Podcastul de Istorie

După ce Lucius Domitius Ahenobarbus, fiul Agrippinei Minor, este adoptat de Claudius, e doar o problemă de „când”, nu „dacă” Claudius și fiul lui, Britannicus, vor dispărea din peisaj. Cu o evoluție care ne amintește de mama Cenușăresei, dar cu mai multă eficiență, Agrippina construiește un împărat din Domitius, adoptat sub numele de Nero Claudius Caesar Drusus Germanicus.

Ni se pare fantastic cât de mult se călărește valul de popularitate al lui Germanicus; un adevărat populares, Nero ia fața fratelui său vitreg, și, probabil, și viața. Dar scena e luată de Agrippina, care între 50 și 55 pare să domine din punct de vedere politic conducerea imperiului - o primă împărăteasă de facto. Și se simte oprobriul și supărarea lui Tacitus la jumătate de secol distanță; un Tacitus care pare atât de deranjat de prezența unei femei la conducerea imperiului încât spumegă cu furie și își pierde obiectivitatea istoricului, într-unul din puținele momente în care se întâmplă acest lucru.

Agrippina este, însă, un personaj fascinant; în contrast cu Messalina, pare să se folosească de calitățile ei pentru a acumula mai multă putere, nu pentru plăceri; îl pregătește pe Nero să devină un competent conducător al imperiului; și cu oameni precum Seneca și Burro, primii 5 ani ai domniei lui Nero sunt apreciați până și de Traian ca pe un model pentru alți principi. Acești ani însă sunt încheiați cu un matricid; și vom vedea ce efect are asupra prea-tânărului Nero.

Nero privind cadavrul mamei sale – Arturo Montero y Calvo

Pentru un om care vreme de 50 de ani s-a luptat să supraviețuiască simulând incompetența, Claudius se descurcă excelent odată ajuns la cârma imperiului. Deși aparent imperiul era sărăcit de Gaius (Caligula), Claudius găsește suficiente resurse în punga imperiului să plătească pentru noi campanii militare. Cel mai mare cuceritor între Augustus și Traian (sau poate între Cezar și Traian), Claudius împinge imperiul roman mai departe.

Dar o face el? E complicat. Acasă, femeile par că pun stăpânire pe conducere. Cel puțin așa se plâng scriitorii antici, care îl fac pe Claudius un fel de coadă de topor al Valeriei Messalina, urmând ca ultima lui pasiune în materie de femei, propria sa nepoată, Agrippina cea Tânără, să îi fie și fatală ca o ciupercă de unică folosință ingerată la un bairam.

Hans Makart - Portretul Charlottei Wolter ca Messalina

Claudius este un om care vreme de mulți ani supraviețuiește în umbra marilor oameni - mereu prezent acolo, mereu dat la o parte, mereu ignorat. Pentru cineva care petrece jumătate de secol tulbure, într-o familie de oameni care o iau razna și-și omoară rudele la prima suspiciune că ceva e în neregulă. Claudius este un supraviețuitor.

Cred că e prima persoană cu handicap destul de sever despre care vorbim în istorie - suferind de o boală neidentificată, Claudius este, cel puțin în ochii mamei lui, un monstru pe care Natura l-a început dar nu l-a mai terminat. Cu un început în viață atât de prodigios, drumul lui nu poate fi altfel decât strălucitor.

Acum ne puteți sprijini și pe Patreon! Pe pagina de Patreon: https://www.patreon.com/podcastdeistorie vom avea material exclusiv (pregătim cel puțin un episod exclusiv pentru cei care ne sprijină) și mai multe informații din culise.

Monedele lui Claudius: Ob Cives Servatos și Imperator Receptus

Continuăm seria dedicată principatului roman cu urmașul lui Tiberius – Caligula. După ce se folosește de ajutorul lui Macro, șeful gărzii pretoriene, Gaius „Caligula” preia conducerea oferind Romei jumătate de an de bucurie și trei ani de groază. „Caligula” e o poreclă pe care o purta micul Gaius, fiul lui Germanicus, în timp ce îl plimba tatăl lui în campanie în Germania, printre legiuni, unde devenise mascota unității - nimeni nu ar fi avut curajul să-i spună tânărului Gaius astfel în timpul principatului său.

Depravat? Sigur. Abuziv? Crud? Oh, da. Dar stăm un pic strâmb să judecăm drept, și e imposibil să nu vedem și calomnia la care e supus Caligula. Regretabil, singurele surse istorice din antichitate pe care le avem sunt Suetonius - prea des interesat de faptul divers - și Cassius Dio - foarte des inexact. Suetonius ne descrie un om cu două fețe - un principe și un monstru. Dio e mai rezervat, confirmând totuși cruzimea lui Caligula.

Despre toate astea și despre calul făcut senator, în episodul 103.

Curtea lui Caligula – Virgilio Mattoni de la Fuente

Caligula – statuie

În acest episod povestim pe-ndelete telenovela lui Tiberius - un om care refuză cu obstinație conducerea o pierde în favoarea celor care și-o doresc, în cele din urmă.

Vom analiza un pic la rece restul domniei lui Tiberius, care pare ca încearcă să evite responsabilitățile, dar, în același timp, atrage asupra sa mai multe responsabilități. Probabil ultima încercare serioasă de a restaura republica, de a reda puterea în mâinile senatului. Senatul, însă, refuză.

Și pentru că nu își doreau un tiran, încet, Tiberius devine unul. Am evitat să vorbim despre devierile lui Tiberius, dar probabil că o să le discutăm mai pe-ndelete în episodul următor.

Seianus arestat și condamnat la moarte – Bartolomeo Pinelli, G. Mochetti

Revenim după o pauză destul de lungă cu o discuție despre esența puterii primilor împărați romani. Cum au devenit Augustus și Tiberius unici conducători ai unei republici, cum au tăiat încet din drepturile guvernaților și au început să își construiască propriul stat pornind de la vechea Republică.

Tiberius este cel care consolidează puterea princepsului – primul cetățean. Sergiu sugerează că Tiberius este, în mod real, fondatorul dinastiei iulio-claudiene, pe care o antedatează cu Augustus. Are dreptate? Nu știm, dar e o idee cât se poate de interesantă, și argumentele par să fie de partea lui.

Statuie de bronz a lui Tiberius

Nu pun titlul pe care doream să-l pun pentru că aș fi introdus spoilere. Înainte de spoilere, însă, să vorbim despre acest episod. Ultimul din primul sezon de Podcastul de Istorie – vom face o pauză un pic mai lungă, cauzată de diverse lucruri care ne împiedică să înregistrăm în perioada imediat următoare. Vă mulțumim anticipat pentru răbdare.

Dar avem un episod special, în care o avem alături de noi pe Călina Cenan de la podcastul Istoria României. Vorbim despre femei, despre modele feminine, și încercăm să înțelegem contextul în care vorbim (sau nu vorbim) despre ele. Altfel, rămânem cu eterna întrebare care ne-a preocupat de la începutul lumii până acum: Ce sunt aceia „sânii mici”?

Sărbătoare romană la Colloseum – Juan Pablo Salinas Teruel

În acest episod o să răspundem celor câteva întrebări pe care le-am primit, o să povestim câteva aspecte din culisele podcastului, și, în general, o să ratăm la mustață șansa de a fi interesanți.

Pe 19 august, anul 14, Gaius Iulius Cezar, zis Augustul, pater patriae, imperator, se află în vizită la Nola, unde a murit și tatăl lui natural. Știe că sfârșitul e aproape; și moare în brațele fiului adoptiv, Tiberius, pe care l-a displăcut cu pasiune dintotdeauna, sub ochii soției sale, Livia. Dio Cassius ne spune că de vină e posibil să fi fost o smochină otrăvită de Livia. Și pe Tacitus îl tentează această variantă.

Dacă lucrurile astea sunt adevărate noi nu știm. Le vom discuta mai târziu; acum, însă, ne vom concentra pe ultimii ani și pe ce au însemnat cei peste 40 de ani de Octavian. Și vom începe de la povestea fiicei lui, Julia, care pare să fie prima care să-i sfideze ideea de moralitate pe care vrea s-o aducă în republica romană.

Julia Bătrână, Mare, sau cum vreți să-i spuneți. Bust, Berlin

Octavian își asumă (am putea zice că primește dar… să fim serioși) rolul de cenzor al moralei publice; ce legi dă, ce urmărește cu ele, și mai departe ce se va întâmpla discutăm în acest episod.

Augustus Caesar așa cum e văzut de creatorii jocului Civilization V