Erasmus de Rotterdam, desprins din matca religiosității medievale tradiționale, se redefinește în peisajul intelectual european prin promovarea unui umanism înfloritor. Marcat de raționalitatea și eleganța cunoașterii, acesta devine un pilon al reformei catolice, propunând o viziune internă de reînnoire a Bisericii, fără a se desprinde de temeliile ei.

Erasmus, prin scrierile sale, relevă fundamentul umanist al ideilor sale. Lucrări precum „Elogiul Nebuniei" ori „Educația unui Principe" sunt pietre de temelie care ilustrează nu doar erudiția sa, ci și viziunea sa asupra unei societăți întemeiate pe valorile antice ale rațiunii și argumentului. 

Rădăcinile acestui gânditor se întind dincolo de ținuturile natale, plasându-l într-o polemică cu personaje marcante ale epocii, precum Martin Luther, în discuții aprinse pe tema liberului arbitru.
Contrar lui Luther, care desconsideră rolul liberului arbitru în salvarea sufletului, Erasmus susține că libertatea umană și capacitatea de alegere sunt esențiale în înțelegerea și acceptarea divinității. Această dispută deschide calea spre o analiză mai largă a rolului indivizilor într-o lume predeterminată de divin.

Finalmente, Erasmus nu a reușit să se alinieze nici unui curent dominant al epocii sale, fie el reformat sau strict catolic. Prin urmare, se desparte de ambele direcții, trăind într-o formă de izolare intelectuală, dar rămânând conectat la principiile de moralitate și raționalitate, propunând o perspectivă echilibrată și moderată asupra religiei și filosofiei.
Astfel, operele lui sale rămân esențiale pentru înțelegerea tranziției de la medievalitate la modernitate. Viața și operele lui evidențiază confruntarea dintre vechi și nou în contextul evoluției spirituale și intelectuale a Europei. În ciuda izolării sale, contribuțiile sale rămân semnificative în scopul unei mai bune comprehensiuni a umanismului și a reformei religioase.