Economia reală

Sunt companiile din sectorul industrial mai deosebite decât alte ramuri economice? Ar trebui să fie mai mult în atenția specialiștilor și vizitate mai des? De ce nu, doar că lucrurile interesante dintr-o companie nu se mai întâmplă în fabrici și uzine.

Dragoș Damian, președintele-director general al companiei farmaceutice Terapia din Cluj-Napoca și director executiv al Patronatului Producătorilor Industriali de Medicamente din România, a fost numit consilier onorific al premierului. Dl. Damian este de multe ori și un comentator nonconformist, cu opinii puternice, uneori chiar în contrasens cu ideile comune ale mediului de afaceri. Cu siguranță, chiar dacă ești sau nu de acord cu unele viziuni exprimate de Dragoș Damian, trebuie spus că acesta are una dintre vocile mediului de afaceri care este ascultată.

De altfel, la sfârșitul săptămânii trecute, Dragoș Damian a scris un comentariu cu titlul: „Numirea mea la cancelaria prim-ministrului este o recunoaștere a eforturilor, uneori supraomenești, făcute de specialiștii care lucrează în fabricile și uzinele din România”. OK. Este posibil să fie așa, dar vom vedea acest lucru în funcție de rezultate.

Trebuie spus că Dragoș Damian este un mare susținător al procesului de reindustrializare a României. A pledat de nenumărate ori pentru investiții în sectorul industrial. Programul de guvernare include și el un capitol referitor la ambiția reindustrializării, dar toate aceste obiective se pot dovedi greu de atins din cauza constrângerilor bugetare din următorii ani.

Un lucru, însă, m-a surprins neplăcut la comentariul dlui Damian. Și anume când se referă la „cei cinci-șase hipsteri”, după cum îi numește, „profesori, analiști și consultanți în economie, care prevăd la televizor sfârșitul României” și se întreabă „când au intrat ultima dată într-o fabrică sau uzină?”.

Ideea cu intratul într-o fabrică este extrem de folosită pe rețelele sociale. Mi s-a întâmplat de mai multe ori ca atunci când un cititor era nemulțumit de ideile prezentate în articolul meu, care vorbea despre creșterea inimaginabilă a deficitului bugetar, despre explozia datoriei publice, despre nevoia de restructurare a aparatului bugetar, îmi adresa întrebarea considerată fatală: „când am fost ultima dată într-o fabrică?” Acesta era argumentul final, de nezdruncinat care arăta lipsa mea de pricepere în ceea ce privește industria, cunoștințele mele vagi și, în ultimă instanță, chiar ignoranța mea în ceea ce privește economia reală.

Am o veste proastă pentru cei care cred că astăzi este esențial să mergi în fabrici și uzine. Sunt analiști, consultanți, profesori sau chiar jurnaliști care pot judeca performanța unei întreprinderi după datele publice pe care le au la dispoziție. Cifra de afaceri, vânzările, comenzile noi, acționarii, conducerea companiei, profitul, numărul de salariați, cota de piață, produsele noi implementate în producție sunt indicatori care spun mai mult decât vizita într-o fabrică.

În fond, la urma urmei, ce ai putea vedea într-o fabrică? La un producător de medicamente vei găsi niște angajați care lucrează pe linia de ambalare, la o firmă din industria auto ai putea vedea, dacă ai noroc și acceptul conducerii, niște roboți industriali care deservesc banda de producție, iar la o fabrică de textile vei trece printre bancurile de lucru la care sunt aliniate îndeosebi muncitoare care lucrează la mașini de cusut.

Este benefic să vizitezi fabrici sau uzine, dar, ceea ce contează astăzi pentru companii nu este la vedere, ci în birourile în care se creează produse noi, inovatoare, în zona de cercetare-dezvoltare sau în departamentele care gândesc strategiile de marketing. Pentru că un produs oricât de bun ar fi, dacă nu știi să îl vinzi nu valorează doi bani. Deci, fabrica nu este decât o „cochilie” în care se execută niște produse. Adevăratul progres, care merită înțeles, se poate afla acolo unde se inovează produsele și se decid strategiile de vânzare. Dar, acestea sunt secrete industriale pe care companiile le ascund cu sfințenie.

În rest, desigur, ne dorim ca dl. Damian să-l poată convinge pe premier ca guvernul să facă măcar un pas concret în materie de reindustrializare. Dacă nu va fi posibil, poate măcar să insiste ca guvernul să introducă principiile guvernanței corporative la toate companiile de stat, pentru ca analiștii să găsească indicatori economici transparenți ai acestor întreprinderi și nu să meargă neapărat în vizită la fabrici și uzine.

Uniunea Europeană a prezentat tabloul de bord al regiunilor din punctul de vedere al dezvoltării. București-Ilfov este pe primele locuri la nivel european, dar decalajul de dezvoltare între regiunile României este încă mare.

Institutul Eurostat a publicat datele privind nivelul de dezvoltare a regiunilor europene. Informațiile sunt raportate la anul 2023 și sunt calculate pe baza indicatorului produs intern brut pe cap de locuitor prin metoda parității puterii de cumpărare (PPC).

Trebuie spus că utilizarea metodologiei de paritate a puterii de cumpărare a adus în ultima perioadă mai multe performanțe pentru economia românească. Și anume, România a depășit Polonia la indicatorul PIB pe locuitor pe baza parității puterii de cumpărare.

Metoda PPC are o particularitate și anume moderează performanța economică absolută definită prin PIB nu doar cu numărul locuitorilor, ci și cu raportul dintre veniturile salariale și prețuri.

Indicatorul are avantaje și dezavantaje. Pe de o parte, oferă o imagine comparativă a nivelului de dezvoltare pentru o țară sau pentru o regiune, pe de altă parte, amendează performanța în valoare nominală în favoarea unor factori calitativi.

Să ne întoarcem, însă, la regiunile Uniunii Europene. Ca de obicei în ultimii ani, București-Ilfov aproape șochează prin performanța obținută, respectiv de aproape două ori mai mult, 190%, decât media europeană. Totodată, este de reținut că în perioada 2020-2023 avansul Bucureștiului este impresionant de la 165% la 190%. Trebuie spus că Bucureștiul întrece multe regiuni europene. Este peste Budapesta, Viena, aproape peste toate regiunile germane și mai mult decât multe regiuni din Europa. București este sensibil egal cu Praga, Bruxelles și Hamburg.

Culmea este că Bucureștiul creează o problemă chiar prin nivelul său de dezvoltare pentru că restul regiunilor țării sunt mult mai jos decât Capitala. Adică, regiunea Nord-Est este la jumătatea mediei europene, 47%, iar cea de Nord-Vest ajunge la 71% din media europeană.

Decalajul de dezvoltare între regiuni este un sindrom al României, iar progresele privind reducerea diferențelor nu sunt foarte vizibile. În această materie, politicile europene, derulate prin fonduri comunitare, sunt mai coerente decât cele naționale.

Cu toate acestea, România are o medie pe țară de 78% din cea europeană, ceea ce o plasează mult deasupra Bulgariei sau Greciei, peste Croația și vestea bună depășește cu puțin Polonia și Ungaria, care sunt, amândouă, la 77% din media europeană. Desigur, diferențele sunt nesemnificative, dar ele sunt totuși în favoarea României, după ce câteva decenii la rând foste state socialiste devansau țara noastră.

Pe primele două locuri se află regiuni din Irlanda și Luxemburg. Sunt cazuri speciale, în sensul că Luxemburg, Praga, Bruxelles sau chiar București au un PIB pe cap de locuitor mare, pentru că sunt așa-numite orașe magnet, adică atrag investiții și forță de muncă din regiune sau chiar din întreaga țară.

În Irlanda, sunt prezente multe companii multinaționale care fac ca majoritatea indicatorilor economiei irlandeze să arate excelent, dar veniturile bugetare ca procentaj din PIB să fie cele mai mici din Uniunea Europeană. Germania este remarcabilă prin constanța majorității landurilor acestea situându-se peste sau puțin sub media europeană.

Sunt, bineînțeles, și regiuni europene sărace. Astfel, pe ultimele locuri se află două regiuni franceze, două din Bulgaria și una din Grecia.

În concluzie, România este în progres, cu rezultatul cu totul excepțional al Bucureștiului. La nivelul țării, indicatorul PIB pe cap de locuitor la paritatea puterii de cumpărare situează economia românească într-o zonă de mijloc, dar deasupra câtorva state membre cu care România în mod tradițional intră în concurență la majoritatea indicatorilor economici. România crește, ușor dezordonat, cu decalaje destul de mari între regiuni, nu foarte rapid, dar crește.

Europa are nevoie de o analiză a industriei de apărare. Raportul Draghi arată punctele forte și cele slabe ale sectorului de apărare din statele membre. Concluzia este că Europa are nevoie de mai multă Europă și în materie de apărare.

Ieri, am avut imaginea clară a viitoarei schimbări a strategiei de apărare americane și implicit a NATO. Declarațiile oficialilor americani din administrația Trump arată limpede că funcționarea NATO se va modifica. În acest context, întrebarea este: ce are de făcut Europa?

Pentru o serie de răspunsuri la această întrebare trebuie să ne întoarcem la raportul Draghi de anul trecut care se referă atât la competitivitatea Uniunii Europene, cât și la securitatea statelor membre. Raportul Draghi constată, printre altele, rămânerea în urmă a Europei în materie de inovație, dependența de materiile prime critice din alte state și legăturile acestor domenii cu industria de apărare europeană.

Care este situația industriei de apărare europene și care sunt soluțiile pentru creșterea ei? Europa se confruntă cu un război convențional la granița de est și cu un război hibrid pe întregul teritoriu. Raportul Draghi notează că doctrina strategică a SUA se îndepărtează de Europa și se concentrează pe Pacific, fapt pe care îl vedem confirmat în aceste zile.

Europa a avut o perioadă prelungită de pace și a beneficiat de umbrela de securitate a Americii ceea ce a permis ca statele membre să poată aloca mai multe fonduri publice către dezvoltarea sistemelor de asistență socială sau de sănătate publică. Rezultatul a fost că doar 10 state membre cheltuiesc mai mult de 2% din PIB pentru apărare, în conformitate cu angajamentele NATO.

Raportul Draghi arată că dacă anul trecut toate statele membre ar fi ajuns la o alocare de 2% din PIB cheltuielile ar fi crescut cu 60 miliarde de euro. Statele europene au nevoie de alocări suplimentare pentru a crește capacitățile de apărare pierdute din cauza subinvestițiilor și pentru a reface stocurile epuizate. Comisia Europeană a calculat că în următorul deceniu va fi nevoie de investiții în industria apărare de aproximativ 500 miliarde de euro.

Totuși, sectorul de apărare european este competitiv la nivel global. Unele produse și tehnologii sunt mai bune decât cele fabricate în America. Este vorba despre tancuri, submarine convenționale, tehnologiile folosite în șantierele navale sau aeronavele de transport. Problema europeană este că în pofida faptului că are cheltuieli generale de apărare mai mari decât SUA acestea nu sunt concentrate pe inovare. Astăzi, apărarea este o industrie înalt tehnologizată, caracterizată de inovare. De exemplu, începând cu anul 2014, SUA au acordat prioritate cheltuielilor de cercetare și dezvoltare față de celelalte cheltuieli militare.

Astfel, în anul 2023, SUA au alocat 140 miliarde de dolari pentru cercetare, dezvoltare, testare și evaluare, adică 14% din totalul cheltuielilor de apărare. În schimb, Uniunea Europeană a cheltuit doar 10 miliarde de euro (4,5% din total) pentru cercetare-dezvoltare în domeniul apărării.

De asemenea, industria de apărare europeană este fragmentată, în sensul că este dominată de jucători naționali care operează pe piețe relativ mici. Fragmentarea creează două dezavantaje majore. Primul, o industrie fără companii de anvergură are o problemă pentru că vorbim despre un sector intensiv în capital și cu cicluri lungi de recuperare a investiției. O creștere a cheltuielilor ar aduce un paradox și anume că statele membre s-ar concura între ele pentru achizițiile de apărare.

Al doilea dezavantaj al fragmentării industriei de apărare este lipsa standardizării și interoperabilității echipamentelor militare. Analiza arată că în Ucraina europenii au livrat 10 tipuri diferite de obuziere ceea ce a dus la o reală problemă de utilizare a lor. De asemenea, statele membre operează 12 tipuri de tancuri de luptă, în timp ce SUA produc doar unul singur. Este grăitor și ne arată că decizia consolidării sistemului de apărare european trebuie luată concomitent cu hotărârea de a avea o Europă mai unită, mai multă, mai federală. Dacă, bineînțeles, va fi posibil.

Modificarea unui Ordin al ANAF poate să îi ducă la închisoare pe contribuabili. Dacă în 15 zile, aceștia nu prezintă documentele solicitate de fisc printr-o somație, pot face închisoare între un an și șase ani. Ordinul ANAF ar putea deschide calea unor abuzuri și, de aceea, ministrul finanțelor ar trebui să îl modifice.

Ieri, ANAF a publicat un Ordin care modifică substanțial legislația care reglementează relația dintre fisc și contribuabili. Dincolo de aspectele tehnice ale Ordinului ANAF, modificarea este ușor de explicat.

Așadar, practica de până acum era aceea ca fiscul să trimită o invitație contribuabililor la sediul administrației pentru a prezenta documentele necesare clarificării verificărilor financiare, fiscale sau vamale.

ANAF susține pentru justificarea noilor prevederi că în nenumărate situații, contribuabilii nu au dat curs solicitărilor inspectorilor fiscali de a prezenta documentele cerute. Înțelegem acest lucru. Mulți contribuabili poate că au ignorat invitațiile ANAF, ceea ce, să recunoaștem, nu este normal. Este clar că legislația trebuie să descurajeze posibilitățile contribuabililor de a evita prezentarea documentelor solicitate în vederea continuării inspecției.

Dar, de aici până la noua sancțiune introdusă prin Ordinul ANAF este un pas foarte mare. Concret, noua legislație face două schimbări. Prima, Ordinul ANAF introduce un document numit somație, după invitație.

Nu este doar o chestiune de lingvistică. După ce fiscul trimite invitația, urmează somația. Iar dacă și somația este ignorată de contribuabil timp de 15 zile, atunci, a doua schimbare introdusă ieri în legislație spune că se comite o infracțiune care este pedepsită nici mai mult, nici mai puțin, cu închisoare de la un an la șase ani. Deci, în această situație, fiscul ne poate băga „la zdup”.

Ordinul ANAF pare mai punctual, în sensul că se aplică pedeapsa cu închisoarea doar în cazul refuzului nejustificat de a prezenta organelor competente documentele legale și bunurile de patrimoniu cu scopul împiedicării verificărilor fiscale, financiare sau vamale. Bun, dar oare atunci când un contribuabil primește somația și nu ajunge din diferite motive la fisc, fie pentru că muncește de dimineața până seara pentru a plăti taxe și impozite, fie pentru că se află în incapacitate de a se deplasa, fie pentru că a nu a știut când au trecut cele 15 zile, va fi pasibil să primească pedeapsa cu închisoarea? Probabil că da, pentru că fiscul poate interpreta că a vrut să împiedice verificările fiscale.

Se poate înțelege că mulți contribuabili ignoră invitațiile pe care le primesc de la ANAF, nu la dans, ci pentru verificări legale. Dar, de la această situație până la trimiterea oamenilor în pușcărie este un pas prea mare.

ANAF are la îndemână multe alte pârghii pentru a-i convinge pe contribuabili să dea curs invitației sau somației. Se pot popri conturile, se pot da amenzi mai mari sau mai mici, se pot bloca veniturile legale pe care le încasează cetățeanul sau compania, în general, se poate trece la o executare silită. Dar, să trimiți oameni, posibil nevinovați, la închisoare doar pentru că nu au venit la ANAF cu documentele solicitate în două săptămâni este o posibilitate care nu ține de democrație, ci se transformă în dictatura fiscului.

De altfel, somațiile fiscului curg înainte de schimbarea legislației. Sunt numeroase cazurile în care contribuabilii sunt somați să plătească sume interpretate de fisc ca datorii care provin din urmă cu cinci sau șase ani. Sume despre care nu se știe dacă sunt obligații de plată către buget sau doar o interpretare eronată a fiscului din cauza datelor incomplete.

Este foarte ciudat că după ce ANAF a așteptat cinci ani să impună plata unor sume, acum legislația ajută administrația ca în 15 zile să-l bage la închisoare pe contribuabilul care nu plătește sau nu se prezintă la fisc pentru a clarifica situația.

Se știe că bugetul are nevoie de bani, că reprezentanții firmelor și contribuabilii persoane fizice trebuie să răspundă apelurilor ANAF, dar amenințarea cu închisoarea este exagerată. Poate că ministrul finanțelor ar trebui să mai citească o dată ordinul ANAF și să-l modifice.

România urcă într-un clasament al complexității economiilor. Este un punct forte al economiei autohtone, printre puținele. De aceea, companiile exportatoare, cu capital local sau străin, sunt cele care susțin economia și bugetul.

Universitatea americană Harvard a publicat tradiționala analiză a complexității economiilor. De fapt, studiul realizează un indice și implicit un clasament al statelor în funcție de complexitatea exporturilor.

Surpriza este că România ocupă locul 20 din 145 de economii incluse în analiză. Este o poziție neașteptat de bună, probabil, pentru cei care cred în continuare că România nu are industrie, că intrarea în Uniunea Europeană a fost o povară pentru economia locală și că, în general, România avea în comunism o economie mai dezvoltată decât astăzi.

Interesant este că economia românească a crescut în mod constant în clasamentul indicelui complexității (din 2001 până în anul 2022, data de raportare a studiului publicat săptămâna aceasta, România a urcat 20 de poziții în acest clasament).

Studiul are o metodologie mai specială și anume menționează mărimea economiei prin raportarea la clasicul indicator PIB pe cap de locuitor, dar complexitatea economiei este judecată în funcție de exporturile realizate.

Să dăm Cezarului ce-i al Cezarului. Adică, să analizăm succint caracteristicile primelor trei economii, în funcție de complexitatea lor. Japonia este pe primul loc. Cu un PIB de 34.004 dolari pe cap de locuitor, Japonia este pe locul 25 din 146 de state analizate, ceea ce nu este tocmai o poziție de top. Dar, în schimb, Japonia este de un deceniu pe primul loc în clasamentul indicelui economiilor complexe. Prognozele arată că Japonia va crește cu 1,5% pe an în următorul deceniu situându-se în jumătatea inferioară a țărilor la nivel global.

În anul 2022, Japonia a exportat bunuri și servicii în valoare de 901 miliarde de dolari, dar are deficit comercial. Exporturile sunt dominate de produse considerate complexe. Este vorba despre automobile, subansamble și piese auto, utilaje și mașini industriale sau circuite integrate. Dintre mărfurile cu complexitate redusă sunt aurul, țițeiul și serviciile de transport.

Pe locul doi în clasamentul indicelui economiilor complexe se află Coreea de Sud. Exporturile coreene sunt bunuri de complexitate ridicată și moderată. Până la un punct exporturile economiei sud-coreene seamănă cu cele ale Japoniei, adică includ automobile și produse electronice. La care se adaugă, pentru Coreea de Sud, și bunuri precum telefoane, televizoare, baterii, aparatură video sau produse chimice pentru utilizări industriale și casnice. De menționat că PIB-ul este de 32.394 dolari pe cap de locuitor, mai mic decât în Japonia.

Pe locul al treilea este Elveția. O economie care performează la toate capitolele: un PIB de 93.676 de dolari pe cap de locuitor (al treilea din 145 de țări) și exporturi complexe. Elveția are o structură a exportului extrem de diversă, precum seruri, medicamente, vaccinuri, ceasuri, bijuterii, instrumente medicale, dar și aur sau diamante.

România care produce surpriza locului 20, un clasament mai bun decât forța economiei, are o structură a exporturilor diversă, caracterizată parțial de produse complexe: autovehicule și subansamble auto, produse electrotehnice, produse metalurgice, medicamente, dar și mobilă. La capitolul mărfuri cu valoare adăugată redusă, exporturile sunt dominate de materii prime agricole.

Cu un indicator de nivel mediu, 15.821 de dolari pe cap de locuitor, România este pe locul 46 din 145 de state. Economia autohtonă are un punct forte și anume complexitatea produselor exportate. De aceea, companiile care livrează astfel de mărfuri, cu investitori români sau străini, sunt esențiale pentru a dezvolta economia românească.

Boicotarea supermarketurilor este un demers politicianist. Din punct de vedere economic, creșterea prețurilor, evitarea mărfurilor de calitate slabă și alegerea produselor românești se pot face prin informarea consumatorilor. Diversificarea canalelor comerciale și nu blocarea unuia sau altuia este în favoarea consumatorilor, pentru că le oferă libertatea de a alege.

La sfârșitul săptămânii trecute, pe unul din grupurile de WhatsApp din care fac parte a apărut un apel la boicotarea timp de o săptămână a supermarketurilor. Sunt reluate multe teme care în ultimii au parazitat spațiul public românesc despre marile rețele de magazine..

Se scria în apel că “supermarketurile ne jecmănesc, că nu vrem alimente din plastic, că nu vrem făină de gândaci, lăcuste sau greieri și că supermarketurile vor să ne ia și ultimul leu din buzunar”. Drept urmare, eram chemați să luptăm săptămâna aceasta cu „arma boicotului”, adică să îi susținem pe „ai noștri”: piețele, micii producători sau magazinele locale. Cel mai deranjant mi s-a părut, însă, îndemnul de la final care spunea ca apelul să fie lipit la intrarea în bloc! Este greu de spus câți au distribuit „manifestul”, dar sper că nu prea mulți.

De asemenea, este ridicol să crezi că supermarketurile „ne iau ultimul ban din buzunar”, fără să îl cheltuim noi, și ar putea „să ne oblige să mâncăm făină de greieri”. Dar, cu siguranță, apelul bine ticluit nu se adresa logicii, ci emoției noastre greu încercată, în ultimii ani, de tot felul de mituri legate de supermarketuri.

Acum, apelul la boicot a plecat de la fostul și eventual viitorul candidat la președinție, Călin Georgescu. Cu tot felul de declarații publice, politicianul a cerut fie boicotarea hypermarketurilor, fie orientarea cumpărătorilor către producătorii locali.

Să admitem că mulți dintre noi ne dorim să cumpărăm produse românești sau mai bine spus vrem o marfă care are un bun raport între calitate și preț. Dar, unde avem șanse să găsim produse locale? Săptămâna trecută, am avut surpriza să ascultăm o declarație a ministrului agriculturii în care acesta spunea că 70% din produsele vândute în magazinele de retail sunt românești.

A descoperit ministrul agriculturii acum acest adevăr sau este o declarație politică? Pentru că de ani de zile demnitarii ne vorbesc despre absența produselor locale în marile rețele de magazine (și își propun să facă o nouă lege care să reglementeze domeniul), despre dublul standard între produsele din vestul Europei și cele din România, despre profiturile fabuloase obținute de magazine în dauna producătorilor români, profituri pentru care nici măcar nu plătesc impozite pe măsură în țară sau despre abuzurile cu care îi tratează angajații supermarketurilor pe producătorii locali. Toate aceste idei au fost repetate de atât de multe ori în ultimul deceniu, încât o parte a publicului crede orbește că sunt adevărate și refuză să vadă că intensitatea concurenței dintre marile rețele comerciale aduce presiune asupra prețurilor și nu duce la creșterea lor.

Declarația ministrului agriculturii, dacă acesta știe ce spune, trebuie pusă „în ramă”. Dacă 70% din produsele din rețelele comerciale sunt fabricate în România înseamnă că s-a spulberat mitul conform căruia producătorii români nu sunt primiți în supermarketuri cu mărfurile lor.

Problema celor care propun boicotarea supermarketurile este: unde ne trimit? În piețe? Să fim serioși, acolo nu există nicio garanție că se găsesc produse autohtone. În micile magazine de cartier? Păi, acestea se aprovizionează într-o proporție covârșitoare chiar de la supermarketuri. La micii producători? Realist vorbind câți consumatori din marile orașe își pot permite luxul, ca timp și ca bani, să cumpere constant de la un producător aflat la câteva zeci de kilometri de reședința lor?

Îndemnul la boicot are o mare doză de politicianism. Boicotul supermarketurilor nu face decât să „otrăvească” mințile și, în multe cazuri, să-i păcălească pe cumpărători. Din punct de vedere economic, ofertele și lupta pe piață sunt în supermarketuri, nu în piețe. Cele două zone comerciale sunt complementare, iar frumusețea libertății comerțului este posibilitatea alegerii informate. Astăzi, voi cumpăra din supermarketuri! Voi boicota boicotul, pentru ca să pot decide de unde, când și pentru ce produse îmi cheltuiesc banii.

Pensiile de stat au în față provocări majore. Pe de o parte, demografia, pentru că raportul dintre salariați și pensionari se degradează. Pe de altă parte, datoria viitoare acumulată de stat pentru plata pensiilor crește într-un ritm rapid.

La începutul acestei luni, asociația CFA România a publicat o analiză privind sistemul de pensii. Este de remarcat consecvența cu care CFA România se preocupă de această temă, asociația fiind la al doilea studiu pe acest subiect.

Totdeauna, tema sistemului de pensii trebuie abordată pornind de la câteva aspecte demografice. Estimările arată că România, la fel ca Uniunea Europeană, va avea în viitor o populație mai puțin numeroasă decât astăzi și mai îmbătrânită. Prognozele Eurostat indică faptul că până în anul 2070, România va avea o populație cu 20% mai redusă numeric, ajungând la aproximativ 15 milioane de locuitori, iar proporția persoanelor în vârstă de peste 65 de ani va crește până la 30% din total.

Scăderea populației active și creșterea numărului de pensionari vor avea efecte asupra societății, economiei și implicit asupra sistemului de pensii. Asociația CFA România a prezentat în anul 2019 un indicator nou numit „drepturile de pensie acumulate”. Indicatorul definește obligațiile statului cu privire la drepturile de pensie la un anumit moment care urmează să fie plătite în viitor.

Analiza asociației CFA România oferă o serie de date tehnice referitoare la drepturile de pensie acumulate. Aceste drepturi, aferente pensiilor de stat din pilonul I, nu sunt incluse în datoria publică pentru că este vorba despre sume care se vor plăti în următorii ani. Dar, acest lucru nu înseamnă că ele nu pot fi calculate și reprezintă o obligație implicită a statului și care angajează resursele financiare viitoare.

Datoria implicită se determină pe baza câtorva factori cum sunt valoarea contribuțiilor plătite, formula de calcul a pensiei sau durata de plată a acesteia care depinde de speranța de viață.

Astfel, în anul 2015, pensiile de stat acumulau o datorie echivalentă cu 182% din PIB. Analiza arată că datoria acumulată a crescut substanțial, în ultimii ani: la 306% din PIB, în anul 2018, la 378% din PIB, în anul 2021, iar la finalul anului trecut era estimată la 350% din PIB.

Sistemul de pensii publice funcționează deja cu un deficit care este acoperit de la bugetul de stat. În anul 2022, acest deficit era de 2,5% din PIB, iar prognozele arată că va trebui să scadă la 1,8% din PIB, la orizontul anului 2070.

Analiza asociației CFA România mai evidențiază un indicator calitativ al sistemului de pensii, și anume vârsta la care contribuțiile sociale plătite de-a lungul timpului sunt recuperate prin pensie.

Calculul pleacă de la următoarele ipoteze: un angajat cu salariul mediu contribuie timp de 39 de ani până la ieșirea la pensie, la 65 de ani. Analiza arată că beneficiile primite până la 74 de ani, adică pensiile încasate, sunt mai mici decât contribuțiile plătite. Cu alte cuvinte, doar pensionarii care ajung la 74 de ani sau, după unele calcule la 72 de ani, primesc prin pensie banii cu care au contribuit de-a lungul timpului.

Cu două amendamente: primul, unele persoane decedează înainte de vârsta de pensionare fără ca moștenitorii să beneficieze de contribuțiile plătite și al doilea, sunt mulți pensionari care, din diferite motive, nu au stagiu complet de cotizare, adică nu au contribuit timp de 39 de ani, așa cum este ipoteza studiului. În aceste condiții, perioada în care sunt recuperate contribuțiile prin pensie poate varia, având în vedere că pensiile sunt calculate în funcție de durata contributivă.

În concluzie, sistemul public de pensii poate fi atât de performant cât este creșterea economiei. De aceea, echilibrarea bugetului și menținerea creșterii produsului intern brut sunt esențiale pentru actualii și viitorii pensionari.

Anul trecut, deficitul comercial al SUA a crescut. Dar este utilă soluția creșterii taxelor vamale pentru importurile din unele economii? Experiențele anterioare arată că nu aceasta e rezolvarea și că o creștere a competitivității ar fi mai utilă.

Departamentul american pentru Comerț a publicat datele privind comerțul internațional al SUA. Era o cifră așteptată pentru că îi mai dă încă o dată „apă la moară” președintelui Trump pentru ideea de a institui taxe vamale pentru mărfurile importate dintr-o serie de state.

Dar, chiar și în situația unui deficit comercial în creștere, așa cum este cazul Statelor Unite ale Americii, creșterea taxelor vamale nu este soluția pentru reducerea efectivă a deficitului balanței comerciale, ceea ce s-a demonstrat și în primul mandat al lui Donald Trump. Președintele american îndeamnă companiile să se stabilească în SUA pentru scăpa de taxele vamale, dar argumentele unei decizii de relocare sunt mai complicate, pentru că, printre altele, contează costul forței de muncă. Iar ideea că firme chinezești importante vor veni să lucreze în Statele Unite este, orice s-ar spune, o glumă.

Datele publicate de Departamentul pentru Comerț arată o creștere a deficitului comercial în luna decembrie 2024 cu 25% mai mult decât în luna precedentă, până la 98 miliarde de dolari. Nivelul deficitului din ultima lună a anului este mai mare decât așteptările experților, dar el a fost cauzat de tradiționalele sărbători.

În decembrie 2024, exporturile americane au scăzut ușor, pentru că s-au vândut mai puține produse petroliere și farmaceutice. În schimb, importurile din ultima lună a anului au crescut în special la produse precum echipamente informatice, jucării sau smartphone-uri. Cu alte cuvinte, cadourile de sărbători au afectat balanța comercială a SUA.

Pe întregul an 2024, deficitul comercial de bunuri și servicii al SUA a ajuns la 918 miliarde de dolari, adică o creștere cu 17% față de anul precedent. Un lucru despre care se vorbește mai puțin și pe care chiar și președintele american evită să îl spună este că deficitul comercial al SUA are o particularitate și anume este un deficit mare în ceea ce privește bunurile (anul trecut a fost de 1.200 miliarde de dolari) și un excedent comercial la capitolul servicii (anul trecut a ajuns la 293 miliarde de dolari).

Păstrând proporțiile, schimburile comerciale internaționale românești au ceva din structura celor americane. În cazul României, deficitul balanței de bunuri este mare, iar balanța serviciilor este excedentară, în primul rând datorită transportului de marfă. America are excedent al balanței de servicii care provine din încasările din turism care au crescut anul trecut cu 26 miliarde de dolari față de anul precedent (este vorba despre turiștii străini care vin în SUA), serviciile pentru afaceri, telecomunicații, servicii informatice și serviciile financiare care au crescut cu 11 miliarde de dolari.

Este clar că SUA au o problemă în relația comercială cu câteva state, în sensul unor deficite semnificative. Anul trecut, deficitul american cu China a fost de aproximativ 295 miliarde de dolari, cu Uniunea Europeană (235 miliarde de dolari), Mexic (171 miliarde de dolari), Vietnam (132 miliarde de dolari) și chiar Canada (63 miliarde de dolari).

În ceea ce privește deficitul comercial cu China, în urmă cu nouă ani acesta reprezenta jumătate din deficitul extern american, iar astăzi procentajul a scăzut la aproape o treime. Cu toate acestea, Donald Trump a introdus deja o taxă suplimentară de 10% pentru toate importurile care vin din China în SUA. Invers, autoritățile chineze au anunțat că vor stabili și ele începând cu data de 10 februarie a.c. taxe vamale suplimentare pentru importurile din America: 15% pentru cărbune și gaze naturale lichefiate și 10% pentru alte categorii de mărfuri precum mașini agricole, vehicule și autoutilitare.

Relațiile comerciale ale SUA cu statele europene diferă. Cu unele, precum Germania, Irlanda sau Italia, deficitul american este mare, cu altele, precum Țările de Jos, Belgia sau Spania se înregistrează excedent.

Desigur, cifrele pot fi o scuză pentru președintele Trump pentru a crește taxele vamale. Dar, soluția cea mai bună nu sunt taxele, ci o creștere a competitivității produselor americane.

Unicornul românesc a chemat în judecată fiscul. În urmă cu doi ani, guvernul a avut intenția de a implica firma UiPath în digitalizarea ANAF. Este un paradox pe care îl vedem astăzi.

În urmă cu mai puțin de doi ani, autoritățile de la București tatonau o colaborare cu firma-unicorn înființată în România și care a ajuns pe Wall Street.

În noiembrie 2023, premierul Marcel Ciolacu s-a întâlnit la guvern cu fondatorii companiei UiPath pentru a discuta despre digitalizarea ANAF prin implicarea firmei româno-americane. Premierul făcea atunci declarații cât se poate de optimiste spunând că statul român va folosi cea mai modernă tehnologie pentru a-i identifica pe cei care nu își plătesc taxele sau impozitele și deci pe cei care fraudează bugetul statului.

UiPath era o companie care devenise cunoscută pe piața americană pentru dezvoltarea unor aplicații prin care firmele își automatizează procesele preluând astfel o serie de sarcini repetitive pe care le au salariații. Iar la fisc erau cu siguranță multe activități care se puteau automatiza.

De altfel, am pledat pentru implicarea UiPath în procesele de digitalizare ale instituțiilor românești. Părea absurd ca statul român să își propună să facă o automatizare a administrației centrale fără ca una dintre firmele cele mai bune în domeniu, în plus pe jumătate românească, să nu fie implicată.

Nu se mai știe dacă UiPath s-a apucat efectiv să digitalizeze fiscul din România, probabil că nu, pentru că dacă ar fi făcut-o am fi aflat din câteva comunicate publice ale Ministerului Finanțelor.

Ieri, însă, publicația profit.ro a arătat că unicornul românesc a dat în judecată ANAF și Ministerul Finanțelor. Despre ce este vorba? Subsidiara din România a UiPath a fost controlată de fisc pentru activitatea din perioada 2018-2022, inspecție finalizată în primăvara anului trecut. De remarcat că tocmai în perioada în care se desfășura controlul fiscului, fondatorii unicornului românesc se întâlneau cu demnitarii români cu care discutau despre digitalizarea fiscului.

Bineînțeles, nu este nimic neobișnuit ca o companie, indiferent cum se numește ea, să se îndrepte în instanță împotriva fiscului. Managerii companiei pot fi nemulțumiți de concluziile controlului ANAF și pot da fiscul în judecată.

La subsidiara din România a UiPath este însă un caz interesant. Fiscul a controlat impozitul pe profit din perioada 2018-2022, de fapt a pierderilor înregistrate de companie. Concret, fiscul nu a recunoscut o serie de cheltuieli ale companiei la calcului unor pierderi. Ideea este că legislația românească oferă posibilitatea companiilor ca pierderile fiscale înregistrate într-o anumită perioadă să fie recuperate din profiturile obținute în anii următori. Acesta este și cazul subsidiarei UiPath din România, în sensul că în perioada 2018-2022 a avut pierderi, iar în anul 2023 a înregistrat profit.

Suma aflată în litigiu cu fiscul este mare, pentru că ANAF a redus cu aproximativ 67 milioane de dolari pierderile înregistrate de compania-unicorn, drept urmare suma de recuperat a devenit mai mică.

Nu ne putem pronunța asupra unui proces care ar putea fi complicat și de durată. Nu ne propunem să judecăm libertatea unei companii de a acționa în judecată statul român și șansele ei de a câștiga. Ceea ce putem vedea, însă, este ciudățenia la care s-ar fi putut ajunge și anume chiar compania care ar fi lucrat pentru prinderea evazioniștilor să fi fost ea însăși sub suspiciunea de optimizare fiscală.

Totodată, putem constata că în cazul UiPath fiscul a controlat tocmai o temă mult-discutată în România și anume optimizarea bazei de calcul pentru reducerea impozitului pe profit, în situația de față pentru creșterea artificială a pierderilor. Așadar, așa cum fiscul a putut să controleze și să acționeze la UiPath, va putea face inspecții fiscale și la alte companii multinaționale. Dacă nu cumva le-a făcut deja.

Încep să apară amănuntele afacerii Nordis. Pe de o parte, s-a publicat analiza realizată de administratorul judiciar, pe de altă parte, procurorii au trecut la acțiune. Ambele surse ne oferă date despre cum a fost gândită „țeapa” Nordis și despre cum s-au subtilizat banii.

Ieri, dosarul Nordis a cunoscut două evenimente. Unul, în forță, derulat de DIICOT, început dis de dimineață și finalizat seara cu reținerea a șapte persoane. Al doilea eveniment a fost publicarea unei analize realizate de administratorul judiciar al companiei Nordis. Din ambele surse se pot lega informații care oferă o mai bună înțelegere asupra a ceea ce s-a întâmplat în cazul Nordis.

Așadar, CITR, administratorul judiciar, a explicat mecanismele prin care a funcționat afacerea Nordis. Primul lucru care șochează este suma creanțelor, adică a datoriilor pe care le-a strâns grupul de firme Nordis. CITR arată că este vorba despre aproximativ 729 milioane de lei, adică 146 milioane de euro. În schimb, instituția de cercetare penală afirmă că „grupul infracțional” a încasat de la clienți 195 milioane de euro.

Desigur, 50 milioane de euro, diferența dintre cele două variante, este foarte mare, dar în ambele cazuri suma este absolut neașteptată și arată că afacerea Nordis a avut un impact semnificativ și a reușit să manipuleze sume extrem de mari.

Administratorul judiciar arată că este vorba despre 1.500 de creditori, ceea ce înseamnă că fiecare a plătit, în medie, pentru promisiunea că va primi un apartament aproximativ 100.000 de euro.

CITR arată că situațiile sunt diferite. Astfel, o primă categorie este formată din clienți cu promisiuni de vânzare-cumpărare în derulare. Aceștia au plătit un avans și au un contract de cumpărare. Dacă apartamentul contractat nu poate fi livrat, creditorii au dreptul să primească sumele plătite ca avans. Dacă apartamentele ar fi construite și predate beneficiarilor datoria totală ar fi redusă cu 350 milioane de lei.

A doua categorie este cea a clienților care au optat pentru retragerea din proiect (adică nu vor mai primi activul imobiliar), dar și-au păstrat dreptul de a-și recupera banii plătiți.

În fine, a treia categorie este cea a clienților care sunt proprietari, însă apartamentele fie nu sunt la stadiul promis (adică nu sunt finisate sau mobilate), fie nu au fost predate către cumpărători. Finisarea sau predarea apartamentelor ar reduce datoriile totale cu 55 milioane de lei. Totodată, penalitățile, calculele de daune sau dobânzile înscrise în contracte au crescut nivelul datoriei cu 40 milioane de lei.

Aceasta este harta datoriilor, respectiv a creditorilor. Administratorul judiciar numește și cauzele insolvenței, dar într-o cheie economică. Este vorba, în opinia CITR, de dezvoltarea multor proiecte de anvergură în același timp, apoi activitatea Nordis nu a fost împărțită pe centre de cost și de profit, s-au făcut estimări eronate ale investiției și neîndeplinirea obligațiilor contractuale și întârzierile în livrarea proiectelor au dus la plata unor daune și decapitalizarea firmei.

Parchetul vine, însă, cu o abordare mai puțin economică privind cauzele insolvenței Nordis. Explicațiile sunt de ordin infracțional, în sensul că procurorii susțin că „banii adunați de la clienți au fost delapidați într-un timp scurt prin transferuri către persoane fizice, respectiv, membri ai grupului infracțional organizat, transferuri către societăți afiliate structurii criminale, plata de salarii, dar și cheltuieli voluptorii în sumă de 346 milioane de lei și 2,4 milioane de euro”. Voluptorii sunt cheltuielile asociate cu plăcerea personală sau cu interesul personal. Adică, vreo 71 milioane de euro au fost cheltuiți în interesul personal al inițiatorilor jocului piramidal numit Nordis.

Abordările de tipul analizei economice și cea a anchetatorilor penali nu se contrazic una pe alta. Este, însă, clar că singurul lucru care a funcționat în afacerea Nordis a fost marketingul prin care au fost convinși 1.500 de oameni să plătească, în medie, 100.000 de euro. De restul, s-au ocupat aranjorii „țepei” Nordis care au știut să mute o parte din bani din conturile firmelor în buzunarele lor.