Economia reală

Coaliția politică a găsit compromisul în ecuația salariul minim, impozitul minim pe cifra de afaceri, bani de la buget pentru partide și parlamentari. De asemenea, la nivel politic, s-au convenit și reducerile de cheltuieli din administrație. În ansamblu, deciziile sunt luate cu jumătăți de măsură în încercarea de a nu supăra prea mult pe nimeni.

Ieri, coaliția de guvernare a decis la nivel politic o serie de măsuri cu impact economic și bugetar pe care le va lua în zilele următoare. Înainte de toate, să spunem ce ar fi trebuit să facă guvernul din ceea ce am văzut până acum.

Astfel, salariul minim ar fi trebuit să rămână anul viitor la nivelul de astăzi. Această decizie avea un susținător clar, în persoana premierului, iar logica menținerii salariului minim pleca de la creșterea poverii fiscale pentru companii, în special pentru IMM-uri. De altfel, patronatul care reprezintă companiile mici și mijlocii a cerut fără ezitări ca salariul minim să nu crească.

Desigur, au fost și oponenți la ideea înghețării salariului minim, cel mai vehement fiind PSD cu un argument de natură politică. Totuși, menținerea salariului minim avea și o bază obiectivă, un element important fiind acela că în ultimii ani salariul minim a avut o creștere agresivă, mai mare decât rata inflației.

Un alt subiect era impozitul minim pe cifra de afaceri (IMCA). Analize realizate de experți în economie arătau că IMCA crește artificial fiscalitatea companiilor ducând rata profitului, în unele cazuri, la niveluri aberante de 80%-90% și reducând în felul acesta sumele și apetitul firmelor pentru investiții.

Nu în ultimul rând, mediul de afaceri, dar și publicul așteptau o reducere a cheltuielilor publice ale clasei politice. Pentru că dacă firmele suportă povara reducerii deficitului, dacă puterea de cumpărare a scăzut, atunci era nevoie ca și politicienii să își asume o scădere a sumelor primite de la bugetul de stat. De asemenea, mai trebuia clarificată situația administrației, respectiv care sunt măsurile despre care se discută de câteva luni de zile și care ar trebui să reducă nivelul cheltuielilor bugetare cu sectorul administrativ.

Ieri, în decizia coaliției politice de la guvernare am avut încă o dovadă a faptului că politica este numită arta compromisului. La București, nu a fost chiar o lucrare de artă, dar compromisul a fost evident. Coaliția a luat deciziile care să împace și capra și varza, adică și elanul reformator al PNL-USR și obstrucționarea continuă a reducerilor de cheltuieli bugetare practicată de PSD.

Concret, primul compromis este că salariul minim va crește de la 4.050 la 4.325 de lei, dar nu de la 1 ianuarie 2026, ci de la 1 iulie 2026. În același timp, creșterea salariului minim a fost folosită ca „monedă de schimb” pentru reducerea la jumătate a cuantumului impozitului minim pe cifra de afaceri și apoi ca eliminare a acestuia din anul 2027.

Există vreo legătură între salariul minim și impozitul minim? Da. Pe de o parte, aduni mai mulți bani la buget de la cei mai mici și reduci povara fiscală pentru cei mari. Cu precizarea că, pentru economie, degrevarea companiilor de la plata unei părți din impozitul minim pe cifra de afaceri este o decizie care vine să încurajeze investițiile.

Pe de altă parte, din punct de vedere bugetar, creșterea salariului minim se echilibrează cu scăderea IMCA. Pentru că, în ultimă instanță, creșterea salariului minim va aduce mai mulți bani la bugetul de stat.

Coaliția a decis reducerea cu 10% a subvențiilor încasate de partidele politice și a sumelor forfetare primite de senatori și deputați. Procentajul este foarte mic și neconvingător. Ar fi fost de așteptat ca politicienii de la guvernare să facă o mișcare mai hotărâtă și să scadă alocațiile bugetare către partide și parlamentari cu 25%-30%. În fine, tot cu 10% se vor reduce cheltuielile administrației centrale, fără însă a afecta salariul de bază al funcționarilor (probabil prin tăierea sporurilor sau prin reduceri la capitolul bunuri și servicii). De asemenea, 20% din posturile ocupate din administrația locală vor dispărea. Puțin, dar acesta este astăzi rezultatul compromisului.

Ieri, au fost publicate statisticile referitoare la pensii și pensionarii din România. Nu sunt neapărat modificări semnificative față de ultimul an, dar dacă economia nu traversează o perioadă de criză accentuată situația nu se deteriorează și nici nu progresează atât de rapid. Tendințele sunt vizibile pe o perioadă mai lungă de timp.

Este important să vedem și cifrele la zi, pentru că ele ne oferă indicii referitoare la sistemul public de pensii. Astfel, în trimestrul al treilea al anului 2025, numărul pensionarilor a fost de 4.921.000 de persoane, cu 28.000 mai puține decât în urmă cu un an.

La sfârșitul lunii septembrie a.c., pensia medie lunară a crescut față de anul precedent cu 14%, ceea ce pare destul de ciudat într-un an în care pensiile sunt înghețate, dar creșterea se explică prin faptul că în 2024, în ultimul trimestru, s-a făcut o mărire a unor pensii prin așa-numitul proces de recalculare, ceea ce face ca nivelul creșterii să fie vizibil în trimestrul III 2025 față de trimestrul III 2024.

Pensia medie era la sfârșitul lunii septembrie a.c. de 2.941 lei, dar în calcul intră și pensiile militarilor și ale angajaților retrași ai serviciilor de informații, avocații și personalul de cult. Media este crescută de pensiile mai mari încasate de cei retrași din armată și din serviciile speciale față de pensionarii din sistemul public de asigurări sociale de stat. Acest calcul ne arată că există în continuare categorii de persoane care au pensii reduse, în jurul valorii de 2.000 de lei.

Faptul că înghețarea pensiilor a funcționat ne este demonstrat de creșterea nesemnificativă din trimestrul III 2025, plus 0,3%, față de trimestrul precedent. Este adevărat că anul acesta a fost unul în care pensionarii nu au mai obținut creșteri de pensii, dar el vine după o perioadă, în special 2024, profitabilă.

Cifrele statistice ne oferă o structură a sistemului public de pensii, de fapt, a pensionarilor. Plecăm de la numărul total de pensionari, respectiv aproximativ 5 milioane de persoane. Dintre acestea, 4 milioane de pensionari ating limita de vârstă impusă de lege, respectiv 65 de ani pentru bărbați și 63 de ani pentru femei. Ceea ce înseamnă că există un milion de persoane care au ieșit la pensie înainte de vârsta standard. Motivele sunt diferite, fie au beneficiat de legi speciale, fie a fost vorba despre cazuri de boală sau de invaliditate, dar cert este că 20% dintre pensionari s-au retras înainte de împlinirea vârstei standard.

Mergem mai departe și vedem câți dintre pensionarii care respectă limita de vârstă îndeplinesc și al doilea criteriu al legii și anume stagiul complet de cotizare. Datele statistice ne arată că 3,1 milioane de pensionari reușesc să atingă prevederile legale atât din punctul de vedere al vârstei standard, cât și din cel al stagiului complet de contribuție.

Trebuie remarcat că din cei 5 milioane de pensionari, doar 3,1 milioane îndeplinesc strict criteriile standard ale legii. Este un factor important în contextul în care presiunile asupra sistemului public de pensii sunt tot mai mari și ele se referă la evoluția demografică, valul de pensionari care va veni în următorii ani, raportul dintre angajați și pensionari care poate deveni tot mai critic și implicit creșterea cheltuielilor cu pensiile și cu sistemul de sănătate.

În acest moment, raportul pensionari-salariați este de 8 la 10, dar sunt diferențe semnificative între județe. În București, raportul pensionari-salariați este de 4 la 10, în Vaslui sunt 13 pensionari la 10 salariați, iar în Teleorman, raportul este de 14 la 10. Sunt cifre care ne arată diferența de dezvoltare regională, pentru că problema nu este la numărul pensionarilor dintr-un județ sau dintr-o regiune (pe care este greu să îl mai controlezi de la un punct încolo), ci la numărul de salariați pe care administrația centrală sau locală îl pot încuraja să crească prin atragerea investitorilor.

De asemenea, există diferențe mari și în ceea ce privește pensia medie: în București este de 3.560 lei, iar în Botoșani de numai 2.229 de lei. În concluzie, sistemul public de pensii suferă atât de subfinanțare, cât și de diferențe semnificative în funcție de regiune sau de județ.

Începând cu prima zi a anului viitor, zona euro va fi formată din 21 de state, din cele 27 ale Uniunii Europene. De la 1 ianuarie 2026 se alătură Bulgaria. Ce a calificat Bulgaria, una dintre cele mai mici și sărace economii europene, să intre în zona euro? Primul atu al Bulgariei a fost o stabilitate macroeconomică de invidiat. Evoluția la nivel macro a Bulgariei a fost în ultimii 20 de ani liniară în sensul bun al cuvântului, adică și-a păstrat toți indicatorii la standardele europene. Desigur, între cifrele macroeconomice și economia reală a existat o diferență vizibilă, în sensul că la mulți indicatori economici și sociali Bulgaria împarte cu România ultimele locuri la nivelul Uniunii Europene.

Bulgaria a intrat în zona euro pentru că a avut politicieni care și-au asumat pe termen mediu și lung acest obiectiv. Culmea este că zona politică a perseverat cu acest plan de țară în pofida unor momente în care populația afișa, în majoritate, o opinie contrară aderării la zona euro. De exemplu, un Eurobarometru publicat recent arăta că 51% dintre bulgari erau împotriva intrării în zona euro și doar 43% se declarau favorabili. Avem în Bulgaria un exemplu despre cum politicienii pot lua decizii corecte, împotriva opiniei majoritare a populației. În acest caz, clasa politică a reușit să facă bine țării „cu forța”.

De exemplu, comisarul european Valdis Dombrovskis povestea că în anul 2014, atunci când Letonia, țara sa, a intrat în zona euro, populația nu era nicidecum entuziasmată, în timp ce astăzi, 83% dintre cetățeni au o opinie favorabilă referitoare la moneda euro.

Mai este o explicație a reușitei Bulgariei. Economia țării vecine a traversat în anii 1996-1997 o criză profundă, la fel ca România, care a dus inflația la peste 300%. Decizia autorităților de atunci a fost ca începând cu anul 1999 Bulgaria să introducă instituția Consiliului Monetar care a legat leva de marca germană și apoi de moneda euro printr-o rată fixă. Acest mecanism a ajutat la stabilitatea macroeconomică, dar a fost și o oglindă, uneori brutal de sinceră, a veniturilor salariale reduse câștigate de bulgari.

Intrarea Bulgariei în zona euro va fi cât se poate de lină pentru europeni. Indicatorii economiei bulgare sunt perfect compatibili cu zona euro, în sensul că rata inflației va încheia anul acesta cu un nivel de 2,5%, după ce a existat, o dată cu războiul din Ucraina, un puseu de creștere în anul 2022, 13%, și 2023, 9%. Dar, inflația a reușit să coboare destul de repede pentru a ajunge anul acesta la 2,5%, o cifră apropiată de media zonei euro.

Deficitul bugetar a revenit în câțiva ani la standardul european de 3% din PIB, după ce în anii pandemiei urcase la 4% din PIB. De asemenea, datoria publică este la un nivel extrem de scăzut, 24% din PIB, în comparație cu media zonei euro, care este de aproximativ 87% din PIB.

Ca de obicei atunci când vorbim despre o țară care trece la euro marea temere este legată de creșterea nejustificată a prețurilor. Bulgaria are un mare avantaj și anume că are de 25 de ani moneda locală legată de valute. Deci, consumatorii bulgari sunt obișnuiți să convertească leva în moneda europeană. În plus, guvernul a anunțat o campanie de informare și una care să amendeze eventualele creșteri nejustificate de prețuri.

În pofida stabilității macroeconomice, Bulgaria nu a avut, în ultimii ani, liniște politică, respectiv a trecut prin șapte rânduri de alegeri în ultimii patru ani. Săptămâna trecută, sub presiunea străzii, guvernul de coaliție a demisionat. Motivul nemulțumirii populare a fost bugetul de stat trimis în Parlament care conținea o serie de măsuri nepopulare, precum creșterea unor taxe și a contribuției de asigurări sociale. Să fie o ultimă încercare disperată de a bloca accesul în zona euro al Bulgariei? Cert este că țara vecină riscă să intre în zona euro fără să aibă un guvern. Se mai întâmplă și așa.

Specialiștii în fiscalitate au așteptat cu nerăbdare să vadă rezultatele pentru România ale raportului Comisiei Europene referitor la gap-ul de TVA, capitol la care România este de mulți ani pe primul loc în Uniunea Europeană sperând într-o îmbunătățire a procentajului. Gap-ul de TVA, se știe deja, reprezintă diferența dintre cât ar trebui să încaseze bugetul de stat din TVA și cât încasează efectiv.

Rezultatul studiului european este dezamăgitor pentru România care nu doar că rămâne pe primul loc, ci chiar înregistrează o creștere în anul 2023 față de 2022, de la 26,7% la 30%. Nivelul redus din anul 2022 este, însă, pus pe seama schimbării metodologiei de calcul.

În termeni nominali, neîncasarea TVA înseamnă aproximativ nouă miliarde de euro, care, însă, să fim realiști, sunt doar teoretici. Degeaba se fac calcule referitoare la cât de multe ar putea realiza România cu nouă miliarde de euro, pentru că realitatea ne arată că suma nu este decât o simplă variantă ipotetică.

Tema gap-ului de TVA se inflamează periodic, atunci când experți sau oameni politici încearcă să explice de unde vine diferența de încasare la buget. Au fost opinii care au susținut că este vorba despre cote prea mici de TVA (fapt puțin probabil), o altă cauză este evaziunea fiscală și, în fine, recent șeful fiscului a adus în discuție autoconsumul sau mai exact metodologia de calcul a TVA potențial de încasat.

Raportul Comisiei Europene trece în revistă factorii care influențează nivelul de încasare a TVA. Creșterea PIB induce o creștere a gradului de conformare, dar în anii 2022-2023 s-a înregistrat o decelerare a economiei europene ceea ce ar fi putut duce la un efect invers, de creștere a gap-ului de TVA. Scăderea consumului de alimente și băuturi nealcoolice poate arăta o orientare spre o piață nefiscalizată și deci o creștere a gradului de neîncasare. Totodată, este importantă ponderea serviciilor în PIB și în special a serviciilor susceptibile de neconformitate. De exemplu, o activitate turistică în creștere poate ridica riscul de neconformitate.

De asemenea, creșterea numărului de falimente duce la riscul de neplată a TVA. În fine, creșterea nivelului de plăți digitale reduce riscul de neconformitate. După cum se poate vedea, sunt factori care acționează diferit de la stat la stat și care sunt activi și în economia locală.

La nivel european, Malta (24%) și Polonia (16%) sunt, după România, statele cu cele mai mari rate ale gap-ului de TVA. Cele mai performante sunt Austria (1%), Finlanda (3%) și Cipru (3,3%). Interesant este că studiul Comisiei Europene include și statele candidate, iar în aceste cazuri cifrele sunt mici, cu excepția Albaniei care are un gap de 24,6%.

O veste rea nu vine niciodată singură și un alt raport european, referitor la impozitul pe profit, plasează România pe același loc 1 de la gap-ul de TVA și la neîncasarea impozitului pe profit. În 2019, anul analizat în raport, România a încasat cu 35% mai puțin decât suma care trebuia să ajungă la buget. Raportul menționează că în cazul României diferența neîncasată la buget este din cauza evaziunii fiscale, în schimb pentru alte state cauza principală este optimizarea fiscală făcută de companii.

Datele europene ne arată că este ceva în neregulă cu economia românească și cu sistemul de administrare fiscală. Adevărul însă este clar ca lumina zilei: cele nouă miliarde de euro, lipsă la buget din TVA, rămân în economia reală la marii evazioniști și la micii oportuniști. De acești bani beneficiază companii fantomă, care apar și dispar peste noapte, IMM-uri, mici meseriași, persoane fizice autorizate sau neautorizate. Acesta este modul în care funcționează economia românească și care lasă în buzunarele companiilor sau ale cetățenilor nouă miliarde de euro. De aceea, nimeni nu vrea de fapt să schimbe sistemul și să reducă gap-ul de TVA.

Ieri, am asistat la un paradox. „Cea mai bună economie” dintre statele OCDE a fost în grevă generală. Pare ciudat, nu-i așa? Este posibil în Portugalia. Ieri, a fost grevă generală, prima după anul 2013, atunci când țara traversa o criză a datoriei suverane și aplica un plan de austeritate în contul unui ajutor financiar internațional.

Astăzi, situația este radical diferită. Economia crește, iar finanțele publice au indicatori sănătoși. În condițiile unei evoluții performante a economiei, guvernul a decis schimbarea Codului Muncii sub deviza „Flexibilitate pentru dezvoltare”. Sunt propuse 100 de modificări ale legislației dintre care cele mai importante sunt simplificarea procedurilor de concediere, posibilitatea prelungirii contractelor pe durată determinată, flexibilitate acordată companiilor în organizarea programului de lucru și extinderea serviciilor minime care trebuie asigurate în caz de grevă.

Sindicatele au explodat. Liderii acuză că măsurile sunt un atac asupra muncii și că vor încuraja concedierile. În schimb, guvernul are argumente solide. Actualul Cod al Muncii este considerat rigid și cantonat într-un model al secolului trecut. Obiectivul declarat al guvernului de dreapta condus de Luis Montenegro este să crească productivitatea companiilor și competitivitatea, în general. Iar pentru a atinge aceste ținte este nevoie de o flexibilizare a relațiilor de muncă sau o legislație favorabilă angajatorului și mai severă cu angajatul. Aceasta este schimbarea pe care o promovează guvernul portughez.

Economia portugheză crește anul acesta cu 2%, mai mult decât media europeană, după ce anul trecut a avut un avans al PIB tot cu 2%. În plus, Portugalia a ajuns la al treilea an consecutiv în care înregistrează excedent bugetar, 1,3%, în 2023, 0,5%, anul trecut și 0,3% din PIB, anul acesta.

Evoluțiile macroeconomice au contribuit la desemnarea Portugaliei de către publicația britanică „The Economist” drept cea mai bună economie din OCDE. Criteriile luate în calcul au fost rata inflației, ritmul creșterii PIB, rata șomajului și performanța bursieră.

Trebuie să ne aducem aminte că în urmă cu 15 ani, mass-media numea un grup PIIGS al statelor care aveau o gestiune defectuoasă a finanțelor publice. Grupul PIIGS era format din Portugalia, Italia, Irlanda, Grecia și Spania.

Astăzi, PIIGS este istorie. Toate statele și-au pus ordine în finanțe, au, totuși, o rată înaltă a datoriei publice, dar progresele sunt evidente. Pentru a ajunge aici, Portugalia a trebuit să „traverseze deșertul”, adică să primească un ajutor financiar de la Banca Centrală Europeană, Comisia Europeană și FMI, iar în schimb guvernele au crescut TVA și impozite, au redus salariile personalului bugetar și pensii, au înghețat angajările în sectorul public și au privatizat unele companii de stat. A fost calea spre redresare a economiei, costul social nu a fost de neglijat, dar rezultatele sunt evidente.

La final, morala portugheză pentru România. În primul rând, avem un exemplu de politică economică anticiclică. Adică, într-un moment în care economia performează, un guvern alege să ia o măsură nepopulară, dar importantă pentru a asigura „combustibil” de creștere în continuare și anume flexibilizarea Codului Muncii. Cifrele bugetare ar permite guvernului să facă ceea ce orice politician își dorește și anume să crească salariile și cheltuielile bugetare. Și totuși, guvernul portughez vrea să schimbe legislația muncii pentru a permite companiilor să angajeze, să investească și să se dezvolte. În loc să crească salarii și pensii, guvernul portughez preferă să ia măsuri nepopulare, dar care contribuie la viitoarea creștere economică.

În al doilea rând, cazul Portugaliei arată cât de mult se poate schimba o economie într-un deceniu. Cum se poate transforma dintr-un „bolnav” al Europei într-un performer. Este nevoie de politicieni responsabili și pricepuți. Mai rămâne doar ca România să îi găsească.

Guvernul a anunțat parafarea unor înțelegeri cu companiile energetice care exploatează sau explorează zăcăminte de petrol și gaze naturale atât onshore (în teritoriu), cât și offshore (maritim). Este vorba despre OMV Petrom și Romgaz.

Chiar dacă mulți ar fi tentați să privească la procentajul și valoarea redevenței, adevărul este că afacerea încheiată de statul român este mult mai complexă.

În primul rând, trebuie spus că licențele de exploatare contractate de OMV la privatizarea Petrom în urmă cu 15 ani, au fost acordate, în continuare, tot pe o perioadă de 15 ani. Bineînțeles, este o decizie logică din multe puncte de vedere, dar nu putem uita că ani de zile s-au vehiculat idei precum anularea privatizării Petrom, naționalizarea companiei sau renegocierea contractului de privatizare. Aceste idei au fost vehiculate nu doar de către o zonă a publicului, ci și de unii politicieni.

În acest moment, prezența companiei OMV Petrom în economia românească este total diferită de cea din urmă cu 15 ani. În afară de exploatarea unor zăcăminte de gaze naturale și petrol, de rafinăria aflată în proprietate și de o rețea extinsă de distribuție, OMV Petrom are astăzi în exploatare o centrală de producere a energiei electrice, pe care compania a construit-o de la zero, și este implicată, împreună cu Romgaz, în explorarea și viitoarea exploatare a unor perimetre din Marea Neagră. Lipsește din ceea ce era Petrom în anul 2005, rafinăria Arpechim, dar este evident că investitorul austriac a dezvoltat compania pe care a cumpărat-o.

În al doilea rând, tema care acaparează atenția de mai bine de un deceniu este redevența. De-a lungul timpului, au fost tot felul de idei care cereau creșterea redevenței până la sută la sută din producția companiei. Ar fi vrut unii ca firma să își asume toate costurile și statul să primească toate beneficiile. Guvernul a anunțat că a negociat o creștere a redevențelor cu 40%. Pare spectaculos, dar nu este esențial. Adevărul este că sumele încasate anul trecut din redevențe nu sunt foarte mari, 765 milioane de lei.

Dar, redevența nu este decât o parte a sistemului de impozitare. O companie precum Petrom nu achită doar redevența. Firma plătește un impozit asupra veniturilor suplimentare obținute ca urmare a dereglementării prețurilor din sectorul de gaze naturale, plus impozitul asupra veniturilor suplimentare din producția offshore, plus contribuția datorată de titularii de licențe în domeniul energiei electrice și a gazelor naturale, plus impozitul minim pe cifra de afaceri. La care se adaugă impozitele, taxele și contribuțiile clasice, pe muncă sau pe profit plus TVA, care este colectată de la consumatori și plătită la buget.

Afacerea încheiată de statul român cu OMV mai are câteva elemente. De exemplu, compania retrage acțiunea înaintată la Curtea Internațională de Arbitraj de la Paris pe tema legii offshore, o înțelegere bună pentru stat nu doar pentru că elimină riscul de a plăti despăgubiri, ci și pentru că transmite un semn de încredere către investitorii din economia românească.

În plus, OMV Petrom a renunțat la dreptul de a solicita compensații financiare pentru poluarea istorică de la momentul privatizării. Cu alte cuvinte, compania își asumă cheltuielile de depoluare ale vechilor perimetre, obligații pe care până acum le avea statul, iar sumele necesare nu sunt deloc mici, pentru că pot ajunge până la 600 milioane de euro.

Nu în ultimul rând, Romgaz și OMV Petrom au primit o prelungire de doi ani a licenței de explorare pentru perimetrul Neptun Deep, ceea ce este logic, pentru că firmele sunt implicate în zona Mării Negre.

În concluzie, privind în ansamblu, statul a făcut o afacere bună cu OMV Petrom. Cine va spune altceva este posibil fie să nu înțeleagă. fie să nu vrea să înțeleagă.

Impozitele nu au fost niciodată atât de mari în statele OCDE. Aceasta este concluzia fără echivoc a studiului publicat de Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE). În medie, raportul impozite în produsul intern brut (PIB) a ajuns în anul 2024 la 34,1% față de 33,7%, anul precedent. În anul 1965, rata impozitelor în PIB era de numai 25%. Analiza este realizată pentru cele 38 de țări membre ale OCDE și se referă la impozitele persoanelor fizice.

Cea mai mare rată a impozitelor în PIB este în Danemarca, 45%, urmată de Franța cu 43,5%, în timp ce Germania se află la un nivel de 38%. Cea mai scăzută rată a impozitelor din PIB este în Mexic, de 18,3%. Raportul OCDE arată că anul trecut au crescut impozitele în 22 de state din cele 36 de țări membre ale organizației, în 13 state a scăzut rata impozitării, iar într-o singură țară au rămas neschimbate.

Cea mai mare creștere s-a înregistrat, în 2024, în Letonia, acolo unde veniturile bugetare din impozite în PIB au crescut cu 2,4% față de anul precedent din cauza creșterii impozitului pe venit, a contribuțiilor sociale și impozitului pe profit. În Slovenia, contribuțiile sociale au crescut, ceea ce a plasat țara pe locul al doilea în materie de creștere a nivelului impozitelor din PIB.

În Columbia, Coreea de Sud și Norvegia s-a înregistrat o scădere a ratei impozitelor în PIB. Cel puțin în Columbia reducerea s-a datorat scăderii veniturilor din impozitul pe profit.

În anii 2023-2024, contribuțiile sociale și impozitul pe venitul persoanelor fizice au avut creșteri în majoritatea statelor OCDE. În general, guvernele au majorat rata impozitului pe venit pentru a finanța creșterea cheltuielilor publice. Un motiv important pentru care guvernele apelează la creșterea fiscalității este îmbătrânirea populației ceea ce pune presiune asupra cheltuielilor cu pensiile și asistența medicală.

În 2023, anul pentru care studiul OCDE are date complete, contribuțiile de asigurări sociale au avut cea mai mare pondere din veniturile fiscale, cu precizarea că analiza organizației include contribuțiile la capitolul venituri fiscale. După contribuțiile sociale cu o pondere de 25%, impozitul pe venit are o pondere în veniturile fiscale de 23%, impozitul pe profit este la 12%, iar TVA-ul ajunge la 20% din totalul veniturilor.

Statele au structuri fiscale diferite. Unele state încasează cele mai multe venituri din impozitul pe venit. Este cazul Danemarcei care încasează la buget din impozitul pe venit 57% din totalul impozitelor colectate. Pentru alte țări, contribuțiile sociale sunt principala sursă de venit a bugetului de stat. Este cazul Franței, Germaniei sau Spaniei. De asemenea, sunt state în care taxele și impozitele pe bunuri și servicii generează cele mai mari venituri bugetare.

O analiză pe termen lung arată că impozitul pe veniturile persoanelor fizice a fost un factor principal de creștere a veniturilor bugetare în statele OCDE, alături de contribuțiile de asigurări sociale. În perioada 2011-2023, impozitul pe venit a crescut cu 1,6%. Cu toate acestea, impozitele pe veniturile din capital și cele din activități independente au crescut ca pondere.

Spre comparație, în România, cea mai importantă sursă de venituri bugetare este contribuția de asigurări, urmată de TVA și apoi de impozitul pe venit pentru persoane fizice.

În concluzie, analiza OCDE este clară: în ultimii ani, s-a înregistrat o creștere a impozitării. Studiul nu vorbește despre creșterea colectării în termeni românești, ci face o legătură directă între creșterea veniturilor bugetare și creșterea ratei de impozitare. Ceea ce ne arată că multe state iau decizia de a crește impozitele, taxele sau contribuțiile din dorința de a face față cheltuielilor bugetare mai mari. Cea mai simplă metodă de a crește veniturile bugetare, creșterea impozitării, este folosită după cum se poate vedea și de statele OCDE.

Consumul transmite semnale de scădere. Este un moment important, pentru că în ultimii ani consumul a fost principalul motor de creștere al economiei românești. Dacă lucrurile se vor schimba și scăderea consumului se va confirma în următorul an, de exemplu, atunci economia ar trebui să își găsească alte resurse de creștere.

Deocamdată, este prea devreme să spunem că structura economiei s-a schimbat și consumul și-a pierdut tracțiunea. Dar, este clar că avem o schimbare de comportament a consumatorilor.

Mai întâi cifrele. 

În termeni statistici, consumul este denumit volumul cifrei de afaceri din comerțul cu amănuntul. Indicatorul se calculează cu două formule: ca serie brută și ca serie ajustată.

Ajustarea se face în raport de numărul de zile lucrătoare și de sezonalitate. Ambii indicatori sunt relevanți, primul, ca serie brută, pentru că oferă dinamica valorii efective, al doilea, ca serie ajustată, pentru că arată datele comparabile. Dincolo de temele metodologice, cifrele de consum ne arată scăderi pe toată linia.

În octombrie a.c. față de septembrie a.c., consumul a scăzut cu 1,1%, ca serie ajustată, iar ca serie brută scăderea a fost cu 0,6%. De asemenea, scăderea consumului este valabilă și pentru comparația dintre octombrie 2025 și octombrie 2024, respectiv ca serie brută scăderea este cu 4,6%, iar ca serie ajustată cu 4%.

Cifrele sunt importante pentru că ele arată o scădere a consumului pe toată linia. Cu o excepție care, însă, trebuie semnalată și anume comparația între primele 10 luni ale acestui an cu aceeași perioadă a anului precedent.

În acest caz, consumul este într-o ușoară creștere: cu 1,5% ca serie ajustată și cu 1% ca serie brută. Această evoluție arată că pentru o perioadă mai lungă de timp, primele 10 luni ale anului, consumul crește. Desigur, nu în dinamica din ultimii ani, atunci când ritmul de creștere ajungea lejer la 7%-8%, dar totuși se păstrează creșterea. Scăderile punctuale din luna octombrie a.c. transmit bineînțeles un semnal important, dar deocamdată nu putem vorbi despre o modificare fundamentală în economia românească.

Putem înțelege motivele pentru care în octombrie 2025 consumul înregistrează un recul. Este un an în care salariile bugetare și pensiile au rămas la nivelul de la sfârșitul anului trecut. În schimb, rata inflației a urcat până aproape de 10% și vine după alți câțiva ani de creștere. Cu alte cuvinte, un an cu creșteri de prețuri și cu salarii la stat și pensii înghețate. La care adăugăm creșterea TVA, a accizelor și creșterea așteptată începând cu anul viitor a taxelor locale și a unor impozite generale. Dacă luăm în calcul și elementul încredere în economie, atunci vom avea un tablou aproape complet. În aceste condiții, reducerea consumului este normală.

Să facem precizarea că aici vorbim despre efectele din economie și asupra consumatorilor. În ceea ce privește eforturile de ajustare bugetară (creșteri de taxe sau impozite și înghețarea unor venituri salariale) ele sunt legitime în condițiile în care guvernul face eforturi de reducere a deficitului bugetar.

Practic, scăderea consumului s-a întâmplat pentru toate categoriile de produse: mai mult la alimente, băuturi și tutun, în medie la carburanți și mai puțin la mărfurile nealimentare.

După mai bine de un deceniu în care consumul a contribuit la creșterea economică într-o proporție exagerată și cu efecte precum creșterea deficitului de cont curent, lucrurile se schimbă.

Întrebarea este: poate găsi economia românească un alt motor de creștere în cazul în care consumul se gripează?

Dacă privim datele produsului intern brut, există o creștere a contribuției investițiilor la firava creștere de PIB, ceea ce poate suplini parțial scăderea consumului. În plus, reducerea consumului ar putea să aibă ca efect și o scădere a deficitului comercial. Așadar, economia se reașează. Ca de obicei, apar riscuri și oportunități.

America va avea un nou program financiar inclus în legea „mare și frumoasă” promovată de președintele Trump și votată de Congresul american în vara acestui an. Planul constă în plata către copii a unei sume de 1.000 de dolari.

Sunt câteva reguli. Copiii cu cetățenie americană născuți în perioada 2025-2028 vor primi într-un cont special la Trezorerie suma alocată de stat. Banii nu vor putea fi cheltuiți până la vârsta de 18 de ani, atunci când vor fi transferați într-un cont al unei societăți de valori mobiliare sau al unei bănci. În principiu, banii strânși în contul de la Trezorerie ar trebui investiți în acțiuni, dar există și variante conform cărora investițiile se vor putea face și în fonduri mutuale sau în așa-numitele ETF-uri.

În „contul Trump” se pot strânge mai mulți bani decât mia de dolari acordată de stat. Astfel, părinții, rudele sau chiar companiile pot depune în cont o contribuție de cel mult 5.000 de dolari anual până cu un an înainte de împlinirea vârstei de 18 ani. Limita putea fi mai mare, dat fiind că suma nu beneficiază de deductibilitate fiscală.

„Conturile Trump” vor fi alimentate începând cu 4 iulie 2026 (Ziua Independenței în SUA). În completarea programului, familia Dell, în care Michael Dell este fondatorul și CEO al companiei Dell Technologies, a anunțat o donație de 6,25 miliarde de dolari. Sumele plătite vor avea alte principii decât cele ale programului guvernamental, în sensul că ele pot fi achitate către copii cu vârste de până la 18 ani și se vor concentra pe gospodării care au câștiguri anuale mai mici de 150.000 de dolari. Banii donați de familia Dell vor fi o plată nerambursabilă de 250 de dolari pentru 25 milioane de copii. Michael Dell a explicat că programul său vrea să fie mai mult decât un sprijin financiar, să reprezinte un mod de a face educație economică pentru copii, o metodă prin care aceștia să înțeleagă, de exemplu, ce este dobânda compusă. De altfel, Dell a povestit că a fost învățat de la vârste fragede să economisească și în felul acesta a văzut cum „se înmulțesc”. banii.

Sunt câteva lucruri care nu îmi plac la programul lui Trump. În primul rând, caracterul său pronunțat populist. A oferi 1.000 de dolari nu are nimic de-a face cu educația economică și foarte puțin cu economisirea. Nimic și nimeni nu garantează că alături de cei 1.000 de dolari de la stat se vor mai strânge și alții de la părinți sau rude. Gestul este mai mult politicianist decât educațional.

În al doilea rând, programul nu face decât să arunce „bani din elicopter”. Nu încurajează economisirea prin impunerea unei sume care să fie adăugată anual de părinți și care eventual să fie dedusă din impozitele plătite de persoanele fizice. De fapt, programul păcătuiește pentru că în loc să ofere „o undiță” dă „câteva kilograme de pește”. În plus, programul nu face diferențe între familii, în funcție de veniturile obținute.

În al treilea rând, SUA a făcut anul acesta o serie de eforturi pentru reducerea deficitului bugetar, inclusiv prin măsuri de disponibilizări în rândul angajaților bugetari. Chiar dacă se va găsi scuza că este un program adresat copiilor, alocarea unor sume substanțiale intră în contradicție cu obiectivul de scădere a deficitului. În special, pentru un program care va avea, peste mai bine de un deceniu, o eficiență incertă pentru economie.

Și europenii sunt tentați de astfel de programe, dar sumele puse în joc sunt mai mici, iar variantele de folosire a banilor sunt mai diverse decât în SUA. Astfel, cancelarul german Friedrich Merz a vorbit despre un proiect prin care se vor plăti 10 euro lunar pentru copii cu vârste cuprinse între 6 și 18 ani pentru a fi economisiți pe termen lung, pentru pensie.

În Franța, un grup de deputați a propus un proiect de lege prin care se oferă de către stat fiecărui copil născut 1.000 de euro, un capital pentru viitoarea pensie. În concluzie, copiii trebuie educați din punct de vedere economic. Dar, „banii aruncați din elicopter” nu sunt cea mai bună soluție.

Italia are un plan. Să devină o forță europeană în industria semiconductorilor. Pentru acest lucru, Italia atrage investitori străini și îi susține pe cei autohtoni.

De cel puțin un deceniu, specialiști și politicieni români vorbesc despre schimbarea modelului de creștere al economiei românești, în sensul măririi ponderii industriilor cu valoare adăugată ridicată. Deocamdată, totul a rămas la nivelul vorbelor. Concret, nu există nici o strategie și nici un plan de acțiune care să conducă la o schimbare.

Din acest punct de vedere, există câteva experiențe notabile în Europa, printre care și cea a Italiei. Astfel, în timpul crizei de aprovizionare cu semiconductori declanșată în anul 2020, Italia a înțeles caracterul strategic al acestor produse. Guvernul Draghi a inițiat o analiză a sectorului de semiconductori și prima constatare a fost prezența în economia Italiei a unor companii europene și din afara Europei.

Prin legislație sau prin strategie au fost încurajate investițiile strategice în domeniul semiconductorilor, drept urmare, au fost derulate două proiecte majore, în Catania și Agrate.

Legislația privind investițiile strategice a încurajat compania europeană, Aixtron, să construiască o fabrică în regiunea Piemont și o companie din Singapore a primit acordul Comisiei Europene pentru a face o investiție în orașul Novara.

Guvernul Meloni a păstrat direcția strategică a investițiilor în domeniul semiconductorilor încurajând investitorii străini și consolidându-i pe cei autohtoni. Italia a ajuns să facă alocări bugetare pentru inițiativele în sectorul de tehnologie la nivelul Germaniei, arată un raport al Institutului Montaigne. De asemenea, Ministerul Industriei a reînnoit angajamentul de a susține acest sector.

Analizele specialiștilor au arătat dependența unor industrii italiene de producția și aprovizionarea cu semiconductori. Este vorba despre industria auto, cea aerospațială, sectorul de producție de echipamente industriale și de automatizare. De exemplu, proiectele din Catania și Agrate s-au concentrat pe cipurile folosite în sectorul auto.

Unele dintre companiile italiene integrate au început să își regândească lanțurile de aprovizionare. De exemplu, o firmă importantă, precum Leonardo, are în plan să producă semiconductori. Dar, experții constată totuși că lucrurile se mișcă destul de lent.

De fapt, Italia se înscrie într-o tendință europeană de dezvoltare a sectorului de semiconductori. De exemplu, este un proiect important în Germania, la Dresda, iar Italia pare că vrea să joace un rol semnificativ alături de Germania în viitoarea dezvoltare a sectorului european de cip-uri.

În această idee, prezența ESMC, o asociere a unor companii europene cu firma taiwaneză TSMC, este un pas important pentru sectorul italian.

Peninsula găzduiește o serie de centre de dezvoltare nu doar pentru companii italiene, ci și străine. Astfel, un centru din orașul Pavia include 10 firme: două italiene, două europene și șase din afara Uniunii Europene. Aceste centre sunt ca o poliță de asigurare, în sensul că indiferent dacă sunt investitori autohtoni sau străini pot oferi aprovizionarea industriilor cu semiconductori.

La final, analiza institutului francez trage un semnal de alarmă. În acest moment, în Europa proiectele de investiții se derulează prea lent. Este nevoie să se traverseze birocrația europeană și să fie respectate toate regulile. Aceste proceduri consumă timp, ceea ce reduce din competitivitatea investiției. De aceea, viteza cu care se realizează proiectele de investiții ar trebui să fie mult mai mare.

De asemenea, Italia a creat și un Institut de Tehnologie care se ocupă de cercetare în robotică. În concluzie, Italia devine un model european în materie de tehnologie, alături de Germania.