De două săptămâni, profesorii din școli și din licee sunt în grevă. Cer demnitate, dar o fac în fața unor demnitari cărora însăși ideea de demnitate publică le e străină. În zgomotul general, accentele se pun, la întâmplare, când pe salarii, când pe nevoia de performanță, când pe așa-zisele oferte cu care guvernul încearcă să-i retrimită în clase.

Celor care au lăsat cataloagele din brațe societatea vocală le strecoară constant îndoiala că lupta lor și-ar fi găsit momentul potrivit. Dar zeci de mii de profesori merg totuși mai departe, în marșuri cuminți, care nu mai pot fi ignorate.   

După șase ani la catedră, Mihai Crangă – profesor la o școală de stat din București – s-a gândit că și mesajul lor, al idealiștilor, trebuie să se facă auzit în stradă: „Preferatul meu fost că nu plecăm. Eu nu-mi doresc să plec din învățământ. Mă gândesc la asta, destul de des, dar suntem mulți care nu ne dorim să plecăm, mai ales că suferă și școlile de o anumită deșertificare în unele zone – nu vin profesori tineri, pleacă foarte mulți, e o lipsă de personal – și cred că e un mesaj important să rămânem, cei care suntem, și să dăm un exemplu.” 

Urmează, așadar, un episod On the Record dintr-o perspectivă subiectivă – a exasperării și a așteptărilor unui tânăr profesor care nu e încă gata să-și dizolve entuziasmul de a preda într-o luciditate amară.