Revista presei internaționale

Presa din afara Franței comentează numirea pentru a doua oară a lui Sébastien Lecornu în postul de prim-ministru al Franței. O misiune grea, în mijlocul unui sistem politic mai instabil ca niciodată, spun comentatorii. Unii vorbesc despre faptul că președintele Macron nu mai prezintă niciun fel de încredere.

 

„Revenim la punctul de plecare”, notează ziarul belgian Le Soir. „După o săptămână la fel de confuză pe cât a fost de teatrală, președintele francez a anunțat vineri seara că va exista într-adevăr un guvern Lecornu II.”

La Stampa semnalează „un joc periculos pentru președintele francez care, punându-și din nou încrederea în cel mai loial susținător al său, riscă să alieneze și mai mult o Franță incapabilă, cel puțin în aparență, să depășească instabilitatea politică în care este cufundată”.

„Lecornu se confruntă acum cu aceeași sarcină dificilă pe care a întâmpinat-o acum o lună: formarea unui nou guvern capabil să obțină o majoritate în Adunarea Națională și să adopte un buget până la sfârșitul anului pentru a reduce deficitul țării”, scrie The Wall Street Journal.

O viziune împărtășită și de comentatorul BBC:  ”Diviziunile politice privind modalitățile de reducere a datoriei naționale a Franței și de diminuare a deficitului bugetar au dus la căderea a doi dintre ultimii trei prim-miniștri în ultimul an, așa că provocarea este imensă.

Lecornu cunoaște cel puțin capcanele care îl așteaptă în încercarea de a forma un guvern, deoarece a petrecut deja două zile în această săptămână discutând cu partidele care ar putea participa”.

”Climatul este unul al unui sistem politic care se destramă, iar acrobațiile orwelliene ale limbajului nu vor schimba lucrurile”, consideră Corriere della Sera: 

„Baza comună (centrul-dreapta care a produs ultimele guverne) nu mai există, chiar dacă președintele o numește acum „platformă de stabilitate”. Râsul lui Marine Le Pen printre pompierii din Le Mans se poate auzi până la Paris”.

Ziarul elvețian Neue Zürcher Zeitung este de părere că egoul exagerat al lui Emmanuel Macron dăunează Franței.

El se credea singurul bastion împotriva extremismului. Dar astăzi, el adâncește diviziunile din țară.

Procedând astfel, el alimentează și mai mult polarizarea. Agățându-se de putere, consolidează Reuniunea Națională. În aroganța sa, Macron pare să nu fie conștient de faptul că de mult timp el provoacă ceea ce pretinde că vrea să combată.

Evident, ar fi nerezonabil să dăm vina pe președintele francez pentru toate problemele. Dar este cel puțin la fel de simplist să dăm vina pur și simplu pe complexitatea sistemului politic francez, care are nevoie cu adevărat de reformă.

Macron este epuizat; nu mai inspiră încredere”.

Ziarul german Süddeutsche Zeitung descrie un cadru cultural și istoric al politicii franceze care se reflectă în vocabular: cei apropiați președintelui sau cei care au lucrat cândva alături de el sunt porecliți „macroniști” – ca un fel de sectă sau de gherilă din junglă.

Patria lor are și ea un nume, „Macronia”. Este destul de comun în Franța să te referi la tabăra marilor politicieni printr-un nume care ar putea fi cel al unei țări. A fost Chiraquie, Mitterrandia – atâtea teritorii unde poți la fel de ușor să găsești refugiu, cât și să fii condamnat la exil”.

Presa internațională a reacționat imediat după ce Israelul și gruparea Hamas au declarant că acceptă prima fază a planului de pace mediat de președintele Donald trump. Comentatorii scot în evidență meritele președintelui american dar atrag atenția că mai sunt multe de făcut până ce acordul de pace să fie dus la bun sfârșit.

Newsweeek transmite că „președintele Donald Trump a mediat un armistițiu, marcând un moment crucial în războiul de doi ani care a devastat Gaza și a atras condamnări la nivel mondial”.

 

„Donald Trump se prezintă drept un «președinte al păcii» în urma acordului dintre Israel și Hamas privind prima fază a planului său pentru Gaza”, titrează Le Monde.

„Prin acceptarea eliberării ostaticilor israelieni ținuți în Gaza timp de doi ani, Hamas renunță la singura sa influență asupra statului evreu.”

 

După cum notează USA Today, „acordul pare a fi un pas către încheierea conflictului brutal. Cu toate acestea, un armistițiu anterior din timpul negocierilor pentru încheierea conflictului a eșuat în martie.

Israelul a efectuat atacuri aeriene asupra enclavei pe 18 martie, punând capăt unui armistițiu început în ianuarie”.

 

„Acest moment este dulce-amar”, comentează BBC.

„Dar este un progres semnificativ. Și numai președintele Donald Trump putea face acest lucru.

Doar el putea exercita presiune, mai ales asupra aliatului său politic și prietenului său personal, prim-ministrul israelian Benjamin Netanyahu, pentru a încheia în sfârșit acest acord.

Este doar începutul, nu sfârșitul. Este un armistițiu, nu un acord de pace. Încă trebuie închise probleme majore, de la la armele Hamas la guvernarea în Gaza și amploarea prezenței militare a Israelului.”

 

Potrivit analizei revistei Time, „ceea ce rămâne oarecum fără răspuns deocamdată este viitorul unui stat palestinian.

Națiunile arabe care susțin planul insistă că acesta trebuie să ducă în cele din urmă la independența Palestinei, lucru respins de Netanyahu. Hamas a declarat că va ceda guvernarea Gazei doar unui guvern tehnocrat palestinian supravegheat de Autoritatea Palestiniană (AP) și susținut de statele arabe”.

 

„Vestea vine însoțită de un amestec de ușurare, optimism și ezitare”, scrie The Evening Standard.

„Dar mulți speră că acest armistițiu va marca sfârșitul a doi ani și două zile de vărsare de sânge și distrugere, care au redus teritoriul palestinian la ruine și au făcut nenumărate victime.

În acest moment, există încă puține garanții că armistițiul va duce la o pace durabilă în Gaza, mai ales pentru că premierul israelian Benjamin Netanyahu a fost acuzat în trecut că a sabotat eforturile de pace.”

 

Dar cum se explică succesul reportat de președintele american?

 

The Washington Post arată că „Trump a avut o abordare diferită” față de Netanyahu, în comparație cu Biden, dându-i uneori mână liberă să acționeze împotriva Gazei, fără prea multă considerație pentru situația umanitară, spre deosebire de administrația democrată (…) Dar a părut, de asemenea, dispus să exercite mai multă presiune asupra lui Netanyahu decât predecesorul său, determinându-l pe liderul israelian să facă concesii.”

Întrebarea apare tot mai insistent în presa internațională, înainte de verdictiul de vineri al Comitetului Nobel. Există multe impedimente, sunt de părere comentatorii.

 

„Nu, anul acesta nu va fi Trump”, a declarat pentru AFP profesorul suedez Peter Wallensteen, expert în afaceri internaționale.

„Dar anul viitor? Până atunci se va fi așezat praful în jurul diferitelor sale inițiative, inclusiv criza din Gaza”, a adăugat el.

 

Dar, de ce nu?

 

First Post explică faptul că, potrivit unui mare număr de experți, pretențiile lui Trump de „pacificator” sunt exagerate. Aceștia își exprimă îngrijorarea cu privire la consecințele politicilor sale „America First”.

„De fapt, politicile sale contravin intențiilor și testamentului lui Alfred Nobel, în special în privința promovării cooperării internaționale, fraternității națiunilor și dezarmării”, a declarat Nina Graeger, care conduce Institutul de Cercetare a Păcii din Oslo.

Trump a retras SUA din organizațiile internaționale și din tratatele multilaterale, a lansat războaie comerciale împotriva aliaților și a adversarilor deopotrivă, a amenințat că va anexa Groenlanda prin forță.

 

După cum notează The Independent, „Comitetul Nobel este format din cinci persoane, majoritatea criticându-l public pe Trump.

Cu toate acestea, criteriile nu sunt simple și pot servi unui scop simbolic sau «geopolitic». De asemenea, pot recompensa realizări și rezultate reale”.

 

Posibilitatea ca un Premiu Nobel să-i fie acordat lui Trump reprezintă o adevărată o dilemă diplomatică, transmite televiziunea publică francofonă din Belgia, RTBF.

„Comitetul favorizează adesea câștigătorii colectivi - ONG-uri, activiști, asociații - care întruchipează o mișcare umanitară globală.

Dacă planul de pace pentru Gaza ar avea succes, ar fi, fără îndoială, necesar să fie recompensați toți negociatorii, spune un expert consultat de televiziunea belgiană. Dar acest lucru ar reprezenta o problemă majoră: ar fi necesar, de asemenea, să se recunoască, într-un fel, rolul Hamas, care este considerată o organizație teroristă. Acest lucru este de neconceput pentru comitet.”

 

The Scotsman enumeră o serie întreagă de motive pentru care președintele american nu ar trebui să primească distincția.

„Premiul pentru Pace are o lungă istorie în recunoașterea celor care ajută refugiații. Înaltul Comisar al Națiunilor Unite pentru Refugiați l-a câștigat de două ori. Predecesorul său, Biroul Internațional Nansen pentru Refugiați, care a emis celebrele «pașapoarte Nansen» refugiaților care fugeau din Rusia și Armenia, a câștigat premiul în 1938.

Trump a făcut comentarii despre migranți care au fost comparate cu cele folosite de supremaciștii albi, cum ar fi că aceștia «nu sunt oameni, sunt animale» și «otrăvesc sângele țării noastre».

Ar mai fi antipatia față de organizațiile internaționale. El a retras SUA din Organizația Mondială a Sănătății și UNICEF.

Negarea schimbărilor climatice ar fi un alt motiv.

În 2007, premiul a fost acordat Grupului Interguvernamental de Experți privind Schimbările Climatice și fostului vicepreședinte american Al Gore. Dacă acum ar fi premier un președinte care consideră schimbările climatice o înșelăciune, atunci numai Comitetul ar putea explica aceasta.”

Presa internațională comentează acordarea primelor Premii Nobel pe anul 2025, pentru Medicină și Fizică. Jurnaliștii caută să explice subtilitatățile științifice pe înțelesul publicului larg. Ei vorbesc despre aplicațiile extraordinare pe care le deschid aceste cercetări.

 

CNN vorbește despre cei trei frei fizicieni care au obținut Premiul Nobel pentru Fizică. Ei au dezvăluit „proprietățile bizare” ale lumii cuantice

Premiul Nobel pentru fizică din 2025 a fost acordat unui trio de oameni de știință – un britanic, un francez și un american – pentru descoperirile lor inovatoare în domeniul mecanicii cuantice.

Un britanic, John Clarke, un francez, Michel Devoret și un amertican, John Martinis vor împărți premiul pentru descoperirea unui fenomen numit tunelare mecanică cuantică într-un circuit electric. Ei au arătat că există fenomene la scară mai mare care se comportă exact așa cum prezice mecanica cuantică.

„Nu există nicio tehnologie avansată utilizată astăzi care să nu se bazeze pe mecanica cuantică, inclusiv telefoanele mobile, camerele foto și cablurile cu fibră optică”, a declarat comitetul Nobel.

 

The Irish Times explică faptul că proprietățile bizare ale lumii cuantice se pot traduce în efecte măsurabile în viața de zi cu zi.

Aceste experimente au inclus dezvoltarea unui sistem electric supraconductor care putea face o trecere de la o stare fizică la alta, echivalentul unei mingi care trece direct printr-un perete, în loc să ricoșeze.

 

Vorbind despre premiul Nobel pentru medicină, The Conversation explică felul în care o armată ascunsă din corp ne menține în viață – și ar putea ajuta la tratarea cancerului

Premiul celebrează o descoperire care răspunde la una dintre cele mai profunde întrebări ale medicinei: cum știe sistemul imunitar când să atace și când să se retragă?

De cele mai multe ori, apărarea noastră vizează infecțiile periculoase și chiar cancerele, lăsând în același timp propriile țesuturi nevătămate. Dar atunci când acest echilibru cedează, consecințele pot fi devastatoare, de la boli autoimune, în care sistemul imunitar acționează împotriva organelor sănătoase, până la cancere, în care sistemul nu reușește să recunoască și să distrugă celulele tumorale.

 

Trei oameni de știință - Mary E. Brunkow, Fred Ramsdell și Shimon Sakaguchi - au descoperit modul în care organismul mențin acest control delicat prin intermediul unei clase speciale de celule imunitare numite „celule T reglatoare”.

Cercetările lor au dezvăluit „frânele” naturale ale sistemului imunitar.

 

Și ziarul The Independent scrie că cercetările celor trei oameni de știință au deschis un nou domeniu al imunologiei.

Cercetătorii din întreaga lume lucrează acum la utilizarea celulelor T reglatoare pentru a dezvolta tratamente pentru bolile autoimune și cancer.

Descoperirile au fost decisive pentru înțelegerea modului în care funcționează sistemul imunitar și de ce nu dezvoltăm cu toții boli autoimune grave.

Presa din afara Franței comentează situația politică de după demisia surprinzătoare a prim-ministrului Sébastien Lecornu, la o zi după ce-și anunțase echipa. Nu lipsesc cuvinte precum „incertitudine”, „dezordine”, „haos”.

„Ce a mers prost?” – întreabă Politico.

„Drumul lui Lecornu părea cel puțin incert încă de când a preluat frâiele luna trecută de la François Bayrou. Potențialii parteneri și adversari ai noului prim-ministru au precizat clar că doresc o ruptură simbolică cu guvernele și politicile anterioare.

Însă miniștrii numiți de Lecornu duminică seara nu au reprezentat o schimbare. Majoritatea posturilor cheie au rămas în aceleași mâini.

De asemenea, Lecornu nu a părut să convingă Partidul Socialist de centru-stânga, care probabil deținea cheia succesului în discuțiile bugetare”.

 

Globe&Mail notează că, „pentru a explica de ce nu a putut merge mai departe, Lecornu a dat vina pe «egourile» politicienilor din opoziție care s-au ținut rigid de programele lor, în timp ce cei din coaliția sa minoritară se concentrau pe propriile ambiții prezidențiale”.

 

Potrivit analizei CNN, „este cel mai clar semn de până acum că Macron a rămas fără potențial. După cinci prim-miniștri în mai puțin de doi ani – niciunul reușind să construiască o majoritate stabilă – țara pare epuizată și din ce în ce mai descurajată.

Frustrarea publică față de măsurile de austeritate și de un guvern perceput ca fiind detașat de realitățile cotidiene nu a făcut decât să se adâncească problemele. Macron însuși pare încă incapabil să digere rezultatul alegerilor parlamentare de anul trecut, care au transmis un mesaj clar: Franța a depășit macronismul”.

 

„Criza din Franța se agravează dramatic”, titrează Frankfurter Allgemeine Zeitung.

Potrivit cotidianului german, demisia lui Sébastien Lecornu „provoacă o dezordine nemaivăzută de la începuturile celei de-a Cincea Republici”.

Haosul a fost declanșat de sosirea la Ministerul Forțelor Armate a lui Bruno Le Maire, „fost ministru al Economiei și Finanțelor responsabil de politica bugetară în ultimii ani”. Aceasta a fost o „dublă încălcare a încrederii” față de ministrul de Interne Bruno Retailleau, căruia Sébastien Lecornu îi promisese că nu-l va numi pe Bruno Le Maire. Acest „afront” a fost cu atât mai semnificativ pentru liderul republicanilor, cu cât acesta „reușise să rămână la guvernare în ciuda opoziției” unei părți din propria tabără.

 

Publicația britanică The Spectator vede  „nouă lovitură de trăsnet, o umilință pentru Franța și pentru Emmanuel Macron, care a distrus și demoralizat țara în multe feluri. Franța este în agonie, iar suferința sa nu poate decât să se agraveze atâta timp cât Macron este la putere”.

 

Este o „agravare amețitoare” a crizei, care „aruncă Franța în cea mai profundă incertitudine”, scrie ziarul spaniol ABC.

 

Iar pentru Corriere della Sera, „Franța intră într-o nouă fază plină de necunoscute”. Ziarul italian vede două opțiuni pentru Macron: „fie președintele Republicii își schimbă complet linia și încearcă să numească un prim-ministru de stânga (cu puține șanse de a depăși voturile adverse din Parlament); fie constată absența unei majorități și convoacă noi alegeri anticipate”.

Hamas a acceptat mai multe părți ale planului președintelui Statelor Unite, Donald Trump, de încetare a focului. Presa internațională analizează șansele ca războiul de aproape doi ani al Israelului asupra Gazei să înceteze și pacea să fie instaurată.

„Știrile dinspre Hamas aduc speranță, dar nu garanții, că pacea în Gaza este aproape”, titrează The New York Times. 

 

„Declarația Hamas a inspirat optimism pentru sfârșitul războiului, dar nu a abordat mai multe elemente ale planului pe care le-a considerat inacceptabile.

Grupul a îmbrățișat părți din planul de pace al președintelui Trump, fără a aborda însă unele elemente specifice pe care le-a refuzat anterior, inclusiv cerința ca grupul să se dezarmeze”.

 

The Washington Post observă că „rămân încă multe întrebări și nu este clar dacă ambele părți vor putea lua măsurile finale necesare pentru a pune capăt războiului. Palestinienii au arătat un sprijin larg pentru propunere, în speranța că aceasta ar putea oferi în sfârșit încetarea campaniei israeliene care a ucis peste 60.000 de locuitori din Gaza”.

 

Dar, după cum comentează același The Washington Post, „acesta este probabil cel mai dificil lucru de acceptat pentru Israel”.

 

BBC transmite că „Hamas a fost supusă unor presiuni mari pentru a accepta cel puțin unele puncte ale acordului președintelui Trump pentru Gaza. Cu răspunsul său de tipul «da, dar», exact asta a făcut.

Dar declarația grupului nu menționează dezarmarea sa, care a fost o cerere israeliană majoră, sau exilul membrilor săi”.

 

Le Figaro observă că niciun lider arab – nici chiar Statele Unite, așa cum ne-a amintit recent Marco Rubio – nu crede că Hamas va dispărea politic. Egiptul și-a exprimat deja disponibilitatea de a organiza o conferință care să reunească diferitele mișcări palestiniene pentru a le unifica pentru perioada postbelică din Gaza.

 

Însă partea arabă ar putea profita de slăbirea Hamas pentru a dilua ceea ce a mai rămas din ea într-o nouă scenă palestiniană reconfigurată. Un obiectiv care este încă îndepărtat.

 

Cu toate acestea, răspunsul „da, dar” al Hamas arată că, deși mișcarea islamistă este conștientă de capcanele care i-au fost întinse, nu are, deocamdată, altă opțiune decât să accepte realitatea de pe teren, altfel supraviețuirea sa, cel puțin în leagănul său, ar fi amenințată.

 

Pentru ziarul libanez L’Orient-Le Jour, „contururile retragerii israeliene rămân”, totuși, „cel mai sensibil punct. Hamas pare să dorească o garanție a retragerii complete a armatei israeliene din Gaza”.

 

Totuși, după cum arată The Times of Israel, conform hărții publicate sâmbătă de Trump, „armata israeliană va continua să mențină o prezență în sudul Gazei, precum și în mari părți din Fâșia de Nord, pe lângă zona sa tampon din alte părți ale teritoriului”.

Presa internațională își pune această întrebare, după ce liderii UE reuniți miercuri la summitul informal de la Copenhaga au discutat planurile comune de răspuns la provocările Rusiei.

”Cele două ore prevăzute pentru apărarea comună au durat de două ori mai mult”, observă Politico.

”Greii europeni, Franța și Germania, și-au exprimat scepticismul față de un zid al dronelor gestionat de Comisie, în timp ce țările din sud insistă asupra unui concept mai larg, care să le protejeze și granițele”.

„La Palatul Christiansborg, puternic păzit, liderii Uniunii Europene au recunoscut intensificarea amenințării hibride rusești, în urma numeroaselor încălcări ale spațiului aerian european”, constată ziatul francez cu profil economic Les Echos.

Aceștia au convenit în special asupra necesității de a umple rapid „lacunele de capabilități” ale armatelor europene. „Adică, toate deficiențele care le-ar împiedica să apere continentul în caz de atac.”

Nu o barieră, ci o rețea

Conform explicațiilor oferite de The New York Times, ”multe țări au deja sau lucrează la tehnologii anti-drone. Scopul, în acest caz, ar fi un scut comun pentru a detecta, urmări și intercepta mai bine dronele atunci când intră în spațiul aerian de deasupra Uniunii Europene sau al unuia dintre aliații săi apropiați.

Zidul nu ar fi o barieră fizică, ci mai degrabă o rețea coordonată de sisteme de urmărire a dronelor - utilizând instrumente precum radar, bruiaje și senzori acustici - împreună cu un schimb îmbunătățit de informații și date”.

Însă Le Monde atenționează „cei Douăzeci și Șapte au, în realitate, mari dificultăți în a-și coordona eforturile”. „Este bine să discutăm”, dar „trebuie să acționăm”, s-a lamentat președintele Lituaniei, Gitanas Nausėda, la sfârșitul reuniunii de ieri.

Corriere della Sera avertizează că Europa nu ar trebui să se bazeze prea mult pe aspectele militare în planificarea sa de securitate:

„Atacurile asupra aeroporturilor, cea mai spectaculoasă și gravă manifestare de până acum(...), ar fi trebuit să clarifice tuturor faptul că războaiele de astăzi nu se mai poartă doar cu arme de foc și soldați la sol.

Ar trebui să facă publicul să realizeze că o țară sau alta ar putea fi aruncată în haos și chiar redusă la disperare și foamete fără a fi desfășurate rachete, drone sau tancuri. Și că, prin urmare, trebuie luate contramăsuri pentru a preveni ca acest lucru să se întâmple într-o zi.” (Sursa: Eurotopics)

Iar ziarul belgian L'Echo se întreabă:

”Ce va fi necesar pentru a determina Europa să se apere împotriva apetitului imperialist al Rusiei? (...) Pentru a ieși din impas, UE trebuie să recurgă urgent la măsuri radicale, începând cu abolirea principiului unanimității, așa cum a propus António Costa, președintele Consiliului European. La urma urmei, este inacceptabil ca un stat mic precum Ungaria să se poată juca cu soarta a 450 de milioane de cetățeni datorită vetoului său.” (Sursa: Eurotopics)

Presa internațională analizează consecințele întâlnirii liderilor americani de vârf cu corpul generalilor și amiralilor Armatei SUA, la o bază militară din Virginia. Secretarul Apărării, Pete Hegseth, a criticat dur „generalii grași” și inițiativele privind diversitatea. El a spus că că aceștia ar trebui să demisioneze dacă nu îi susțin agenda. La rândul său, președintele Donald Trump a vorbit despre dușmanii din interiorul Statelor Unite.

După cum notează Le Monde, generalilor le-a fost dat să audă confirmarea unei duble schimbări.

”Prima, anunțată de secretarul Apărării, Pete Hegseth, este de natură culturală, anti-woke. A doua, schițată chiar de Donald Trump, este o reorientare a armatei către frontul intern, într-un război fără dușmani clari, declarat de președinte în scopuri politice”.

BBC spune că a fost vorba despre ”un discurs neobișnuit”, în care ”Trump a descris „tulburările civile” drept „inamicul din interior”. (...) Acest lucru vine după ce Trump a desfășurat trupe ale Gărzii Naționale la Washington DC, Los Angeles și Portland, într-o acțiune de reprimare a criminalității și pentru a sprijini aplicarea legilor privind imigrația”.

De asemenea, după cum constată revista Time, aceasta ”vine în contextul în care Administrația Trump lansează o represiune pe scară largă împotriva a ceea ce descrie drept „terorism de stânga”, în urma uciderii activistului conservator Charlie Kirk. Aceasta a implicat declararea Antifa drept organizație teroristă și instruirea agențiilor federale de a investiga și de a desființa organizațiile filantropice liberale”.

Iar Financial Times observă că mișcarea ”urmează pașilor controversați pe care Trump i-a întreprins pentru a-și afirma mai mult control asupra organismelor și agențiilor guvernamentale care, fie prin lege, fie prin tradiție, operează independent de Casa Albă.

Deși armata americană se află sub control civil, conducerea sa a încercat de obicei să rămână deasupra luptei partizane pentru a se asigura că are cel mai larg sprijin public posibil”.

„Suntem diminuați ca națiune atât de Hegseth, cât și de Trump”

Pentru The Atlantic, ”discursul lui Hegseth a marcat o nouă fază în campania fostului prezentator Fox News de a transforma armata după imaginea sa și de a o alinia mai strâns la agenda MAGA.

Hegseth a avut grijă să comenteze postarea de pe rețelele de socializare a unui general în retragere despre o întâlnire din 1935 în care generalii naziști au fost puși să-i jure credință lui Hitler și nu Constituției de la Weimar.

Unii generali și amirali au luat în serios această perspectivă, gândindu-se în privat ce ar face dacă Trump sau Hegseth le-ar cere să depună un astfel de jurământ. Unii au spus personalului lor că vor demisiona. Alții au refuzat să discute despre întâlnire”.

Trei oficiali diferiți din domeniul apărării care au vorbit pentru The Intercept au numit discursul lui Trump „jenant”.

Aceiași oficiali din domeniul apărării l-au criticat pe Hegseth pentru că i-a adunat pe cei mai importanți comandanți ai armatei din întreaga lume pentru o tiradă puțin diferită de postările sale de pe rețelele de socializare. Unul a numit discursul lui Hegseth „gunoi”, folosind un termen utilizat de secretarul de război în timpul discursului său. Altul a spus: „Suntem diminuați ca națiune atât de Hegseth, cât și de Trump”.

Președintele american și-a prezentat luni, 29 septembrie, planul de a pune capăt războiului din Gaza. Textul prevede în special eliberarea ostaticilor și instituirea unei guvernări palestiniene de tranziție. Comentatorii atrag atenția asupra slăbiciunilor acestui document.

Pentru Le Monde, „însăși arhitectura acestui plan de pace dezvăluie slăbiciuni evidente, începând cu absența unui calendar obligatoriu pentru o retragere israeliană”. Un alt element problematic: „punctul central, nespecificat, privește demilitarizarea enclavei, prezentată ca fiind o certitudine, în timp ce pentru Hamas ar însemna o formă de sabotaj final”.

The Conversation atrage atenția asupra unui risc important: lipsa de încredere.

”În acest moment, nu există nicio încredere între părți. Și mai multe aspecte ale planului sunt atât de vagi, încât există un risc mare ca ambele părți să se acuze reciproc de încălcarea promisiunilor.

Netanyahu presupune probabil că vor exista suficiente portițe pentru ca el să poată ieși din acord dacă Hamas nu îl respectă. El a făcut deja acest lucru o dată, când a renunțat la armistițiu în martie și a reluat operațiunile militare”.

Ziarul belgian Le Soir este de părere că ”unul dintre defectele evidente este că planul prevede pași individuali, cum ar fi retragerea treptată a armatei israeliene, dar fără un calendar.

Incidentele de la fața locului ar putea servi rapid drept pretext pentru ca Israelul să blocheze totul. (...) Cât despre Hamas, acesta trebuie să răspundă unui ultimatum ciudat: să se sinucidă sau să suporte mânia mortală a Israelului. ... Și trebuie să elibereze toți ostaticii - pe care îi consideră ultimele sale resurse - în termen de trei zile și să spere că Israelul își va ține cuvântul și nu va încerca să amâne sau chiar să saboteze acordul.”

The Daily Telegraph vede multe asemănări cu acordul care a pus capăt conflictului din Irlanda de Nord:

„Acordul din Vinerea Mare, care a adus pacea în Irlanda de Nord, a fost cea mai mare realizare din politica britanică din ultimii 30 de ani. Elementul central al ambelor planuri este «dinamismul» lor. În loc să ofere un set fix de propuneri de tipul «accepți sau nu », acestea oferă recompense care cresc de-a lungul anilor. Prin acest mecanism, încrederea - și, sperăm, pacea - se construiește nu prin cuvinte, ci prin acțiuni în timp.

O altă caracteristică comună planului din Irlanda de Nord este ideea unei amnistii pentru teroriști.”

Drone de origine necunoscută au fost din nou observate în apropierea aeroporturilor și bazelor militare din Danemarca și Norvegia în weekend. Un summit european este programat să aibă loc la Copenhaga săptămâna aceasta. Cum ar trebui Europa să răspundă acestor amenințări hibride? – se întreabă comentatorii internaționali.

Postul public danez de televiziune, DR, preluat de Courrier International, transmite că fenomenul a reapărut în noaptea de sâmbătă, 27 septembrie spre duminică, 28 septembrie, în apropierea unor situri militare nespecificate. Traficul aerian nu a fost suspendat de data aceasta.

În ceea ce privește trimiterea duminică a două avioane F-35 deasupra insulei daneze Bornholm, din Marea Baltică, ”aceasta s-a produs după ce locuitorii insulei au sesizat autoritățile că au observat drone. Forțele aeriene nu au explicat încă motivele acestei operațiuni” a relatează ziarul danez Berlingske.

Pentru cotidianul francez La Croix,

 

„Cel mai mare risc nu este ca tancurile rusești să intre în Varșovia, darămite în Berlin. Pericolul mai aproape de realitate este ca partidele pro-ruse să ajungă la putere și să distrugă ceea ce ne face puternici: Uniunea Europeană. (...)

Trebuie să păstrăm unitatea europeană și să facem tot ce ne stă în putință pentru a combate dezinformarea, care vine acum nu numai din Est, ci și din Vest.”

 

(Sursa: Eurotopics)

În Germania, Süddeutsche Zeitung spune că nu mai trebuie să vorbim despre flancul estic al NATO:

„Conform definițiilor militare standard, un flanc este partea orientată spre inamic. Dacă trupele sunt angajate în luptă, se numește front.

Se poate înțelege de ce politicienilor și generalilor nu le place să se refere la granița de est a NATO ca la «frontul estic».

Cuvântul front evocă imagini de război, sânge și moarte. Cuvântul flanc sună mai inofensiv, mai tehnic, mai distant. Dar adevărul este altul. (...) Țările NATO din est, care se confruntă cu o Rusie agresivă văd ceea ce sunt cu adevărat: state din prima linie.”

Iar El Periódico de Catalunya consideră că atacul lui Putin asupra țării sale vecine ”nu a fost doar o chestiune teritorială, ci începutul revenirii la imperiul rus: 

Pentru Europa, a fost sfârșitul anilor liniștiți (...) . În Polonia și România, dronele și avioanele anunță că Putin nu vrea doar Donbasul. (...) Poate că suntem pregătiți militar, dar această bătălie este mai subtilă și trebuie să fim capabili să ne apărăm împotriva atacurilor cibernetice, a spionilor și a atacurilor criminalilor din interior. Dacă vrem să salvăm Europa, de aici trebuie să începem.