Inner Voice

Mulți ne știți din webinariile și workshopurile despre munca noastră de consultanță, management și cultură organizațională. 

Aceasta este însă o conversație despre „și… și”, despre origini ca privilegiu și despre a construi viitorul cu ceea ce avem deja în noi.

În episodul final din Inner Voice l-am invitat pe Robert pentru că unele lucruri despre dezvoltarea personală sunt mai bine...”exemplificate” decât “vorbite”. 

Unele adevăruri se scot la lumină doar în prezența cuiva care are curajul să vadă cu tine, nu doar să te audă. Am vorbit fără sloganuri, fără discursuri motivaționale, fără “ce ar trebui să se spună” dar cu rom-engleză, în cazul meu, se știe. 

L-am întrebat pe Robert ce înseamnă să trăiești cu paradoxuri fără să le repari. Despre a ține în aceeași minte două adevăruri:
că venim de undeva și mergem undeva,
că avem răni și resurse, că putem fi recunoscători pentru origini și responsabili pentru cine devenim.

Între noi fie vorba, n-a fost doar un episod. A fost o oglindă. Un reminder că nu există „ori… ori”. Trăim și… și.

Drumul fiecăruia e construit din bucăți aparent incompatibile, care, puse împreună, devin un întreg cu sens.

Luați-l ca pe un final de sezon, dar poate și ca pe un început al vostru care să vă inspire să primiți toate părțile din voi. 

Dacă în Partea 1 am vorbit despre identitate și despre părțile din mine care a trebuit să se așeze una lângă alta ca să pot lua o decizie mare, Partea 2 e despre lumea din jurul nostru: despre oameni, limite, relații, fricțiuni, dinamici, mediu și felul în care toate astea ne influențează corpul mai mult decât credem.

Aici povestesc despre etapa aia din viața mea în care a trebuit:

–            să caut „frații și surorile” potrivite, să scot oameni și să adaug oameni noi

–            să cer și să fiu refuzată

–            să rămân în relație și după ce mă durea

–            să pun limite și să cobor ziduri și să mă uit la sistem, nu doar la mine.

–            să aleg conștient ce îmi aduce bucurie, plăcere, sens

Episodul ăsta vine cu ceva foarte personal la final: o înregistrare de 20 de minute din februarie, cu puțin timp înainte de operație, în perioada în care decizia era deja așezată în mine, și în care începeam să înțeleg  (măcar intuitiv) ce părți ale mele aveau nevoie să facă pace ca să pot intra într-un nou capitol al poveștii mele.

Acum sunt încă oameni care îmi repetă „Ai grijă… să nu te îngrași la loc. Știu cazuri care s-au îngrășat după operație.” Sunt mai puțini cei care nu o fac. Zâmbesc de fiecare dată. 

Zâmbesc pentru că știu, stiu riscurile. Știu statisticile. Știu poveștile altora.

Și știu și ceva mai profund în mine: că nu a fost vorba niciodată despre greutate, cel puțin nu a kilogramelor. Că indiferent ce va aduce viitorul, nu va fi despre kilograme. 

Este despre încrederea mea în mine și despre forța cu care aleg (over and over again) ceea ce e bine pentru mine.

Am decis să împart povestea asta în două episoade.
Pentru că… well… când vine vorba de greutate, transformare și alegeri mari, lucrurile rareori sunt simple, liniare sau doar despre kilograme. 

Episodul ăsta e despre kilograme și în același timp, nu e deloc despre kilograme.
E despre identitate, despre părțile mele care s-au luptat, despre cine m-am trezit eu că sunt dincolo de rușine, autocritică, standarde imposibile și etichete din exterior.

În partea 1 povestesc despre:
– cum terapia m-a ajutat să încep să mă definesc eu pe mine
– cum copilul rănit, criticul și protectorul s-au ținut scaiete de mine și până nu i-am primit pe toți, nu am avut pace
– cum am descoperit că în mine locuiesc și Fiona, și Julia Roberts, și Hermione Granger în mod egal

Partea 2 apare săptămâna viitoare și e despre relații, limite, fricțiuni, mediu și sisteme și despre cum toate acestea ne influențează corpul mai mult decât ne imaginăm.

Dacă asculți, recunoști și părți din tine chiar dacă nu au nicio legătură cu kilogramele. 

Paradoxurile nu se rezolvă. Paradoxurile sunt spații care se locuiesc.

Lumea, educația, mintea noastră..toate ne împing mereu să alegem:
ori ești puternic, ori ești vulnerabil
ori liber, ori disciplinat
ori stabil, ori explorator

Dar adevărul e că viața reală nu funcționează în “ori”.
Viața se trăiește în “și”.
Pot fi curajoasă și speriată.
Blândă și fermă.
Împăcată și neliniștită.
Iubitoare și obosită de a da iubire

Episodul nou din Inner Voice e despre asta: integrarea paradoxurilor.
Despre cum învățăm să trăim în mijlocul adevărurilor aparent contradictorii, fără să ne mai luptăm cu ele.

Și da, e un episod cu exercițiu ghidat, în care te invit să treci prin câteva etape simple, dar profunde ca să poți ține în tine două adevăruri opuse fără să le mai pui în vreo ierarhie. 

Pentru că paradoxurile nu cer soluții. Cer prezență.

Și un pic de curaj să le locuiești. 

În dezvoltarea personală vorbim mult despre conștientizare, înțelegere.Dar uneori, tocmai prin prea mult gândit, uităm să facem.Uităm că schimbarea se fixează în comportamente. În reacții. În alegeri mici.Episodul de azi e un exercițiu de practică în care te invit să iei o situație reală din viața ta — una în care ai reacționat automat — și să exersezi un pas diferit. Un gest reparator.Un gest mic prin care aduci în viața reală tot ce ai înțeles deja în terapie, în lecturi, în podcsturi, în plimbări.E inspirat din Acceptance and Commitment Therapy (ACT) și Compassion-Focused Therapy (CFT) exercițiul ăsta te ajută:– să observi cu răbdare o reacție veche, automată;– să o înțelegi, fără să o judeci;– și apoi să FACI ceva diferit, oricât de mic, ca formă de reparație și de prezență pe bune în momentul..prezent. :D Dezvoltarea personală e despre practică, mult training. I think that's why I love it so much. Practice, practice, practice.Și uneori, reparația e cea mai frumoasă formă de practică.🎧 Dă-i play și ia-ți 25 de minute ca să transformi în fapte ce ai gândit până acum.

Disclaimer: Episodul ăsta începe cu o maaaare paranteză despre voință.Pentru că da, disciplina are legătură cu voința… dar nu, nu e totul despre forță și autocontrol. Nici pe departe.

Dacă episodul trecut a fost despre curajul de a fi vulnerabil și despre alegeri făcute din dorință, ăsta e episodul care vine după ce ai tremurat. Adică partea aia mai puțin instagramabilă: cum rămâi deschis, cum ai grijă de tine după ce te-ai arătat și cum pui iubirea în acțiune fără să-ți pierzi busola.

Pentru că, oricât de frumos sună, iubirea fără consecvență matură e doar un weekend reușit.

Vorbim despre cum iubirea de sine apare când nu demonstrezi ceva, despre cum disciplina poate fi o formă de grijă blândă, și despre cum libertatea nu  urlă “Freedom!” ca Mel Gibson, ci vine sub forma aia calmă, de slow and soft strength.

🎧 Dă-i play. Și mergi și la final pentru că am lăsat acolo 3 întrebări-exercițiu pentru o stare de… mai bine. 

Știți vorba aia cu „iubește-te pe tine și pune-te pe primul loc”?
Da, e drăguță de pus pe magneți de frigider, dar în viața reală… dacă n-ai curajul să fii vulnerabil, rămâne doar o replică de poster motivational sau o vorbă goală care s-ar putea mai rău să își facă..pentru că are o formă de poster și nu are un fond. 

În episodul ăsta vorbim despre curajul de a spune ce ne dorim, curajul de a ne lăsa văzuți atunci când ne dorim ceva și despre cum putem începe să facem mai mult din ceea ce ne aduce bucurie și plăcere – fără vinovăție, fără scuze, fără checklist spiritual.

E un episod în care vă invit să vă gândiți la voi înșivă, la părțile care se ascund, la cele care se tem (poate) de a trăi prea multă bucurie și plăcere. 

🎧 E prima parte dintr-un dublu episod; următorul (episodul 5) o să ducă discuția mai departe, spre iubire, disciplină și libertate.
Pentru că, până la urmă, vulnerabilitatea deschide ușa către iubire, iubirea dă sens disciplinei, iar disciplina eliberează.

Așa că dați play, și poate săptămâna asta faceți și un pas spre ceva ce vă aduce bucurie. 

Nu vă gândiți că e un episod în care Kiki ține un speech motivațional despre cum poți ajunge pe culmile succesului în sport și nici să nu vă așteptați să o vedeți în tricou Les Mills. 

Nu e genul de episod cu “You can do it! Try harder”.

Kiki, aici în podcast ca și în sala de antrenamente și în cea în care e trainer pentru alți instructori este cinstită cu noi. 

Vorbește deschis despre un drum pe care a ales să meargă pentru a atinge cele mai mari performanțe ..drum pe care nu a mers mereu perfect conștientă în legătură cu ce o să însemne viitorul. 

A vorbit deschis despre pierderi și sacrificii care i-au deschis ochii și sufletul. A spus cum lumea oamenilor care arată “beton” nu e lipsită nici ea de nesiguranțe și invidii și așteptări legate de "cum arăți". 

Ce o să auziți printre toaate astea de la Kiki e o voce puternică care a vrut să înțeleagă, să observe, să schimbe, să evolueze, să redefinească succes și să caute mai degrabă fericire și rezultate decât reușită și validare. 

Vocea aia (pe care unii o și știți de la clase) e vocea înțeleaptă a unui om care nu le știe pe toate dar care ne inspiră și ne ajută și pe alții să găsim împlinire în disciplina de a avea grijă de corpul nostru. 

Dacă vă veți duce pe Youtube veți vedea la cine mă refer când zic "Carlos, dă-te jos!" E motanul meu complet neimpresionat de noi dar foarte pasionat de o floare. 

Dacă în primul episod am făcut turul teoriei IFS (și l-am abandonat rapid pentru povești cu Camino și gastric sleeve 😅), în episodul 2 facem un pas mai practic: hai să vedem cum vorbești tu cu vocile din capul tău.

Nu, nu e nevoie să mergi nicăieri doar pentru că discuți cu tine însuți. E chiar sănătos. Eu vă povestesc câteva tehnici prin care să pui scaun la masă pentru fiecare voce, fie că e criticul care te ceartă, fie că e copilul care vrea doar înghețată, fie că e protectorul care se bagă în față ca bodyguardul la club.

Și partea faină e că, atunci când le dai voie tuturor să vorbească, nu mai e haos, ci muzică. 

Așa că vă invit să ascultați și să încercați: ce-ar fi să stați 5 minute azi și să vă întrebați „ok, care parte din mine vorbește acum?” 

S-ar putea să descoperiți că nu sunteți duși, ci doar… foarte numeroși în familie.

🎧 Dați play, exersați negocierea cu vocile voastre și spuneți-mi cum merge. 

Am zis să începem academic, ca niște oameni serioși, cu teoria lui Internal Family Systems. Adică părți, Self, integrare, toate cele… Și, ca la toate planurile bine puse la punct, după 10 minute teoria s-a dus, pentru că… am intrat în povești 😅.

Corina, un om minunat, a scos la lumină câteva dintre părțile ei (da, chiar așa, nu doar eu am părți care comentează non-stop). Și ne-a povestit despre experiențe de pe Camino și părțile care i-au ținut companie. 

Iar eu… ei bine, eu am început să povestesc cum a fost să-mi dau voie să ascult toate vocile din mine atunci când am decis să fac gastric sleeve.. Până lavocea aia care a zis „hai, măi fată, că meriți o viață mai bună” a fost un …Camino de 20 de ani. 

💡 Dacă vă uitați la voi, sigur o să descoperiți și în voi un cor interior – ba critici, ba protectori, ba visători. Întrebarea e: cine dă tonul?

🎧 Dați play și vedeți dacă nu cumva vă regăsiți și voi printre vocile din episod.