păstrare, și care în moarte dă o strălucire deosebită unei vieți altfel deloc onorabile. În cele din urmă Vitellius, omul profund viciat care a devenit în timp etalonul pentru romanul corupt de plăceri și de viața bună, care termină într-o scenă care face să pălească cele mai spectaculoase seriale Tv.

Despre Vespasian vom vorbi peste două episoade. Următorul episod, însă, vom vorbi despre podcast și vom răspunde întrebărilor voastre. Pe Patreon există un subiect deschis și puteți să adăugați întrebarea voastră acolo, există această postare pe Facebook, puteți să mă contactați pe Twitter, sau puteți să ne contactați prin e-mail.

Roma în anul celor patru împărați

Suetonius ne spune că Nero își dorea faimă în perpetuitate și se pare că a obținut-o. Rămas în mentalul colectiv ca modelul tiranului nepăsător la nevoile celor din jurul lui. Nero cântând la liră în timp ce Roma arde pe fundal este o imagine cât se poate de emblematică.

Doar că personajul e complex - poate chiar avantgardist din multe puncte de vedere. Ca de obicei încercăm să ne uităm pe mai multe dimensiuni la acest personaj - credem că există lucruri interesante de învățat din povestea lui. Poate să nu credem foarte mult în energia adolescentină, și să nu-i dăm prea multă responsabilitate. Deja Roma s-a ars (hehe) de mult prea multe ori.

Poate lucrul cel mai remarcabil este că Imperiul Roman rezistă în ciuda abuzurilor lui Tiberius, Caligula, sau Nero. Că poate Roma primește pedeapsa abuzurilor tiranilor care o stăpânesc, dar că restul Imperiului prosperă din cauza liniștii impuse în granițele interne de un sistem administrativ care pare să funcționeze singur, fără foarte mult ghidaj. Da, lăsăm Imperiul în revoltă. Evreii sunt foarte supărați, și vor primi poate cea mai dură pedeapsă posibilă. Da, imperiul e în derivă, în pragul unui nou război civil. Dar asta se întâmplă când tiranul nu e capabil să stăpânească legiunile.

Vorbim despre Nero - tiranul, vânătorul de plăceri, dar și torționarul creștinilor. Explicăm un pic cum văd romanii în momentul ăsta secta creștină - ca o sectă a orgiilor, canibalismului, infanticidului, o sectă de oameni care urăsc omenirea. Evident, cunoscând practicile creștine vedem de fapt care e adevărata sursă a acestor zvonuri legate de creștinism: tainele creștinismului, orientarea înspre comunitate într-un mod care poate fi caracterizat ca secretiv, toate lucrurile astea creează mister în jurul creștinismului. Și niciodată nu există „mistere”. Acolo unde nu există un răspuns mintea umană umple locul gol - iar romanii de secol I îl umplu cu toate abominațiile posibile. Desigur, aceste informații despre creștini ar trebui să ne explice cam cât de multă încredere putem avea în secvențele tabloide ale lui Suetonius sau Dio.

Henryk Siemiradzki - Torțele lui Nero – chiar dacă am demontat parțial martiriul creștinilor de după incendiul din Roma, legenda rămâne

Vorbim astăzi de două figuri legendare - una din ele care a rămas în istorie în ciuda insuccesului, iar cealaltă uitată de istorie, deși ar fi putut fi păstrat într-un capitol dedicat celor mai abili conducători de oști. Vorbim de Boudica și de Corbulo - Boudica, o eroină de film de Hollywood, the ultimate goth babe, iar Corbulo fiind doar un conducător de oști care și-a folosit inteligent avantajele și a devenit un individ respectat chiar de inamicii lui. Știm cine rămâne în istoria populară.

Regatul Armeniei în jurul anului 50. sursa

Campania lui Corbulo. sursa