Economia reală

Este lipsit de fair-play să profiți de o defecțiune majoră (așa cum a fost blackout-ul din Spania și Portugalia) pentru a promova o agendă împotriva plăților online. Cu toate acestea, unii politicieni români au promovat agresiv plățile cash.

Pana masivă de curent din Spania, Portugalia și o parte din Franța, dincolo de efectele dezastruoase din economie, a oferit prilejul unui nou atac la adresa plăților electronice și a băncilor.

Se știe deja că blackout-ul din Spania a creat haos și anume traficul la metrou sau pe aeroporturi a fost paralizat, unii oameni au rămas blocați în lifturi, iar sistemul bancar a fost afectat. În România, a fost un bun prilej pentru a exagera și a da un ton alarmist situației. Astfel, au fost personaje care au susținut că banii depunătorilor în bănci nu sunt ai lor, pentru că sunt în bancă, pe card sau legați de dispozitive și aplicații digitale și toate acestea nu funcționează în lipsa energiei electrice sau a internetului. Fără bani cash nu există proprietatea ta și nici libertatea ta, a scris un cunoscut avocat.

Evident, o pană masivă de curent este un eveniment rar. Nu se întâmplă în fiecare zi. În general, trăim într-o societate plină de pericole. De la acte teroriste, la fenomene meteo; de la gesturi extreme, la accidente, în ultimii ani, lumea este plină de neprevăzut. O pană de curent face parte din categoria unor evenimente care se pot întâmpla. Desigur, ele se pot și evita, dar nu este o regulă.

În acest sens, specularea unei eveniment aleatoriu este o abordare incorectă. Atunci când cineva spune că banii depunătorilor nu sunt ai lor, că este bine să folosească bani lichizi cât mai mulți, este ca și cum i-ar îndemna pe cetățeni să nu mai meargă cu metroul, să nu mai zboare cu avionul, pentru că toate aceste mijloace de transport au fost și ele afectate de blackout. Sau, mai mult, este ca și cum i-ai sfătui pe oameni să nu mai folosească liftul, pentru că în cazul unei pene de curent vor rămâne blocați. Evident, că așa s-ar întâmpla, dar o mulțime de oameni merg zilnic cu lifturi, în timp ce o pană de curent de o asemenea anvergură nu a mai avut loc în Spania în epoca modernă.

Sfatul de a scoate bani din bănci din cauza blackout-ului este periculos, pentru că nu se știe care poate fi reacția depunătorilor. Probabil că recomandarea nu a fost luată în seamă de mulți care au bani în bănci, dar simplul apel la renunțarea la depozitele bancare este nociv.

Să admitem, de exemplu, că o mare parte din consumatori au bani cash. Dar, ne putem întreba: în cazul unei pene masive de curent ce ar putea face cu banii lichizi, pentru că este foarte probabil ca toate casele de marcat să fie și ele blocate? Cu alte cuvinte, magazinele nu vor putea să vândă nimic, pentru că sistemul lor de încasare funcționează tot cu energie electrică.

Desigur, despre utilizarea cash-ului se poate discuta. De altfel, după ce a existat o perioadă în care se dorea încurajarea plăților electronice, bancherii centrali, în frunte cu Christine Lagarde, președinta Băncii Centrale Europene, merg pe ideea că plățile în numerar se pot face fără probleme.

În ultimă instanță, consumatorii trebuie să hotărască modalitatea de plată pe care doresc să o utilizeze: online sau cash. Fiecare dintre noi trebuie să aibă la dispoziție opțiunea pe care o dorește. Unii se simt mai siguri pe ei atunci când au bani lichizi în geantă sau în buzunar. Alții, dimpotrivă, s-au obișnuit cu plățile online, li se par simplu de făcut, ba chiar au devenit dependenți de plata cu cardul sau cu telefonul mobil.

Consumatorii au dreptul să aleagă. Cu un amendament: statul este obligat să introducă un plafon pentru plățile cash din rațiuni de sănătate a economiei. Adică, într-o lume și într-o economie în care spălarea banilor este un fenomen de amploare, statul poate lua decizia de a introduce un anumit nivel până la care se pot face plăți cash. Un nivel rezonabil, bineînțeles. În concluzie, nimeni nu își dorește o economie fără cash. Dar, forțarea unei economii care să se bazeze cu precădere pe bani lichizi nu este doar o eroare, ci și o abordare ruptă de realitate.

100 de zile cât patru ani. Au trecut trei luni de când președintele Donald Trump și-a început al doilea mandat. Au fost luni pline, cu decizii schimbate, cu incertitudine și volatilitate pe piețe. Oare următoarele 100 de zile vor fi mai calme?

În teoria politică se spune că primele 100 de zile ale unei noi guvernări sunt cele mai importante. În sensul că, după alegeri, noul președinte sau noul guvern au susținere populară și datorită acestui lucru pot să ia decizii dificile fără să se erodeze politic.

Donald Trump a depășit cu mult așteptările legate de teza celor 100 de zile. S-a întrecut pe sine, iar cifrele arată acest lucru. Astfel, analiza celor 100 de zile ale noului mandat al lui Donald Trump pleacă de la numărul de decrete semnate și anume 139, un record istoric. Spre comparație, în anul 2021, președintele Biden a emis, în primele 100 de zile de mandat, doar 42 de decrete.

În ceea ce-l privește pe Trump și decretele semnate în anul 2025, trebuie remarcat că o parte importantă dintre acestea au fost împotriva fostei administrații Biden. Încă din prima zi, președintele american a revocat 67 de decrete semnate de Joe Biden. În continuare, multe acte normative ale administrației Trump au desființat programe federale, iar altele au luptat cu bătălia culturală care polarizează SUA.

Dar, aceste decizii și-au pus amprenta asupra cotei de încredere a președintelui. Gradul de aprobare al deciziilor președintelui a scăzut constant în primele trei luni de mandat ajungând mai jos decât în cazurile Biden, Barack Obama sau George W. Bush, dar ceva mai sus decât în primul său mandat.

În cele 100 de zile, bursele au suferit și o dată cu ele și investitorii. A fost multă volatilitate pe piețele de capital din America și din Europa. Au fost scăderi semnificative și reveniri ușoare. Marea întrebare este acum: răul a trecut sau abia urmează?

Dolarul s-a devalorizat constant, respectiv cu 8% față de euro, în cele trei luni analizate ajungând la un nivel pe care dolarul l-a mai atins față de moneda europeană doar în luna februarie 2022.

În același timp, obligațiunile americane au înregistrat și ele fluctuații mari. Obligațiunile americane, considerate un monument de stabilitate, acum și-au pierdut aura. În ultimele 100 de zile, titlurile de stat americane au fluctuat, ceea ce înseamnă că nivelul încrederii în activele financiare a scăzut serios. Unii analiști au remarcat că s-au schimbat obiceiurile de investiții în sensul că la apariția unei crize investitorii se refugiau în active de rezervă cum sunt dolarul și obligațiunile americane. De data aceasta, situația a fost diferită, adică nu s-au mai cumpărat dolari și obligațiuni americane, ceea ce înseamnă că vechiul obicei nu a mai funcționat.

Piețele urăsc instabilitatea. Iar Trump chiar acest lucru a oferit din plin. Politica economică americană a semănat cu un show, dar a fost un spectacol de calitate îndoielnică, pentru că a debusolat pe toată lumea. Atunci când incertitudinea crește, investitorii și populația se îndreaptă către activul de refugiu numit aur. De aceea, prețul „metalului galben” a crescut semnificativ.

Prețul țițeiului Brent a scăzut până la 66 dolari pentru baril. Pare o veste bună, dar cauzele scăderii au fost, pe de o parte, așteptările ca economia mondială să încetinească și deci nivelul cererii să scadă, pe de altă parte, a continuat creșterea producției de către țările OPEC.

Aceeași volatilitate a înregistrat și bitcoin. În funcție de declarațiile președintelui, de ideea constituirii unei rezerve de criptomonede, de introducerea sau amânarea tarifelor vamale, bitcoin a oscilat între 75.000 și 95.000 de dolari.

O poveste întreagă este legată de cumpărarea de autovehicule. Între anunțul privind introducerea de tarife vamale și cel referitor la amânarea lor, americanii s-au grăbit să cumpere mașini de teamă că se vor scumpi. Numărul de automobile vândute a ajuns la 4,81 la 100.000 de locuitori, un adevărat record.

Sunt câteva cifre și evoluții înregistrate în cele 100 de zile ale noului mandat Trump. După cum se poate vedea, au fost trei luni efervescente. Vor urma altele mai liniștite?

România nu reușește să restructureze instituțiile de stat și drept urmare nu poate să scadă cheltuielile publice. În schimb, Franța face un plan de fuziune sau desființare a unor agenții guvernamentale.

De cel puțin cinci ani, guvernele României își propun să restructureze instituțiile statului. Rezultatele sunt aproape de zero. Sunt doar două lucruri concrete pe care le putem menționa. Cu patru ani în urmă, ministrul economiei de atunci, Claudiu Năsui, a încercat să schimbe ceva la agențiile și companiile din subordinea ministerului. Năsui era hotărât să ducă până la capăt restructurarea ministerului, dar înainte să se întâmple acest lucru a fost obligat să plece din funcția de ministru.

Un al doilea caz concret îl vedem în acest moment la Ministerul Dezvoltării. Ministrul Cseke Atilla a anunțat că se desființează Agenția Națională pentru Locuințe (ANL) și Institutul Național de Administrație. Este adevărat o încercare de restructurare.

În rest, ministerele și instituțiile publice nu au făcut nimic pentru a aplica un program de restructurare, chiar dacă guvernul și l-a asumat. În urmă cu un an de zile, premierul Ciolacu „se bătea cu pumnii în piept” cerându-le miniștrilor să prezinte planuri de restructurare ale instituțiilor din subordine. Astăzi, nimeni nu mai știe ce s-a întâmplat cu reorganizarea, iar rezultatele sunt practic invizibile.

De altfel, se pare că de la membrii guvernului până la experți, nimeni nu se mai așteaptă să vadă restructurarea instituțiilor statului. Toată lumea parcă s-a resemnat cu ideea că nu se poate face nimic în materie de reducere a instituțiilor statului și implicit de scădere a cheltuielilor bugetare.

Această senzație se răspândește și în ceea ce privește angajații din autoritățile locale, chiar dacă este evident că personalul din aceste instituții este supradimensionat. Sunt economiști români care susțin că nu se pot micșora cheltuielile bugetare și că soluția pentru a echilibra bugetul este creșterea de taxe și impozite.

În acest context, la începutul săptămânii, ministrul francez al conturilor publice a anunțat că va începe o curățenie în rândul instituțiilor de stat. Reorganizarea va face parte din proiectul de buget pentru anul 2026. Ministrul conturilor publice a declarat că o treime din agențiile statului vor fuziona sau vor fi pur și simplu desființate. Guvernul francez își propune să construiască un stat mai puternic și mai eficient. Fuziunile și desființările de instituții vor duce la reducerea numărului de angajați bugetari,

De exemplu, guvernul francez a avansat ideea ca ieșirile din sistem prin pensionare să nu mai fie înlocuite cu noi angajați. Ar fi vorba despre 180.000 de salariați care ar trebui să iasă la pensie.

Bugetul de stat francez arată că există 434 de instituții de stat care primesc o finanțare publică în valoare de 77 miliarde de euro și care angajează 180.000 de funcționari.

Presa franceză se întreabă: care ar putea fi agențiile de stat care ar putea să dispară? Deocamdată, se știe că universitățile nu vor fi atinse. În schimb, se anticipează că ar putea fi atinse cele patru agenții guvernamentale din domeniul cercetării, care împreună au 50.000 de angajați. Al doilea sector este cel al tranziției ecologice, domeniu care adună patru agenții guvernamentale și peste 10.000 de funcționari. De asemenea, pe „lista neagră” s-ar putea afla și Comisia Națională pentru Dezbatere Publică.

Francezii nu mai înțeleg cum funcționează unele instituții publice. Ministrul a declarat că un prim „șantier” a fost deschis sub autoritatea prim-ministrului. O echipă de specialiști analizează felul în care funcționează instituțiile statului. Un al doilea „șantier” este cel al unei comisii care auditează toate agențiile de stat.

Anul trecut, Franța a avut un deficit bugetar de 5,8% din PIB, iar guvernul și-a propus să reducă anul acesta deficitul la 5,4% din PIB, ceea ce înseamnă un efort bugetar de aproximativ 50 miliarde de euro. În Franța se poate. În România, nu?

Un economist francez arată ce ar trebui să învețe politicienii, specialiștii și publicul larg din creșterea tarifelor vamale. A fost o lecție de economie „pe viu”. Dar, efectele negative se vor simți asupra companiilor și populației.

Economistul Antoine Levy, profesor asistent la Universitatea Berkeley din California și editorialist la cotidianul francez „Les Echos”, arată într-o analiză publicată, ieri, lecțiile pe care le putem învăța din greșelile făcute de administrația Trump, atunci când a decis majorarea tarifelor vamale.

Antoine Levy pleacă de la ideea că „orice rău este spre bine”. În cazul de față, politica administrației Trump demonstrează costurile protecționismului. Și, putem adăuga, nu am văzut încă totul. Deocamdată, economistul francez scrie despre patru lecții pe care le oferă taxele vamale introduse de președintele american.

Prima este că, spre deosebire de teoria la modă care face din comerțul global o sursă majoră de inegalități în favoarea economiilor puternice, tocmai această măsură poate să aducă venituri mai mari statelor dezvoltate. În același timp, protecționismul duce la scăderea nivelului de trai pentru toată lumea, fie cetățeni ai statelor importatoare, fie ai țărilor exportatoare.

De fapt, taxele vamale afectează economia în sensul că limitează capacitatea unei țări de a se specializa în sectoarele în care poate fi performantă. Antoine Levy citează un actor francez care spune: „vreau să port Nike, nu să îi produc”.

Economistul francez arată că reacțiile piețelor și ale consumatorilor, care au venit după anunțul referitor la creșterea taxelor vamale, au fost sugestive. Bursele au scăzut, planurile de investiții ale companiilor au fost puse în așteptare, deciziile de angajare au fost amânate, perspectivele inflației și ale creșterii economice au fost deteriorate, iar încrederea consumatorilor s-a micșorat. Toate acestea au arătat ce cred investitorii și managerii despre măsurile anunțate de Donald Trump. Astfel, nu doar economiile bogate beneficiază de comerțul deschis, ci, datorită prețurilor mici, consumatorii sunt avantajați de un comerț fără tarife vamale exagerate.

A doua lecție se referă la comerțul și producția moderne, spune Levy. Principalul argument al președintelui american pentru impunerea de noi tarife a fost cel al revenirii producției în SUA. Dar, primele semne arată că direcția este exact contrară, în sensul că industria modernă se bazează pe lanțuri valorice complexe și multinaționale. Sunt lanțuri de producție, se poate adăuga, testate în timp și care s-au cristalizat pe principiul eficienței, al celor mai bune costuri. O politică tarifară agresivă nu face decât să rupă filierele de producție create cu consecințe directe asupra prețurilor.

Tarifele vamale mari, arată Antoine Levy, cresc costul materialelor intermediare, al subansamblelor, al componentelor electronice până la punctul în care producătorii americani de automobile, de tractoare sau de mașini-unelte anunță reduceri de investiții, de producție, concedieri sau chiar relocări din SUA.

Investițiile în fabrici noi, care s-au triplat în SUA în perioada 2021-2024, au intrat din nou în impas. De asemenea, este discutabil dacă este rațional să crezi că se vor înființa noi locuri de muncă în industrii clasice, acolo unde salariile sunt mici, condițiile de lucru sunt dificile, iar productivitatea este redusă. Economia americană se dezvoltă rapid în sectorul serviciilor.

A treia lecție este că schimburile comerciale nu sunt un joc de sumă nulă. De exemplu, dacă francezii vând nemților vin de 10 miliarde de euro, germanii vând italienilor cârnați de aceeași sumă, iar italienii vând francezilor mozzarella tot de 10 miliarde, comerțul poate părea dezechilibrat. De fapt, fiecare economie importă și exportă în aceeași valoare și nicio țară nu se gândește să impună taxe vamale. Astfel, nu are sens ca Franța să taxeze brânza italiană cu 100%. Logic este ca vacile italiene să producă în continuare lapte, iar pe solul francez să se facă struguri și apoi vin. Fiecare va produce mai eficient și ceea ce se pricepe să facă.

A patra lecție și poate cea mai importantă, după cum spune Antoine Levy, este fragilizarea încrederii. În ultimii 50 de ani, creșterea nivelului de trai s-a bazat pe comerțul global. Acum, ordinea economică este pusă în discuție, iar rezultatele sunt dintre cele mai imprevizibile. Dar, ceea ce vedem în economia mondială nu arată deloc bine.

Poate crede cineva că România are 2,5 milioane de locuințe neocupate? De ce s-ar întâmpla acest lucru? Mult mai probabil este ca între statistică și economia reală să fie o diferență ca de la cer la pământ.

Zilele acestea, o cifră a atras atenția. Este vorba despre 2,5 milioane de locuințe care sunt neocupate. Informația apare în datele culese cu ocazia recensământului populației și locuințelor realizat de Institutul de Statistică.

Cifra în sine și situația sunt ciudate, pentru că este greu de crezut că un sfert din locuințele din România sunt goale, adică nu locuiește nimeni în ele.

Primul lucru pe care ar trebui să îl clarifice chiar INS este felul în care a calculat această cifră. Dacă ne amintim metodologia realizării recensământului putem crede că s-a ajuns la cifra de 2,5 milioane de locuințe neocupate prin prelucrarea datelor, respectiv prin declarația cetățenilor sau ca urmare a unei discuții cu recenzorul.

Ce ne arată acest lucru? Că locuințele goale sunt declarate de cetățeni, dar realitatea din teren nu este neapărat și verificată, pentru că nu aceasta a fost menirea recensământului. Adică, la modul propriu, o locuință este nelocuită doar dacă se constată că pentru o perioadă de timp consumul de utilități (apă, energie electrică) a fost zero. Aceasta este realitatea care poate spune că o locuință este goală, neocupată.

Cu siguranță, însă, înregistrările statistice nu au avut în vedere verificarea folosirii sau nu a utilităților, ci doar o declarație a proprietarilor sau chiriașilor.

În aceste condiții, așa-numitele locuințe neocupate pot fi incluse în mai multe categorii. Primul lucru șocant este chiar numărul foarte mare de locuințe goale. Dar, foarte probabil, o parte dintre ele nu sunt în realitate neocupate, ci dimpotrivă. Adică, o parte dintre ele sunt închiriate „la negru”, fără un contract încheiat între părți și fără un contract care să fie înregistrat la fisc.

O altă categorie ar putea fi aceea a închirierii către rude, cu titlu gratuit. În sensul că pentru o perioadă într-o casă a proprietarului pot locui una, două sau mai multe rude. În acest caz, proprietarul și cei care locuiesc în casa acestuia nu încheie niciun contract.

Este limpede că o parte din aceste case incluse în categoria nelocuite sunt chiar goale. Adică, sunt români care au plecat să lucreze în afara țării și care și-au lăsat locuința goală, fără a se gândi să o închirieze. Sunt case care rămân nelocuite pentru că proprietarii au decedat, iar moștenitorii fie se gândesc ce să facă cu respectivul activ imobiliar, fie pur și simplu nu sunt moștenitori.

Toate categoriile de locuințe goale sunt cu atât mai valabile dacă avem în vedere că jumătate din aceste bunuri imobiliare se află în mediul rural. Acolo, mizele sunt mult mai mici decât în orașe, în sensul că închirierea se face într-o proporție mai redusă și la tarife mai mici decât în spațiul urban.

Stocul de locuințe neocupate aduce în discuție alte câteva teme. Este vorba despre o reconsiderare a pieței imobiliare. Cele 2,5 milioane de locuințe neocupate ar trebuie să intre, mai devreme sau mai târziu, în circuitul imobiliar, adică să fie vândute sau închiriate. Numărul acestor case este, însă, atât de mare, încât ar trebui să influențeze semnificativ piața imobiliară, respectiv numărul de tranzacții și prețul. Este absurd să credem că 2,5 milioane de locuințe sau, în special, 1,1 milioane din mediul urban constituie un bun pasiv de care proprietarii uită pur și simplu ani de zile și nu îl folosesc nici pentru închiriere, nici pentru vânzare.

Pare puțin probabil ca atât de mulți proprietari de locuințe să nu încerce să își valorifice investițional casa sau casele. Fără să vrea, INS a lansat un subiect important pentru economie. Este clar că o parte din locuințe sunt neocupate din motive diverse. Dar, este datoria instituțiilor statului să descopere câte din locuințe sunt închiriate „la negru”, pentru că văzând numărul atât de mare de case „goale” ne putem imagina că fenomenul evaziunii este pe măsură.

Statul român își crește cheltuielile cu angajații și deci cu salariile pe care le plătește, în pofida unui deficit bugetar ajuns la limite de nesuportat. Nu este niciun semn care să arate că are loc o reducere a cheltuielilor publice. În aceste condiții, creșterea taxelor și impozitelor pare imposibil de oprit, iar pericolul retrogradării ratingului de țară la „junk” este tot mai mare.

Se află în plină desfășurare o campanie de recrutare pentru ocuparea unor funcții publice. Agenția Națională a Funcționarilor Publici (ANFP) organizează acest concurs de promovare și angajare în posturi publice și este inclus în planul național de redresare și reziliență (PNRR). Evident, ANFP se poate scuza că execută acest program pentru buna desfășurare a PNRR. Dar, planul este oricum în întârziere din rațiuni mult mai complicate, cum ar fi faptul că nu au fost adoptate unele legi pentru reforma pensiilor speciale, pentru salarizarea din fonduri publice sau pentru reforma fiscală. De aceea, amânarea unor noi angajări la stat ar fi fost cea mai mică problemă a realizării obiectivelor PNRR.

În total, în prima fază a programului vor fi angajați aproximativ 1.000 de funcționari publici, fie prin promovarea în posturi vacante, fie prin noi contracte de muncă, iar înscrierile la concurs se pot face până pe data de 5 mai a.c.

Este imposibil de înțeles cum printr-o ordonanță de urgență publicată anul trecut se cerea tuturor instituțiilor publice să desființeze posturile vacante tocmai pentru a simplifica și eficientiza schemele de personal, iar astăzi este în plină desfășurare un concurs pentru ocuparea unor posturi vacante. Este un exemplu despre felul în care statul român nu reușeste sub nicio formă să reducă aparatul administrativ.

Dar, nu este vorba doar despre 1.000 de noi angajați la stat. Începând cu luna viitoare vor fi scoase la concurs 62.514 posturi didactice de predare. Posturile sunt vacante sau temporar vacante în unități de învățământ preuniversitar și în instituții de învățământ superior, toate de stat.

Desigur, este posibil ca sistemul educațional din România să aibă nevoie de angajarea de cadre didactice sau de titularizarea pe post a celor care lucrează deja. Dar, ocuparea a aproximativ 63.000 de posturi didactice fără nicio explicație și fără transparență nu este de bun augur pentru un buget aflat într-un dezechilibru major.

Este clar că guvernul nu poate opri angajările la stat, în pofida ordonanțelor care prevăd acest lucru și în ciuda normelor care impun eliminarea posturilor vacante din instituțiile de stat.

Dar, creșterea cheltuielilor statului nu se oprește la noi angajări. Săptămâna aceasta, mai mulți grefieri și foști grefieri au câștigat la Tribunalul Covasna o creștere salarială cu 25% începând cu anul 2018. Decizia instanței spune că pe lângă sporul de salariu de 25% din urmă cu șapte ani, grefierii vor primi și sume care să compenseze rata inflației plus dobânzi penalizatoare.

Este de remarcat că decizia Tribunalului Covasna nu a fost atacată nici de Tribunalul Harghita, nici de Curtea de Apel Mureș, astfel că hotărârea a rămas definitivă.

Nu vor fi doar cei 23 de grefieri din Miercurea Ciuc. Cu siguranță, toți grefierii din România vor câștiga în instanță creșteri de salarii, compensații privind inflația și dobânzi penalizatoare. Efectul asupra bugetului nu a fost calculat, dar nici nu contează pentru cei care decid, pentru că judecătorii știu că statul plătește.

În tot acest timp, mediul economic privește demonstrația de inconștiență cu îngrijorare. Antreprenorii văd că deficitul bugetar pe primele trei luni ale anului este mai mare și ca procentaj din PIB și ca valoare nominală fsță de anul trecut, deci scăderea cheltuielilor publice este inexistentă. Mediul de afaceri privește cum instituțiile financiare internaționale reduc prognozele de creștere ale acestui an pentru România și economia globală.

Reprezentanții companiilor sunt îngrijorați de riscurile care planează asupra economiei românești cum sunt pericolul de a fi retrogradată la categoria „nerecomandat pentru investiții” sau iminenta creștere a taxelor sau impozitelor. Peste toate, însă, oamenii responsabili se întreabă acum dacă România mai poate evita prăbușirea economică?

Institutul European de Statistică, Eurostat, publică anual cel mai interesant set de date. Este vorba despre cifrele referitoare la PIB, deficit bugetar, veniturile și cheltuielile bugetului ca procentaj din PIB și, bineînțeles, datoria publică. Toate aceste date sunt publicate nu doar pentru fiecare stat membru, ci și ca serie de timp, în ultimii patru ani, ceea ce oferă posibilitatea realizării unor comparații între economiile europene, dar și o evoluție în timp a indicatorilor macroeconomici.

Din păcate, din multe puncte de vedere, datele statistice arată că economia românească este una dintre cele mai fragile din Uniunea Europeană.

Iată demonstrația. Să plecăm de la deficitul bugetar. Nu doar că anul trecut a fost cel mai mare din Uniunea Europeană, 9,3% din PIB, dar nivelul deficitului bugetar al României este egal cu adunarea deficitelor a șase state membre: Cehia, Letonia, Estonia, Suedia, Lituania și Olanda.

La fel de adevărat este că dacă privim „tabloul de bord” european din ultimii patru ani (2021-2024) România, cu foarte puține excepții, s-a aflat în topul deficitelor bugetare fiind depășită, în unele perioade, doar de Grecia, Italia sau Ungaria.

În ultimul timp, în România s-a născut o dezbatere legată de perioada în care se poate reduce deficitul bugetar. Unii economiști consideră chiar că șapte ani ar fi insuficienți, dar evoluția unor state europene arată că reducerea deficitului se poate face destul de repede.

Astfel, Italia a reușit în trei ani, din 2021 în 2024, să scadă deficitul de la 8,9% la 3,4% din PIB; Letonia a redus deficitul de la 7,2% la 1,8% din PIB, iar Malta a coborât de la 7% la 3,7% din PIB. Dar marea surpriză este Grecia. Economia care a trecut ani de zile printr-o criză dureroasă arată din nou bine din punct de vedere macroeconomic: deficitul bugetar era în 2021 de 7,1%, iar anul trecut a ajuns la un excedent de 1,3% din PIB. Grecia a realizat o corecție de mai mult de 8 puncte procentuale de PIB în patru ani care pare de domeniul incredibilului și care nu se referă la un deficit primar, un indicator care nu include serviciul anual al datoriei publice, pentru că nu există nicio precizare în acest sens a Eurostat.

Un perpetuu punct sensibil al finanțelor publice românești este procentajul din PIB al veniturilor bugetare. Adică, anul trecut, România a avut doar 34% din PIB, față de o medie europeană de 46% și în comparație cu vârful atins de Finlanda de 53% din PIB. La acest capitol, o economie aparte este cea a Irlandei, care iese complet din tipare având venituri bugetare de numai 27% din PIB, dar înregistrând, totuși, excedent fiscal.

Dacă la venituri bugetare din PIB România este de departe pe penultimul loc din Uniunea Europeană, în ceea ce privește cheltuielile situația este mult diferită. În sensul că România cu cheltuieli publice de 43% din PIB este undeva în plutonul de mijloc, în sensul că opt state membre reușesc să aibă cheltuieli mai mici sau egale față de România ca procentaj din PIB.

Să remarcăm că anul trecut, la nivel european sunt două state membre care au crescut cheltuielile publice cu peste 3% din PIB față de anul precedent. Este vorba despre România și Austria și chiar dacă în alte state membre au avut loc alegeri nicăieri, în afară de România și Austria, cheltuielile publice nu au „sărit” atât de mult.

În fine, să aruncăm o privire și asupra Uniunii Europene. Progresele economice sunt destul de clare: în patru ani creșterea nominală a PIB a fost de aproximativ 3.100 miliarde de euro, deficitul bugetar total a scăzut la 3,2% din PIB, ceea ce înseamnă că se apropie de pragul Tratatului de la Maastricht. În materie de datorie publică scăderea este mai lentă, 81% din PIB față de 87% din PIB, în anul 2021. Ceea ce arată că procesul de consolidare fiscală se poate face. Totul este să vrei, dar România nu vrea.

Sărbătorile pascale au adus anul acesta câteva premiere economice. Prima dintre ele a fost avertismentul lansat chiar de ministrul energiei referitor la consumul redus în zilele de Paști. Desigur, nu este neapărat un fenomen nou, cel referitor la scăderea consumului de energie electrică în zilele de sărbătoare. Acum, însă, au fost noutăți, respectiv transparența cu care ministrul energiei a prezentat situația chiar cu câteva zile înainte de Sărbătorile de Paști.

Adică, Sebastian Burduja a vorbit despre consumul de energie electrică scăzut, a anunțat reglajele pe care vor trebui să le facă producătorii, furnizorii și dispeceratul național, dar a făcut și un apel la prosumatori pentru a nu încărca sistemul energetic național.

Cum se explică scăderea consumului în cele patru zile de sărbătoare? Simplu. Pe de o parte, Paștele ortodox și cel catolic au fost sărbătorite în aceleași zile, ceea ce a accentuat reducerea consumului de energie. Pe de altă parte, consumul în sectorul economic s-a redus drastic. Marea majoritate a companiilor consumatoare de energie electrică au oferit zile libere angajaților, iar producția și consumul de electricitate s-au redus semnificativ (cu excepția firmelor în care procesele de producție trebuie să funcționeze 24 de ore din 24).

Clădirile de birouri, care în marile orașe ale țării pot contribui la consum, au fost goale. Să spunem că în balanța consumului de energie electrică într-o lună normală de lucru, nivelul consumului din economie este de aproape trei ori mai ridicat decât cel al populației. Putem înțelege cât de mare a fost impactul unei economii cvasi-închise asupra consumului general. Mai exact, calculele arată că într-o zi de sărbătoare s-a consumat energie electrică de aproximativ trei ori mai puțin decât media din luna februarie a.c.

A doua premieră a fost legată de apelul făcut de ministrul energiei către prosumatori și anume i-a rugat să oprească invertoarele, adică să nu mai livreze energie în sistem pentru a nu afecta nivelul de tensiune din rețelele de distribuție. Interesant este că prosumatorii chiar au ținut cont de apelul ministrului Burduja și al asociației de profil.

Este o premieră care vine într-un context complicat. Numărul prosumatorilor a crescut foarte mult în ultimii ani. Este clar că investiția în producția de energie din surse regenerabile a devenit importantă pentru gospodăriile populației. Programele derulate de stat pentru a sprijini instalarea de panouri fotovoltaice se bucură de un succes vizibil, dar sunt tot mai mai multe cazurile în care familiile aleg să instaleze surse regenerabile pe propria cheltuială. Numai că politicile publice față de creșterea numărului de prosumatori sunt în acest moment incoerente.

Unele mesaje ale autorităților pledează pentru inhibarea dezvoltării micilor prosumatori având ca argument că energia produsă de aceștia poate destabiliza sistemul energetic național. Există și păreri care cer ca prosumatorii să poată instala capacități de producție cel mult egale cu nivelul consumului propriu. De asemenea, se dorește ca producția din surse regenerabile să fie condiționată de investiția în capacități de stocare. Foarte rar se vorbește, însă, despre responsabilitatea companiilor de transport și furnizare față de investițiile în modernizarea rețelelor electrice care să permită absorbția unei cantități mai mari de energie produsă de prosumatori.

În fine, a treia premieră este legată de situația specială a scăderii consumului. Ne-am obișnuit să spunem că nivelul consumului de energie electrică este un indicator esențial al creșterii sau scăderii industriei și în general a economiei. Este corect. Doar că dincolo de situația specială adusă de Sărbătorile pascale, tendința din ultimii ani este de scădere a producției și de creștere ușoară a consumului.

De aceea, morala ultimelor zile este că România trebuie să găsească echilibrul ideal între producție, consum, export/import și utilizarea surselor de energie. În ultimă instanță, prețul energiei electrice, esențial și pentru companii, și pentru populație, depinde de modul în care este gândit sistemul energetic românesc și cel european.

Parcă nimic nu merge în economia românească. Deficitele sunt mari, producția industrială a scăzut, iar la inflație România este campioană a Uniunii Europene. În aceste condiții, se va putea face consolidarea fiscală?

Veștile rele se aglomerează în jurul economiei românești. Un raport al băncii austriece Erste, mai vechi, apărut în luna februarie a.c., a făcut ieri vâlvă în mass-media locală. Pe bună dreptate, pentru că sunt câteva lucruri în analiza Erste care îngrijorează.

Primul dintre ele este afirmația că fără un program credibil de consolidare fiscală, România riscă să fie retrogradată la categoria junk. Este de remarcat că tot mai mulți analiști sau chiar oficiali îmbrățișează posibilitatea retrogradării ratingului de țară în zona nerecomandat pentru investiții.

Analiști respectabili vorbesc cu nonșalanță despre o eventuală scădere a ratingului României. Nimic nu este imposibil, dar dacă se va ajunge la un rating cu o treaptă mai jos decât astăzi situația va fi extrem de complicată. O clasă de rating nerecomandată pentru investiții nu doar îi alungă pe mulți dintre investitori, ci mărește mult și costurile finanțării de pe piețele interne și internaționale care ar ajunge la valori mari.

O a doua temă spusă tranșant este nevoia consolidării fiscale. România nu trebuie să facă minuni, doar este nevoie să respecte datele pe care și le-a asumat în fața Comisiei Europene. Deocamdată, însă, bugetul este departe de țintele pe care trebuie să le atingă.

În sensul că după primele trei luni ale anului deficitul bugetar nu are nicio îmbunătățire în comparație cu anul trecut. Este destul de complicat dacă ne gândim că am aflat zilele acestea că anul 2024 s-a încheiat cu un deficit bugetar în termeni ESA de 9,3% din PIB, ceea ce face și mai dificilă misiunea consolidării fiscale de anul acesta.

De altfel, România a încheiat anul 2024 cu cel mai mare deficit bugetar de la nivelul Uniunii Europene. Și Polonia a depășit ținta fixată inițial, 6,6% față de 5,8% din PIB, dar, totuși între România și Polonia în materie de deficit bugetar este o diferență de 2,7% din PIB.

România este campioană și la inflație. Negativă, bineînțeles, pentru că în luna martie a.c., indicele armonizat al prețurilor de consum (indicator calculat la nivel european) a fost în România de 5,1%. Pe locurile următoare s-au clasat Ungaria (4,8%) și Polonia (4,4%). O palidă consolare există, în sensul că România, în pofida celei mari rate din Uniunea Europeană, înregistrează o tendință descendentă față de martie 2024, în timp ce în Ungaria și Polonia rata inflației a revenit în creștere față de aceeași perioadă a anului trecut.

Vești rele vin și din industrie. În februarie a.c., România este unul dintre cele 13 state membre care înregistrează o scădere a producției industriale. România a scăzut cu 3,4% (3,2% conform statisticii naționale), dar se află într-o companie selectă. De exemplu, scăderea producției industriale în Germania a fost cu 3,7%, Bulgaria – o scădere cu 4%, iar Ungaria deține recordul cu 8%.

În fine, în primele două luni ale acestui an, deficitul comercial al României a continuat să crească, plus 35% față de anul precedent. Ritmul de creștere este neașteptat de mare, dar dintre toți indicatorii economici deficitul comercial se poate corecta cel mai repede în cazul încetinirii economiei și respectiv în cazul scăderii consumului. Desigur, nu este de preferat o criză pentru a se ajunge la o scădere a deficitului comercial, dar uneori acesta este prețul plătit.

După cum se poate vedea, greu se pot găsi anul acesta indicatori economici care să aducă optimism în economia românească. Avertismentul băncii Erste redeschide discuția despre un așa-numit al doilea pachet de măsuri fiscale. Pe marginea lui se fac doar supoziții, în sensul că nu este clar ce ar putea include.

Respectiv, nu se știe dacă va fi nevoie de o creștere a taxelor sau impozitelor sau va fi suficient să existe o reducere a cheltuielilor bugetare. Probabil că vom afla mai multe după alegeri.

Trump vs Harvard. Sau cum vrea președintele american să lupte cu așa-numita cultură „woke” din universitățile americane. Doar că Universitatea Harvard, cea mai veche și cea mai prestigioasă instituție de învățământ din America nu vrea să asculte de Donald Trump.

Ieri, președintele american a mai deschis un „front” și anume cu Universitatea Harvard. Donald Trump a luat și o decizie, respectiv a înghețat fonduri federale în valoare de peste două miliarde de dolari și a amenințat cea mai veche universitate americană că îi va retrage statutul fiscal de scutire de taxe. Dacă s-ar ajunge acolo, universitatea ar pierde anual milioane de dolari.

Ce i-a „cășunat” lui Donald Trump pe Harvard? E simplu: administrația Trump a cerut administrației universității Harvard să schimbe o serie de politici. De remarcat că Universitatea Columbia a cedat în fața solicitărilor de schimbare ale administrației Trump. Harvard, în schimb, în frunte cu președintele ei, s-a transformat într-o adevărată instituție dizidentă, respectiv a transmis în scris că nu va da curs cererilor administrației Trump.

Opoziția universității Harvard față de decizia președintelui american ar putea da curaj mai multor instituții de învățământ superior americane să respingă deciziile administrației Trump și chiar să se îndrepte în instanță împotriva guvernului federal.

Și totuși universitatea a făcut câțiva pași prin care și-a arătat buna credință. Astfel, a angajat câțiva avocați agreați de Casa Albă, a făcut câteva schimbări de personal la o serie de facultăți și a adoptat o definiție extinsă a antisemitismului. Nu a contat, iar experții de peste Ocean se întreabă dacă nu cumva colaborarea cu „diavolul” este neproductivă întrucât Universitatea Columbia a acceptat cererile guvernului federal, dar contractele în valoare de 400 milioane de dolari au rămas deocamdată suspendate.

Susținătorii MAGA cred că instituțiile de învățământ superior americane sunt focare pentru teme radicale de stânga și au promovat idei dăunătoare despre rasă și gen. În acest sens, tăierea finanțării de la stat este văzută ca o decizie corectă.

Totodată, este de așteptat ca universitatea să cheme în instanță administrația Trump. Instituția de învățământ dispune și de resursele financiare necesare și de know-how-ul aferent pentru a începe o bătălie cu administrația Trump în instanță. Procesul ar putea viza finanțarea de la stat, dar mai mult decât atât independența în luarea deciziilor. Iar acesta ar putea fi doar semnalul pe care Harvard l-ar putea da și altor universități.

La sfârșitul săptămânii trecute, administrația americană i-a cerut universității să modifice structura de conducere, să schimbe politicile privind disciplina studenților, admiterea în universitate și practicile de angajare. Deci, să schimbe aproape totul. Administrația federală a cerut eliminarea programelor de diversitate, echitate și incluziune și să prezinte un raport trimestrial până în anul 2028 în care să arate progresele făcute.

Ieri, avocații universității au respins cererile administrației. Niciun guvern, indiferent de partidul care este la putere nu ar trebui să dicteze universităților private, a spus președintele Harvard, Alan Garber, într-un mesaj adresat comunității.

Donald Trump a vrut să dea o lovitură așa-numitei culturi „woke” din universitățile americane pe care republicanii o acuză că fundamentează o ideologie de stânga. Numai că opoziția Harvard creează o problemă administrației și ar putea coagula nemulțumirile care nu sunt puține, pentru că universități de prestigiu, precum Princeton sau cea din Pennsylvania și-au pierdut și ele total sau parțial finanțarea de la stat. Ieri, reprezentanți ai universităților Yale și Stanford au semnat mesaje de sprijin pentru Harvard.

Universitatea Harvard are active de aproximativ 50 miliarde de dolari. Pentru o instituție de învățământ suma este remarcabilă, dar, cu toate acestea, granturile de 2 miliarde dolari de la stat și contractele de 60 milioane dolari sunt și ele importante.

Așadar, Universitatea Harvard se „ia la trântă” cu Trump. În joc nu sunt doar banii din finanțarea statului, ci onoarea și libertatea academică.