Economia reală

Războiul tarifelor al lui Donald Trump nu s-a încheiat. Negocierile continuă și în primele zile ale lunii iulie a.c., atunci când expiră amânarea anunțată de președintele american, vom afla rezultatele.

Până atunci, Donald Trump are de dat o nouă luptă, cea referitoare la legea care își propune să susțină economia americană. Părerile sunt împărțite. Președintele Trump spune că a promovat o lege “mare și frumoasă”, în timp ce fostul său aliat, Elon Musk, a scris că este un act normativ care „va încuraja industriile vechi și le va descuraja pe cele moderne”.

Dincolo de aceste controverse, CBO, un organism american independent de previziuni bugetare, a publicat recent o analiză referitoare la legea promovată de președintele american.

Pe scurt, institutul prognozează că datoria publică a SUA va crește din cauza aplicării legii cu 2.400 de miliarde de dolari până în anul 2034. Este o dinamică îngrijorătoare pentru că deja datoria americană este de aproximativ 37.000 miliarde de dolari. Efectele încep să se vadă, pentru că luna trecută agenția Moody s a redus ratingul perfect al SUA, care era triplu A.

De asemenea, piețele financiare pun presiune asupra creșterii randamentelor obligațiunilor americane, active financiare care de foarte mult timp reprezintă un reper pentru investitori datorită dobânzilor reduse.

Proiectul de lege a fost adoptat de Camera Reprezentanților și a intrat deja în dezbaterea Senatului, iar președintele Donald Trump își dorește să fie aprobat până în data de 4 iulie a.c., din motive lesne de înțeles. Legea prevede o reducere de taxe și impozite, precum și implementarea unui sistem de credite fiscale.

Pare destul de ciudat să existe contestatari ai unei legi care oferă o reducere a sarcinii fiscale, dar observațiile sunt legate, pe de o parte, de sectoarele care vor beneficia de scăderea taxelor sau impozitelor și, pe de altă parte, de creșterea galopantă a datoriei într-un moment în care eforturile ar trebui să fie exact în sens invers, adică de reducere a deficitului bugetar și a datoriei publice. Nu în ultimul rând, există o îngrijorare legată și de reducerea cheltuielilor alocate sistemului de sănătate.

Varianta Casei Albe este complet diferită de prognoza institutului independent. Administrația mizează pe o reducere record a deficitului bugetar cu 1.600 miliarde de dolari și o scădere a cheltuielilor publice cu 1.200 miliarde de dolari în următorii 10 ani. Președintele Trump a mizat, în promovarea legii, pe venituri în plus la buget obținute din aplicarea noilor tarife vamale. Dar, deocamdată, așteptările nu se împlinesc, pentru că nu sunt încheiate acordurile bilaterale, iar sumele ce urmează a fi încasate din creșterea taxelor vamale sunt incerte.

Chiar și în interiorul Partidului Republican au apărut voci care contestă proiectul de lege. Unii politicieni republicani nu sunt de acord cu creșterea deficitului bugetar, alții, contestă scăderea alocărilor pentru sistemul medical și arată că milioane de americani și-ar putea pierde asigurarea medicală.

Elon Musk critică proiectul, de data aceasta, de pe poziția de om de afaceri. El consideră că legea este „scandaloasă și clientelară”. Desigur, însă, atunci când spune toate acestea trebuie să luăm în calcul că este nemulțumit de beneficiile fiscale pe care proiectul de lege le aduce propriilor companii și respectiv sectorului tehnologic.

În acest moment, veștile care vin de la economia reală nu sunt cele mai bune. Adică, în primul trimestru al acestui an în termeni anuali economia americană a înregistrat o scădere cu 0,2%. Cauza principală a acestui recul vine de la importurile în avans realizate de companii. Deci, taxele vamale, până să aducă bani la buget, au dus la scăderea economiei americane. O scădere care complică și mai mult planul administrației Trump de reducere a impozitelor și taxelor.

Ieri seară, Ministerul Muncii a publicat pentru transparență decizională un proiect de ordonanță de urgență prin care se plafonează cuantumul sporului pentru condiții periculoase sau vătămătoare de muncă. Nota de fundamentare a actului normativ nu specifică numărul de angajați din sectorul public care beneficiază acum de plata acestui spor.

În afară de angajații din sectorul de ordine publică este greu de înțeles cine ar mai putea beneficia de un astfel de spor de condiții periculoase de muncă. Poate minerii sau petroliștii, dar aceștia nu sunt plătiți de la buget, ci din banii companiilor unde sunt angajați. Mai mult, înțelegem că și în administrația locală sunt plătite astfel de sporuri.

Cum va funcționa plafonarea sporului? Dacă în acest moment sporul de condiții periculoase de muncă se plătește la nivelul de 15% din salariul brut, dar nu mai mult de 1.500 de lei brut. după adoptarea ordonanței sporul va fi de maximum 300 lei brut.

Dacă nota de fundamentare a ordonanței de urgență nu specifică mai exact categoriile de personal care încasează acest spor salarial, în schimb, este menționat impactul asupra bugetului. Se vor face economii de 1,35 miliarde de lei, adică aproximativ un miliard la bugetul de stat și alte 298 milioane de lei la bugetele locale.

România este în situația bugetară în care contează chiar și 100 milioane, dar 1,35 miliarde de lei? Ministrul educației a dat startul reducerilor de cheltuieli anunțând renunțarea la așa-numitele burse tehnologice și pentru olimpici. Conform ministrului Daniel David, plata totală a burselor școlare este de șapte miliarde de lei pe an.

Cert este că, deși tăierea unor burse școlare pare o operațiune pripită, volumul reducerii de cheltuieli și beneficiile pe care bursele le aduc asupra calității procesului de învățământ justifică o asemenea decizie. De fapt, extinderea sistemului de burse dă senzația că statul a dorit să plătească elevii pentru a veni la școală. Ceea ce este în esență greșit. Chiar dacă abandonul școlar este una din marile probleme ale sistemului de educație din România, ideea că statul oferă elevii pentru a-i aduce la școală nu este cea mai inspirată.

Am văzut și primele proteste. Studenții nu sunt de acord cu micșorarea burselor, iar un sindicat al polițiștilor a transmis un comunicat în care arată că este împotriva reducerii sporului pentru condiții periculoase de muncă.

Dar, aceste măsuri sunt doar începutul. Săptămâna viitoare este de așteptat ca guvernul să publice legislația pe baza căreia se vor aplica măsurile incluse în planul de ajustare bugetară și în programul de guvernare. Atunci, vom avea creșteri de TVA, de impozit pe dividende, de accize sau a impozitului pe proprietate. O bună parte din măsuri sunt deja anunțate în programul de guvernare.

Săptămâna viitoare se vor supăra antreprenorii, oamenii de afaceri și managerii din sectoare economice foarte diferite. Evident, nimeni nu este fericit când trebuie să plătească taxe sau impozite mai mari.

Va urma probabil și o listă cu investițiile care se opresc. Evident, toată lumea va fi supărată. Dar, să nu ne prefacem că nu știam. Anul trecut, încheiat cu un deficit de 9,3% din PIB - ESA, cu o creștere a salariilor bugetare cu 31 miliarde de lei, adică cu 24%, cu o creștere a investițiilor cu 20 miliarde de lei față de anul 2023, era clar că suntem în fața unor excese bugetare.

Fiecare a beneficiat în felul lui, mai mult bugetarii, mai puțin micii antreprenori și companiile care au putut vinde într-un climat inflaționist. Anul trecut, au fost bani în piață. Anul acesta, plătim toți. Unii mai mult, alții mai puțin. Acesta este prețul pe care trebuie să îl plătim pentru ca bugetul României să se echilibreze parțial. Dacă acest lucru nu se va înțelege, dacă sindicatele vor protesta, dacă tăierile de cheltuieli și măririle de taxe vor fi contestate în stradă sau în instanță, România are mari șanse să se prăbușească din punct de vedere bugetar.

Una din rețelele comerciale cu capital românesc care a avut o dezvoltare remarcată pe piața locală a fost vândută către proprietarul a două lanțuri de magazine germane care se află pe piața autohtonă. Proprietarii „La Cocoș”, un retailer de tip hypercash caracterizat de magazine cu suprafață mare, cu un sortiment limitat de produse și cu discounturi pentru cumpărători în funcție de cantitatea achiziționată, a parafat o înțelegere de vânzare a companiei în proporție de 70% către companiile Kaufland si Lidl care fac parte din grupul german Schwarz.

Retailerul „La Cocoș” are deja patru magazine în țară, a atins o cifră de afaceri de aproximativ un miliard de lei, ceea ce îl face cea mai puternică rețea alimentară cu capital românesc. Retailerul are patru magazine în cîteva mari orașe și planuri pentru o dezvoltare rapidă în teritoriu.

Nu este o tranzacție ca oricare alta, pentru că este vorba despre o afacere de succes, pe o piață extrem de competitivă, aflată în luptă comercială cu concurenții cu capital străin.

Desigur, nu este nimic de reproșat unui investitor român care se hotărăște să își vândă afacerea total sau parțial către concurenți. Dar, ne plac poveștile de succes în care firmele locale reușesc să se impună pe piață în fața investitorilor străini. Avem câteva exemple în acest sens, nu multe, dar sunt. Dedeman este cazul cel mai celebru care s-a dezvoltat sistematic pe o piață în care competitorii străini au fost nevoiți să își vândă afacerea din România sau să iasă pur și simplu de pe piață.

Banca Transilvania este un alt exemplu în care o societate românească s-a consolidat pe o piață extrem de concurențială precum cea bancară. Mai mult, Banca Transilvania a reușit chiar să ajungă pe primul în clasamentul băncilor în funcție de active, după ce a dus o politică agresivă, dar bine gândită de achiziții.

Este important că o companie este cu capital autohton sau străin? În esență, nu contează ce culoare are pisica, important este să prindă șoareci. Este clar că așa stau lucrurile. Numai că, dincolo de orgoliile locale, o companie românească are un avantaj major față de una cu capital străin. Nu este vorba despre facilități acordate clienților locali. Putem fi siguri că „La Cocoș” sau Banca Transilvania au aplicat aceleași politici de dezvoltare, de marketing și de preț ca și ceilalți competitori. Nu au făcut derogări de la principiile eficienței. Altfel, nu ar fi putut să reziste pe piață.

Dar, marele avantaj al unei companii românești de succes este că investește banii în țară și dividendele pe care le distribuie rămân pe piața locală. Nu este nimic de reproșat investitorilor străini, sunt perfect îndreptățiți să repatrieze profitul. Însă, păstrarea sumelor distribuite ca profit în țară și eventual investirea lor în afaceri locale este fără îndoială un avantaj pentru economia națională.

Vânzarea afacerii „La Cocoș” oferă un prilej pentru a ne întreba din nou: de ce antreprenorii români care ajung la un anumit nivel decid să vândă afacerea? În ultimii ani, au fost explicații diferite: s-a spus că poate oamenii au obosit să lupte pentru cotă de piață, că poate prima generație de antreprenori a îmbătrânit și în lipsa unor moștenitori dornici să continue afacerea ajung la soluția vânzării, au fost cazuri în care antreprenorii români care au vândut au continuat să investească, dar în alt domeniu. Sunt mai multe explicații, toate valabile într-o proporție mai mare sau mai mică, dar în sinea lui publicul românesc probabil că se simte ușor dezamăgit de fiecare dată când un brand consolidat pe piață de antreprenori locali este vândut majoritar sau în totalitate către competitori străini.

Nu avem calitatea să reproșăm nimic unui om de afaceri român care se hotărăște să își vândă afacerea. El știe cel mai bine eforturile pe care le-a făcut pentru a dezvolta business-ul, știe cel mai bine riscurile pe care și le-a asumat, uzura pe care a acumulat-o sau gândirea strategică pe care o are atunci cînd se decide să facă tranzacția.

Ne place sau nu decizia este a antreprenorului român și indiferent cât de mult am vrea să avem campioni naționali trebuie să înțelegem că decizia este a omului de afaceri român. Este singurul care poate decide vânzarea sau dezvoltarea.

Fostul ministru al finanțelor, Marcel Boloș, a prezentat propria versiune despre felul în care deficitul bugetar a explodat în anul 2024. Cheltuielile nebugetate sunt de vină. Corect. Doar că nu se înțelege motivul pentru care fostul ministru nu a putut opri creșterea iresponsabilă a cheltuielilor bugetare.

Ministrul Marcel Boloș a avut de-a lungul timpului momente de sinceritate, oarecum atipice pentru un politician. Ieri, fostul ministru al finanțelor a prezentat un fel de raport de activitate, de fapt, o serie de informații referitoare la anul 2024 prin care Marcel Boloș dorește să se scuze pentru activitatea sa în fruntea Ministerului Finanțelor.

Dar, cum se spune, cine se scuză, se acuză. Așadar, domnul Boloș explică modul în care, anul trecut, bugetul de stat a ajuns de la un deficit de 5% din PIB (atât cât a fost proiectat) la 8,7% în termeni cash și 9,3% din PIB, în termeni ESA. Practic, aproape că deficitul s-a dublat față de nivelul la care a fost proiectat bugetul. Este o contraperformanță enormă și de aceea explicațiile fostului ministru au două morale: pe de o parte, ne arată mecanismul prin care s-a ratat complet ținta deficitului, pe de altă parte, este un exemplu de iresponsabilitate administrativă care nu ar trebui să se mai repete.

Marcel Boloș menționează că anul trecut veniturile bugetare au crescut în limitele planificate în buget. Adică, deficitul bugetar a fost cauzat practic de creșterea fără discernământ a cheltuielilor publice. De altfel, fostul ministru al finanțelor confirmă că explozia deficitului bugetar a fost cauzată de creșterea cheltuielilor.

Mai mult, Marcel Boloș prezintă cheltuielile nebugetate pe capitole. Informațiile sunt utile, pentru că dacă actualul guvern și-ar propune ca beneficiarii creșterii deficitului să contribuie la reducerea lui, ar trebui să țină cont de capitolele de cheltuieli nebugetate. Dar, șansele ca acest lucru să se întâmple sunt mici.

Așadar, creșterea deficitului bugetar a fost din cauza cheltuielilor cu salariile plătite din fonduri publice - 19 miliarde de lei mai mari decât suma bugetată, cheltuielile cu asistența socială, cu pensiile într-o proporție covârșitoare, au fost cu 14 miliarde de lei mai mari decât cele incluse în buget, cheltuielile cu investițiile au fost cu 18,5 miliarde de lei mai mari decât cele bugetate și, în fine, cheltuielile cu bunuri și servicii au depășit bugetul cu 12,5 miliarde de lei.

Se pun două întrebări: cum a fost posibil să se întâmple așa ceva? și dacă răspunde cineva pentru această situație?

La prima întrebare, Marcel Boloș răspunde fără probleme și anume vinovate de creșterea deficitului au fost cheltuielile care nu fost bugetate. Fostul ministru vrea să arate că nu are nicio vină, adică toate cheltuielile în plus nu au fost inițiate de Ministerul Finanțelor. Ba chiar, ministerul a precizat în aviz că aplicarea legii pensiilor trebuie să vină la pachet cu reforma fiscală. Numai că reforma fiscală nu s-a mai făcut.

În cazul creșterilor de salarii, Boloș susține că ministerul pe care îl conducea a recomandat ca guvernul să nu le aprobe. La fel au stat lucrurile și în cazul cheltuielilor de sănătate sau a celor cu investițiile publice. Dar, guvernul a trecut peste avizul Finanțelor și a aprobat ordonanțe de urgență, ceea ce obligat Executivul să efectueze cheltuielile.

Ne-am obișnuit să spunem că Ministerul Finanțelor are „pâinea și cuțitul” în mână, în sensul că decide toate cheltuielile publice. De asemenea, se știa că Finanțele pot să blocheze cheltuielile care nu sunt înscrise în buget, pentru că bugetul este „sfânt” pentru orice ordonator de credite. Fostul ministru ne spune că alte ministere au promovat legi sau ordonanțe care au obligat Finanțele să asigure resursele financiare.

Acest lucru ne arată că regula privind avizul Finanțelor nu mai funcționează. În mod normal, un aviz negativ justificat de absența fondurilor bugetare ar trebui să blocheze proiectul de lege. Dar, din motive de neînțeles impactul bugetar este ignorat. Faptul că guvernul a forțat prin legi sau ordonanțe Ministerul Finanțelor să asigure banii chiar și în condițiile în care cheltuielile depășeau bugetul este ilegal și iresponsabil economic. Marcel Boloș ar fi trebuit să oprească escaladarea deficitului. Chiar și spunând public ce se întâmplă. În ultimă instanță, fostul ministru al finanțelor ar fi avut la îndemână o decizie forte numită demisia. Demisia de onoare.

Planul de scădere a deficitului bugetar poate fi criticat dur. Dar, nu trebuie uitat că este un program reformist. Poate printre ultimele.

Programul de guvernare, chiar dacă nu a fost prezentat oficial, a apărut ieri în mass-media. O dată cu planul de ajustare bugetară au venit și comentariile.

Este clar că programul de guvernare poate fi criticat, până la a fi făcut praf. Se poate vorbi foarte mult despre efectele adverse pentru economie pe care le pot avea unele măsuri. Evident, cele mai vehemente reacții le-au stârnit creșterile de taxe și impozite. Cota standard de TVA nu crește, dar sunt mărite cotele reduse, cu excepțiile numite alimente și medicamente. Au început deja calculele cu cât vor crește prețurile sau tarifele pentru unele sectoare, cum ar fi de exemplu, industria ospitalității sau domeniul imobiliar.

De asemenea, planul include și o creștere a accizelor cu 10%, fără însă a preciza clar dacă este vorba despre toate accizele sau doar despre o parte dintre ele. Dacă adăugăm și creșterea cotei pentru impozitul pe dividende vom avea imaginea efectului acestor majorări de taxe sau impozite asupra prețurilor.

Este probabil ca multe companii să arunce direct în prețuri creșterile de taxe și impozite dintr-un motiv atât de simplu și anume mulți antreprenori și oameni de afaceri s-au săturat să suporte reducerile de deficit bugetar.

Mai complicat este că o creștere a inflației va amâna reducerea dobânzii de politică monetară și ar putea avea ca efect și o reducere a consumului. Nu este obligatoriu ca toate aceste evoluții să se întâmple, dar nici nu pot fi excluse. Deocamdată, nu sunt precizări legate de creșterea impozitului pe proprietate, de taxarea ecologică și de creșterea valorii pentru taxa de rovignetă, dar toate vor crește.

Pensionarii pot fi dezamăgiți de programul de guvernare, pentru că varianta publicată de mass-media include introducerea plății unei contribuții de sănătate în cuantum de 10% din suma care depășește 4.000 de lei. Obiecția esențială care s-a ridicat a fost aceea că pragul de la care se aplică plata CASS este prea mic. Va trebui să vedem dacă programul care va fi prezentat de premier va menține pragul la 4.000 de lei sau îl va crește.

Nemulțumirea este legată și de modul în care a fost prezentat programul de guvernare. Acesta a urmat modelul construirii bugetului, în fiecare an cheltuielile sunt sigure, veniturile sunt incerte. La fel se întâmplă și în programul de guvernare. Creșterile de taxe și impozite sunt certe, în timp ce reformele asumate prin program pot rămâne doar pe hârtie.

Sunt, totuși, câteva ținte ambițioase în materie de reducere a cheltuielilor. Cea mai interesantă dintre ele este reducerea personalului cu 20%. Nu este clar dacă programul vorbește despre angajații din administrația centrală sau despre cei din administrația locală.

De asemenea, programul de guvernare vrea să întărească lupta cu evaziunea, fie prin schimbarea legislației, fie prin întărirea controalelor fiscale în zone în care nivelul de evaziune este ridicat. La acest punct observația esențială este că multe guverne și-au propus să combată evaziunea, dar niciunul nu a reușit. Și atunci, întrebarea este: de ce ar reuși acest Executiv?

Dincolo de planul de ajustare bugetară, sunt semne de întrebare și în cazul unor miniștri. Fie din cauza studiilor, fie din cauza lipsei de experiență pentru portofoliile pe care le-au primit, fie din cauza păstrării în guvern a unor vechi demnitari.

Sunt o mulțime de motive pentru care planul bugetar poate fi criticat sau ar putea genera efecte negative în economie. Sunt multe rele care pândesc programul de guvernare. Dar, în esență, programul este șansa care ne ferește de răul cel mare și anume derapajul finanțelor publice românești. În esență, programul are obiective reformiste. De aceea, este condamnat să reușească. Poate fi una din ultimele șanse.

Evoluția indicatorilor bugetari, în special deteriorarea deficitului bugetar, îi face pe cetățeni să se întrebe: cum s-a ajuns aici? Răspunsul se poate sintetiza într-o afirmație: România a avut în ultimii șase ani consecutivi deficit excesiv. Aceasta ne spune multe despre iresponsabilitatea bugetară pe care am traversat-o.

Există o înțelegere la nivel politic pentru ca reprezentanții partidelor să se abțină de la comentarii privind responsabilitatea celor au dus România în actuala situație bugetară. Politic, este o hotărâre care poate fi înțeleasă. Pe de o parte, pentru că primele două partide care formează noua coaliție guvernamentală sunt „cu musca pe căciulă” și deci ar fi culmea să vorbească despre „greaua moștenire”. Pe de altă parte, ideea de a merge înainte este o dovadă că acum este nevoie de o înțelegere pentru ce va urma mai mult decât de reproșuri pentru ce a fost.

Cu toate acestea, publicul este îndreptățit să se întrebe: cum am ajuns aici? Publicul trebuie să știe din ce cauză este nevoie ca anul acesta și în următorii ani România să aibă nevoie de un pachet de măsuri de ajustare bugetară.

România are deja șase ani consecutivi în care a înregistrat deficit bugetar mai mare decât soldul optim stabilit la nivel european, respectiv 3% din PIB. Evident, sunt și explicații legate de deficitul excesiv. În anul 2020, criza sanitară a obligat toate statele membre la cheltuieli bugetare suplimentare, ceea ce a crescut deficitul bugetar în întreaga Uniune Europeană.

În anul 2022, a izbucnit războiul din Ucraina, ceea ce a schimbat mult datele economice, mai ales în privința creșterii inflației. Scuze se pot găsi, dar situația la nivel european ne arată că multe state membre au reușit ca destul de repede să revină cu deficitul bugetar sub 3% din PIB.

În schimb, România a acționat de parcă ar fi fost pradă inconștienței bugetare. Culmea a fost atinsă anul trecut atunci când România a înregistrat un deficit de 9,3% din PIB, în termeni ESA. Iată câteva date din raportul Consiliului Uniunii Europene din 13 iunie a.c. referitor la faptul că România nu a luat măsuri eficace pentru reducerea deficitului bugetar.

Documentul precizează situația complicată în care se află România, din punctul de vedere bugetar. Consiliul arată clar că eforturile pentru reducerea deficitului au fost insuficiente și drept urmare rezultatele nu au fost pe măsura angajamentelor luate față de Comisia Europeană.

Instituțiile europene măsoară cu un indicator specific progresele de reducere a deficitului. Este vorba despre cheltuielile nete care înseamnă cheltuielile totale din care se scad cele cu dobânzile, măsurile discreționare privind veniturile, cheltuielile aferente programelor din fonduri europene, inclusiv cofinanțarea, cheltuielile ciclice cu indemnizațiile de șomaj și cheltuielile prilejuite de măsuri cu caracter excepțional. Pare destul de complicat, dar este destul de clar și anume se încearcă o evidențiere a evoluției cheltuielilor permanente.

De altfel, documentul Consiliul Uniunii Europene – Ecofin include un calendar concret, anual și cumulat pe următorii ani, referitor la ritmul maxim de creștere a cheltuielilor nete. Cifrele se pot găsi în documentul european.

Astfel, anul trecut, cheltuielile nete au crescut cu 20%, iar cumulat în anii 2024 și 2025, Comisia Europeană estimează că va fi o creștere a cheltuielilor nete cu 26%, mai mult decât creșterea maximă recomandată care este de 20%. Ceea ce înseamnă că în continuare România nu poate scădea cheltuielile publice. De aceea, pentru a convinge partenerii internaționali este nevoie de pachetul de ajustare bugetară.

Cine și ce ne-a adus aici? Chiar dacă politicienii nu vor să se mai uite înapoi, cetățenii o pot face. Iar cifrele din ultimii ani îi ajută să înțeleagă ce s-a întâmplat.

De la buget lipsesc 30 miliarde de lei pentru ca România să reducă deficitul. Și totuși, cei 30 miliarde de lei sunt „sub nasul” Ministerului Finanțelor. Doar că nu îi poate lua.

Site-ul de știri digi24.ro a avut ideea să solicite informații referitoare la datoriile pe care le au companiile către stat. Agenția Națională de Administrare Fiscală (ANAF) a răspuns trimițând datele centralizate la sfârșitul lunii aprilie a.c.

Și ce să vezi? Totalul restanțelor la plată recuperabile (o noțiune utilizată de fisc) este de 33 miliarde de lei. Vă spune ceva această cifră? Sigur că da. Este valoarea pe care „toată floarea cea vestită” a politicii românești o caută de aproape o lună pentru a ajusta deficitul bugetar.

Restanțele la plată sunt către bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat și către Fondul Unic pentru Sănătate. Această distribuție contează mai puțin pentru că acum se caută soluții pentru a aduce mai multe venituri la buget (cu o eventuală creștere de TVA, a impozitului pe profit sau pe dividende) sau mai multe venituri la fondul de sănătate (prin ideea de a impune contribuții pentru pensiile care depășesc un anumit nivel și prin aplicarea CASS pentru încasarea de dividende, de exemplu).

Suma imensă acumulată ca datorii către stat ne arată încă o dată cât de incorect funcționează statul român. Unele companii își plătesc datoriile la zi, sunt corecte și probabil au dificultăți să rămână în piață, alte firme sunt tolerate de administrație, acumulează datorii și găsesc apoi portițele legale pentru a nu le mai plăti niciodată. Cu siguranță, o parte din datoriile de 33 miliarde de lei către stat se pot încadra la evaziune fiscală și, totodată, constituie o parte din acel gap de TVA sau din economia gri. Dar, statul român privește nepăsător cum se acumulează datoriile și, apoi, nu face nimic concret pentru a le recupera.

Este o viciere a mediului concurențial, dar și un mod de a-i lua de fraieri pe cei bun-platnici. În sensul că nu doar că își achită obligațiile către stat, ceea ce alte companii nu fac, dar trebuie să suporte și eventuale creșteri de taxe sau impozite pentru a acoperi golurile în buget făcute de evazioniști.

Sunt două categorii de datornici: companii cu capital de stat și firme private. Site-ul Digi24.ro dă câteva exemple de firme de stat care au datorii mari, precum Romarm, Colterm sau CFR Marfă. Desigur, sunt mult mai multe, pentru că informațiile de la ANAF arată că există 600 de companii deținute integral sau parțial de stat care au în total datorii de cinci miliarde de lei. Când vezi aceste cifre, nu poți decât să fii uimit văzând că politicienii social-democrați resping obsesiv orice măsură de restructurare sau de listare la bursă a unor pachete de acțiuni de la companiile de stat. Un nivel atât de ridicat al datoriilor la firmele cu capital de stat ne arată că aceste companii au fost orice, dar în niciun caz nu au fost orientate către piață. Au folosit ca supape sociale și au fost „căpușate” de oameni de partid și de amicii lor. De aceea, fiscul a tolerat acumularea datoriilor.

Acum, însă, traversăm un moment complicat în care oamenii de afaceri și antreprenorii corecți nu își mai pot permite să suporte din nou nota de plată a ajustării bugetare. Din acest punct de vedere, este absolut necesar ca legislația și instituțiile statului să oprească acumularea datoriilor la bugete de la companiile cu capital de stat.

În ceea ce privește firmele private, povestea datoriilor lor este diferită de cea a companiilor publice. În acest caz, o bună parte din datorii provine de la firme intrate în faliment sau în insolvență.

Într-o economie de piață instituția falimentului este normală. În România, insolvența și falimentul au ajuns un mod de viață pentru cei care nu își plătesc datoriile la stat. Multe dintre aceste companii aflate în insolvență sau faliment mai sunt doar niște „cochilii” golite de active de acționari sau administratori și din care fiscul nu mai poate recupera mai nimic. Întrebarea este: în câte cazuri fiscul s-a îndreptat către administratorii acestor companii pentru a-i executa silit pe ei? La această întrebare ANAF nu răspunde.

Datoriile de 33 miliarde de lei ale firmelor private și de stat s-au acumulat în timp. Dar, dacă acești bani ar fi ajuns la stat și nu în alte buzunare, situația bugetului ar fi fost alta și astăzi nu ar mai fi fost nevoie de o ajustare atât de complicată.

Banca centrală americană a decis menținerea nivelului dobânzii de politică monetară. Decizia a fost luată în condiții de ostilitate politică. Dar, președintele rezervei Federale americane rezistă atacurilor care vin din spațiul politic.

Decizia de ieri a Rezervei Federale americane nu a fost ușor de luat. Economic vorbind, hotărârea Fed este justificată, dar din punctul de vedere politic, în ultima perioadă, presiunile președintelui Trump s-au amplificat și au devenit tot mai agresive la adresa băncii centrale.

Așadar, Rezerva Federală a decis ieri să mențină rata dobânzii de referință în intervalul 4,25%-4,50%, un nivel neschimbat din luna ianuarie a.c. Incertitudinile care stau în fața economiei americane sunt mari. Ele încep cu politicile tarifare ale lui Donald Trump aflate acum în curs de negociere. Dar, economiștii nu exclud ca războaiele comerciale declanșate de Donald Trump să ducă la o creștere a prețurilor și în faza a doua la o mărire a ratei șomajului în SUA. Se știe că Fed ia deciziile de politică monetară având în vedere și datele de pe piața muncii.

Dar, este posibil ca banca centrală să se afle în fața unui paradox și anume „o reducere a ratei dobânzilor cu vești proaste”, respectiv creșterea șomajului. Analiștii americani constată că există tot mai multă precauție în rândul consumatorilor, iar acest comportament se simte deja în scăderea vânzărilor cu amănuntul.

Tarifele vamale ale lui Trump vor avea un cuvânt greu de spus în evoluția economiei americane. Administrația a mediat până acum două acorduri cu Marea Britanie și cu China. Dar, mai sunt de discutat și negociat o sută de acorduri, inclusiv cu Uniunea Europeană, până în data de 8 iulie a.c., atunci când expiră termenul stabilit de Donald Trump pentru amânarea aplicării noilor taxe vamale. Există deja opinii care spun că administrația americană ar putea să mai amâne încă o dată introducerea noilor taxe.

Rezerva Federală urmărește și evoluția conflictului din Orientul Mijlociu dintre Israel și Iran. În plan economic, efectul creșterii tensiunii din Orientul Mijlociu s-a simțit deja pe piața mondială a petrolului, iar dacă vor exista perturbări ale aprovizionării cu țiței sau gaze naturale este posibil ca prețurile să crească, inclusiv în SUA. Sunt, așadar, suficiente motive pentru ca banca centrală americană să mențină dobânda la același nivel în ciuda dorinței exprimate de președintele Trump care cere insistent reducerea dobânzilor pe piața americană.

Mai este un element care va influența economia americană și anume proiectul de lege promovat de președinte și adoptat în Camera Reprezentanților care prevede o scădere a taxelor și impozitelor cu intenția de stimula economia americană. Deocamdată, proiectul este în Senatul american, iar unele studii arată că facilitățile fiscale incluse în proiect ar stimula creșterea economică pentru o perioadă lungă de timp.

După cum se poate vedea sunt multe elemente care intră în calculul deciziilor luate de banca centrală americană. La toate acestea trebuie adăugate presiunile politice care ating uneori cote dificil de suportat. De exemplu, președintele Trump l-a catalogat pe Jerome Powell ca fiind „stupid”. O etichetă nemeritată pentru un bancher central (Powell) care face totul pentru a asigura independența de decizie a Rezervei Federale americane.

Actualul președinte al băncii centrale americane are mandat până în luna mai 2026. Ar fi prea complicat pentru Donald Trump să inițieze o schimbare, dar este, în schimb, simplu să insinueze că va numi un succesor pentru Jerome Powell. Ar fi o mișcare neobișnuită, dar deja există o listă cu câteva nume cu posibili viitori președinți ai Fed.

Piețele nu privesc cu ochi buni o astfel de abordare. Este ca și cum ar fi doi comandanți de navă, s-a exprimat plastic un analist de pe Wall Street. Mulți experți în piețe financiare cred că influențele politice asupra băncii centrale nu fac decât să adauge elemente de incertitudine. O incertitudine de care economia americană nu duce lipsă.

Încă nu știm planul de ajustare bugetară, ci doar câteva principii. Partidele pare că s-au înțeles asupra a trei paliere: 10 miliarde de lei vor fi ajustați din reducerea cheltuielilor bugetare, 10 miliarde din prioritizarea investițiilor și 10 miliarde de lei vor fi obținuți din creșterea taxelor și impozitelor. Dacă această schemă se va regăsi în planul de ajustare bugetară vom avea probabil și unele creșteri de taxe sau impozite.

Întrebarea este: sunt măriri de taxe sau impozite care pot fi o povară suportabilă pentru companii și populație? Dan Manolescu, președintele Camerei Consultanților Fiscali, a făcut în urmă cu câteva zile, la o conferință de specialitate, o analiză a evoluției fiscalității. Astfel, Manolescu pleacă de la anul 2016. Atunci, regimul impozitării microîntreprinderilor era de 1% pe cifra de afaceri și 5% impozitul de dividende. Consultantul fiscal arată că acel regim de taxare era favorabil antreprenorilor în sensul că nivelul celor două impozite era redus. Să ne aducem aminte că erau vremuri în care reprezentanții IMM-urilor nu mai cereau reduceri de taxe sau impozite, ci doar predictibilitate legislativă.

Bineînțeles că predictibilitatea fiscală nu a durat mult timp. Primii pași au fost făcuți, după cum spune chiar Dan Manolescu, atunci când s-a decis reducerea pragului cifrei de afaceri până la care o firmă poate fi considerată microîntreprindere. Dezbaterile pe această temă au durat ani de zile și nici astăzi nu s-au încheiat. Cert este că pragul de un milion de euro pentru cifra de afaceri a scăzut treptat până să ajungă începând de anul viitor la 100.000 de euro. Este foarte importantă limita superioară până la care o companie beneficiază regimul fiscal al microîntreprinderilor, dar cifra de un milion de euro era mult prea mare raportată la economia românească.

Astfel, pragul de calificare pentru statutul de microîntreprindere s-a redus treptat fără ca antreprenorii să conteste, pentru că toată lumea din business a înțeles că este aberant ca 90% din companiile românești să fie microîntreprinderi (situație în care se aflau firmele locale în momentul în care pragul era de un milion de euro).

Dar un necaz nu vine niciodată singur. Astfel, reducerea pragului cifrei de afaceri pentru microîntreprinderi a fost însoțită de o creștere a taxării. Impozitul pe dividende a crescut mai întâi de la 5% la 8%, apoi de la 8% la 10%.

Dan Manolescu face un calcul. Pentru microîntreprinderi, fiscalitatea s-a dublat: de la 1% din cifra de afaceri plus 5% din dividende s-a ajuns la 2% plus 10%. Pentru companiile care au ieșit din sfera microîntreprinderilor, taxarea a devenit de patru ori mai mare, adică 16% pentru impozitul pe profit și 10% pentru impozitarea dividendelor. Dacă s-ar ajunge, prin planul de ajustare bugetară, la un impozit pe profit de 19% și un impozit pe dividende de 16%, atunci s-ar atinge un total de 35%. Consultantul fiscal arată că ar însemna o creștere de șase ori. Nu știu să mai fie alte impozite în România care au crescut de șase ori în trei ani, spune Dan Manolescu.

Fiscalitatea românească s-ar afla în fața unui efect de pendul foarte ciudat, adică o trecere într-un timp scurt de la o taxare redusă la una excesivă.

Desigur, în acest moment, creșterea impozitelor pe profit și pe dividende nu este decât o prezumție. Dar, demonstrația lui Dan Manolescu este importantă, pentru că ne arată că în ultimii ani au existat creșteri de taxe și impozite. Iar la impozitele pe profit și pe dividende se adaugă și unele cote de TVA, eliminarea unor facilități pentru unele industrii sau introducerea unui impozit minim pe cifra de afaceri. Fiscalitatea a crescut. Cu ce folos? Cheltuielile bugetare au urcat și mai mult. Cu cât mai mulți bani au venit la buget, cu atât cheltuielile statului au fost mai mari. Și atunci, există vreo garanție că lucrurile nu vor merge în continuare la fel?

Fostul CEO al Renault, Luca de Meo, lasă în urmă o companie restructurată, orientată spre consumatori și eficientă. Metodele sale de management au fost obiect de studiu și ele pot fi un exemplu pentru manageri și politicieni.

Luca de Meo, președinte director general al grupului Renault a plecat pe neașteptate din fruntea companiei. În cinci ani, Luca de Meo a schimbat total producătorul auto francez construind o nouă cultură a companiei. Metodele sale au fost analizate într-un studiu de caz de către doi profesori de management de la universitatea americană Harvard. Publicația franceză “Les Echos” prezintă datele analizei.

Când Luca de Meo s-a alăturat Renault, în iulie 2020, producătorul francez cu 197.000 de angajați se afla la cel mai scăzut nivel din istoria sa de 122 de ani. În felul acesta începe studiul de caz realizat la Harvard. Luca de Meo, un italian cu multă experiență de management în industria auto, venea de la Volkswagen la Renault pentru a salva compania franceză aflată într-o adevărată degringoladă după mandatul lui Carlos Ghosn.

Studiul Harvard arată că CEO-ul italian a făcut încă de la început o schimbare și anume a cerut echipei de management să se adreseze cu pronumele „tu” în loc de formalul „dumneavoastră”. Pare un lucru minor, dar dintr-odată atmosfera a devenit mai puțin bazată pe ierarhie favorizând un dialog sincer și deschis. Modul de adresare a fost doar un prim pas. De fapt, a reprezentat ruperea de o cultură ierarhică rigidă pe baza căreia funcționa grupul Renault. Când Carlos Ghosn intra într-un birou oamenii se ridicau în picioare. Luca de Meo a schimbat rapid acest lucru, spune un director citat de studiul Harvard. CEO-ul italian al grupului Renault avea o exprimare plastică și anume compara compania „cu o piramidă care avea în vârf un faraon. Din exterior, lucrurile păreau simple. Din interior, însă, Reanult este o matrice cu patru-cinci dimensiuni, iar după ce treci de a treia te afli direct în metafizică”.

Astfel, înainte de prima întâlnire cu managerii companiei Luca de Meo le-a trimis câteva date care arată modul lui de lucru. Acesta scrie: nu mai mult de 12 persoane în ședințe, nu mai mult de 10 slide-uri pentru prezentări, nu mai mult de patru ore pentru o întâlnire, pentru că se plictisește, răspunde la temele discutate pe grupul de WhattsApp, lucrează 65 de ore pe săptămână timp de șase zile și în fine se caracterizează ca o persoană deschisă și zâmbitoare, dar, îi avertizează pe colaboratorii săi „nu vă lăsați păcăliți, glumele sunt felul meu de a vă spune adevărul”.

În esență, italianul de Meo și-a dorit „să îi îndemne pe angajați să facă lucrurile diferit, să meargă dincolo de ceea ce cred că pot face”. Luca de Meo descrie situația companiei în momentul în care a fost instalat ca director general: firma pierdea 40 milioane de dolari pe zi, iar angajații și managerii se temeau și își pierduseră încrederea în sine. Nu am vrut să aduc o echipă de manageri din afară și nici să înlocuiesc șefii de nivelul întâi cu cei din linia a doua. Am vrut să folosesc frica pentru a-i face să meargă mai departe.

Luca de Meo a redactat termenii unei viziuni pe care a numit-o Renaulution, care a devenit un plan strategic. Unii directori l-au afișat în birourile lor și cei mai mulți au remarcat că se referă la schimbarea mentalității franceze. Totodată, italianul a știut să apese și pe coarda „mândriei locale” amintind că Renault a ținut pasul cu evoluția socială.

Luca de Meo a creat un grup de 30 de tineri din principalele filiale ale companiei pentru a-l ajuta să-și transpună viziunea în acțiuni concrete. Grupul era subordonat direct managerului general și a avut ca scop trecerea de la o abordare bazată pe cantitate la plasarea clientului în centrul sistemului organizatoric al companiei. Practic, de Meo a schimbat multe lucruri: viteza de execuție a crescut, a redus cheltuielile, s-a concentrat pe elementele esențiale și a redus substanțial timpul dintre biroul de design și reprezentanța de vânzări.

Astăzi, inginerii de la Renault proiectează o mașină nouă în doi ani, în timp ce în urmă cu câțiva ani procesul de proiectare dura cinci ani. De asemenea, ceea ce se făcea înainte cu 150 euro, sub mandatul lui Luca de Meo a ajuns să fie realizat cu numai 100 de euro. Sunt date despre ceea ce a schimbat CEO-ul Renault în cinci ani. Este un exemplu din care se pot inspira nu doar managerii, ci și politicienii români.