Pe perete puteţi vedea o pictură de Georg Raab, care o arată pe împărătesă cu celebrele bijuterii de rubin, cu ocazia serbărilor la nunta de argint, din anul 1879. Aceste bijuterii aparţin bijuteriilor coroanei Habsburgilor, care astăzi nu mai există. Lâgă pictură puteţi observa o copie a celebrelor bijuterii.

Tânăra împărăteasă suferă din ce în ce mai des de insomnii, lipsa poftei de mâncare şi tuse constantă. Pentru a evita o îmbolnăvire a plămânilor, la sfatul medicilor este trimisă la Madeira. Pentru prima dată Sisi este din nou eliberată de toate obligaţiile şi se bucură de viaţă departe de constrângerile de la curte. Când Elisabeta se întoarce la curtea vieneză, după doi ani de absenţă,se remarcă o transformare în plan intern. Din fetiţa graţioasă, timidă şi melancolică, ea a devenit o frumuseţe sigură pe ea şi mândră. Din această perioadă sunt şi celebrele portrete ale lui Franz Xaver Winterhalter. Fără îndoială, cel mai cunoscut este portretul din 1865, în care Elisabeta apare în garderoba de bal- aşa numita rochie cu stele- precum şi cu celebrele stele de diamant în păr. Elisabeta deţinea un set de 27 de stele de diamant, pe care le-a lăsat moştenire mai târziu nepoatei sale arhiducesa Elisabeta, fiica lui Rudolf. În camera cu oglinzi puteţi vedea o copie a acestor stele de diamant.

Împărăteasa îşi foloseşte în mod conştient puterea frumuseţii pentru a-şi atinge interesele. Politica activă o interesează prea puţin, de aceea doar o singură dată se amestecă în problemele de conducere ale soţului ei pentru a pleda în favoarea Ungariei. Elisabeta simte o mare simpatie către poporul ungar, plin de temperament şi mândru, care, de la înfrângerea din timpul revoluţiei din 1849 este condus de un regim absolutist. Ea va fi o strălucită purtătoare de cuvânt a intereselor ungare şi ţine o legătură strânsă cu reprezentanţii conducerii ungare. Fără îndoială că ei i se datorează în mare parte faptul că Franz Iosif semnează în sfârşit declaraţia care recunoaşte drepturile istorice ale Ungariei şi pune bazele imperiului Austro-Ungar în 1867. În 1867 are loc încoronarea oficială în biserica Sf. Matei din Budapesta în cadrul căreia şi Elisabeta va fi încoronată ca regină a Ungariei.

În faţa portretului Elisabetei, înfăţişând-o drept regină a Ungariei, puteţi remarca o a doua rochie. Este vorba de o replică a rochiei de încoronare ca regină a Ungariei. Această rochie a fost cusută la Paris, la Casa Worth. Când, după încoronare, Franz Iosif şi Elisabeta ies din biserica Sf. Matei, se văd mii de capete care aclamă „Eljen“. Imediat după, Elisabeta se retrage foarte repede pentru a schimba rochia grea cu trenă cu o rochie simplă, din tul moale. Lângă rochie puteţi vedea o reconstruire a bijuteriilor de încoronare din Ungaria, al căror original nu mai există astăzi.

Elisabeta este din ce în ce mai refractară faţă de îndeplinirea îndatoririlor de împărăteasă. Reprezentarea nu îi place, ceremonialul de la curte i se pare

Împărăteasa evadează de Curtea vieneză prin sport, cultul frumuseţii şi călătorii. Una din pasiunile Elisabetei, încă din copilărie este călăria. Ea învăţase arta călăriei chiar de la tatăl său, acum împărăteasa se antrenează serios şi se profilează ca una din cele mai bune şi curajoase călăreţe ale Europei. Stilul ei de călărie forţată merge adeseori până la limita posibilităţilor de executare. Aici putem vorbi, pentru prima oară, de personalitatea Elisabetei, care îşi încearcă intenţionat limitele – printre altele în performaţele sportive, deşi ea se expune în mod conştient de multe ori în situaţii periculoase.

Elisabeta e recunoscută drept una dintre cele mai frumoase femei ale vremii şi ea este conştientă de acest lucru. Îngrijirea frumuseţii îi ocupă o mare parte din fiecare zi. Ea este mândră în special de părul ei bogat, care îi ajunge aproape la podea şi care este coafat 2-3 ore în fiecare zi. Pentru a-şi păstra legendara frumuseţe, Elisabeta probează nenumărate reţete de înfrumuseţare. În faţa Dumneavoastră puteţi vedea câteva din aceste reţete originale. Elisabeta pune în aplicare şi metode care nu mai sunt utilizate, cum e cea cu carne proaspătă de viţel, cu care ea îşi face măşti din piele pentru faţă şi pe care le poartă pe faţă în timpul nopţii. Elisabeta acordă o mare atenţie şi liniei subţiri a taliei sale. Ea avea 172 cm înălţime şi cântărea între 45 şi 47 de kg. Admirabilă este şi talia care avea doar 51 de cm. În plus, Elisabeta probează şi diverse diete, pentru a-şi păstra greutatea. Pentru aceasta, cântăritul are un rol foarte important: Elisabeta se cântăreşte zilnic şi, pe măsură ce trec anii, ţine diete tot mai severe. Este fals ce se crede despre ea că se hrănea cu suc de carne crudă de viţel - carnea crudă era trecută prin presă, apoi sucul obţinut din carne era condimentat şi fiert, înainte ca Elisabeta să-l servească. De asemenea, lumea bună trebuie să se fi contrazis pe seama faptului că Elisabeta se înfometa constant, pentru a rămâne slabă. Notele de plată de la diversele patiserii arată că Elisabeta mânca cu plăcere mai ales bomboane şi îngheţată.

Împărăteasa atletică, atentă cu corpul ei, este mereu sub tratamente medicale. Ea ştie că la un corp sănătos, cu o figură frumoasă, trebuie să se adauge şi dinţi frumoşi. Instrumentele dentistului său personal, precum şi scrisorile bunei sale confidente, contesa Ferenczy, stau mărturie pentru intervenţiile regulate asupra dinţilor săi.

După tragica sinucidere a unicului său fiu Rudolf în anul 1889, Elisabeta va fi mereu mâhnită, se va retrage tot mai mult în sine, îi va avea teamă de oameni, va fi tot mai neabordabilă şi va purta doar haine negre.

Evantaiele, vălurile şi umbrelele de soare au fost accesorii obligatorii încă de timpuriu, de care împărăteasa se folosea pentru a-şi ascunde faţa de curioşi. Elisabeta detesta să se holbeze lumea la ea. La vârsta de 50 de ani scria: „S-ar putea ca mai târziu să ies numai cu văl şi nici măcar cei din jurul meu să nu-mi mai zărească faţa“. La hainele de doliu, împărăteasa poartă bijuterii de doliu din mărgele de sticlă negre şi jad. Se obişnuia să nu se prelucreze pietre preţioase, deoarece simplitatea materialelor folosite erau un semn de retragere când se purta doliu.