Revoluția Franceză este un uriaș laborator politic și ideologic, în care ideile iluminismului – moderate, radicale sau populiste – se confruntă cu realitățile crude ale violenței, fricii și conflictelor de clasă. De la convocarea Stărilor Generale în 1789 și proclamarea unei Constituții de către a Treia Stare, până la răsturnarea monarhiei, instaurarea Republicii și Teroarea din 1793-1794, avem o succesiune amețitoare de faze: Constituanta, Legislativul, Convenția și apoi Directoriul. Fiecare etapă vine cu propria doză de speranță și groază.

Dezbaterea centrală în Revoluția Franceză este, ca și în cea americană, între centralizare și descentralizare, între democrație și teamă de tirania majorității. Iacobinii radicali, influențați de Rousseau, acaparează puterea, eliminându-i pe Girondini, și guvernează prin Teroare. Iluminismul moderat – al lui Montesquieu și Voltaire – își găsește expresia în faza constituțională, iar iluminismul radical – cel al girondinilor și al feminismului incipient – e repede înghițit de logica suspiciunii și epurării. Republica ajunge să semene mai mult cu un imperiu în devenire decât cu o societate eliberată.

Revoluția Franceză nu e un eveniment liniar, ci o tensiune continuă între ideal și abuz, între educație universală și execuții în masă, între inspirația antică și reformele forțate. Cum spune Jonathan Israel, avem de-a face cu trei mari curente de idei: iluminismul moderat, cel radical și populismul iacobin. Iar Guglielmo Ferrero propune o lectură și mai subtilă: nu două revoluții succesive, ci două revoluții care coexistă – una liberală și una teroristă. Din această coliziune de idei și interese se naște nu doar o nouă Franță, ci și un nou model politic care va influența întreaga Europă.

Vorbim despre Revoluția Americană ca despre o revoluție aparte – o revoluție conservatoare, născută dintr-o neînțelegere uriașă între coloniile nord-americane și guvernul de la Londra. Coloniștii nu cereau ceva nou, ci revendicau drepturi vechi, considerate fundamentale, dar pe care le simțeau amenințate. Britanicii, la rândul lor, nu intenționau să instaureze o tiranie, ci doar să controleze mai eficient teritoriile de peste ocean. Această ruptură s-ar fi putut poate evita, dar lipsa de încredere, comunicarea defectuoasă și contextul postbelic au transformat tensiunile într-un conflict major, cu o consecință imensă: nașterea unei națiuni.

După câștigarea independenței, Statele Unite s-au confruntat cu o perioadă de haos, lipsă de coerență între statele membre și dificultăți de guvernare. Articolele Confederației s-au dovedit ineficiente, iar necesitatea unei Constituții mai ferme a dus la apariția unui conflict intelectual între federaliști și antifederaliști. În acest context apar „The Federalist Papers”, o operă monumentală a lui Hamilton, Madison și Jay, sub pseudonimul „Publius”, în apărarea unei guvernări centralizate și eficiente. De cealaltă parte, antifederaliștii – sub numele „Brutus” – denunțau pericolul unui nou tiran în locul regelui detronat. Dezbaterile erau aprinse, dar și incredibil de mature și sofisticate pentru acea epocă.

Această generație de fondatori americani, inspirată de Roma antică, de gândirea iluministă și de tradiția britanică, a creat un sistem politic inovator, care a rezistat până astăzi. Totuși, compromisul care a făcut posibilă Constituția a avut și o latură rușinoasă: perpetuarea sclaviei, păcatul originar al unei republici născute în libertate. Ideile mari ale epocii nu au fost puse imediat în practică pentru toți, iar acest dezechilibru avea să ducă, decenii mai târziu, la un alt război – cel civil. Dar rămâne fascinantă capacitatea acestor oameni tineri și diverși de a construi, prin reflecție și compromis, un model politic durabil.

Am promis data trecută că vorbim despre francmasonerie – fondată oficial la Londra, în 1717, dar cu rădăcini care se pierd în ceața tradițiilor constructorilor de catedrale. Ce ne interesează aici nu e doar geneza instituțională, ci felul în care masoneria se pliază perfect pe spiritul iluminist al secolului XVIII. Vorbim despre un fenomen care combină rigoarea rațiunii cu farmecul simbolurilor și al tradițiilor ezoterice reinterpretate. Nu e nimic monolitic aici – dimpotrivă, un adevărat han spaniol al ideilor: de la rozicrucieni conservatori la iluminați radicali, de la gânditori spirituali la raționaliști pur sânge. Toți au găsit, într-un fel sau altul, loc sub cupola lojilor masonice.

Și de ce a prins atât de bine? Credem că, dincolo de toate simbolurile și ritualurile, masoneria răspunde unei nevoi profunde a omului modern: nevoia de sens, de apartenență, de formare continuă. Un răspuns, cum spuneam și când discutam despre Adam Smith, la „tâmpirea” provocată de diviziunea muncii. Lojile oferă exact contrariul: reflecție, dialog, fraternitate. Nu e vorba doar de spiritualitate abstractă – masoneria e și un proiect civic, cu miză filantropică, o formă de solidaritate activă. În interiorul lojilor, se experimentează un soi de democrație egalitară, poate discretă, dar reală: oameni din medii sociale foarte diferite se recunosc ca frați. Mă rog, aici apare și discuția – justă – despre lipsa surorilor…

Nu în ultimul rând, trebuie spus că masoneria are și o latură teatrală, care poate aduce cu sine ispitele vanității – grade, titluri, ceremonii. Dar în forma ei autentică, această structură e menită să te readucă, mereu, la esențial: la început, la piatra neșlefuită. Sigur că au existat (și încă există) mitologii conspiraționiste – unele înflăcărate de autori ca Dan Brown sau moștenite de la critici bisericești din secolul XVIII. Dar, dacă o privim cu un pic de distanță, francmasoneria e un fenomen profund legat de diversitatea iluminismului european și de nevoia umană, mereu vie, de comunitate, sens și devenire.

Astăzi ne întoarcem de pe tărâmul englez spre iluminismul german, concentrându-ne pe două figuri emblematice: Lessing și Mendelssohn, prieteni apropiați, născuți în același an și legați de o profundă formație teologică. Tatăl lui Lessing era pastor luteran, iar al lui Mendelssohn, rabin – ceea ce le oferă un fundament comun, dar și o perspectivă complementară asupra toleranței și religiei. Lessing este autorul piesei Nathan cel înțelept, o capodoperă a teatrului iluminist, în care ideea centrală este celebra parabolă a inelului – simbol al celor trei mari religii monoteiste și apel la o frăție dincolo de credințe, bazată pe rațiune și iubire de semeni.

Lessing a fost o personalitate complexă și influentă: filozof, estetician, dramaturg, critic, inovator al teatrului german. În Nathan cel înțelept, dar și în alte scrieri, promovează o religie filtrată prin rațiune, un ideal iluminist care caută reconcilierea între raționalitate și credință. Controversa privind presupusul său spinozism – iscată de Iacobi – a agitat scena intelectuală a epocii. Spinoza, văzut ca un simbol al ateismului și determinismului, era o figură riscantă. Mendelssohn, prietenul și apărătorul lui Lessing, argumentează în favoarea unui „panteism rafinat”, încercând să recupereze elemente din gândirea lui Spinoza fără a cădea în extremism dogmatic sau ateism filozofic.

Amândoi s-au implicat profund în dialogul interreligios și au susținut ideea separării dintre stat și religie. În același timp, nu era vorba de o toleranță pasivă, ci de o valorizare profundă a spiritualității celuilalt. Lessing și Mendelssohn discutau nu doar teologie și filozofie, ci și estetică – ambii fiind preocupați de artă și formă. Lessing distinge între pictură și poezie, între artele vizuale și cele narative, susținând că fiecare are un limbaj propriu. În mijlocul secolului XVIII german, între Leibniz și Kant, el rămâne o voce esențială a iluminismului și un simbol al curajului intelectual.

Astăzi discutăm despre Adam Smith, prietenul lui David Hume, despre care am discutat în ultimul episod. Spre deosebire de Hume, ale cărui argumente sceptice l-au făcut să fie privit ca un posibil ateu, Smith a fost mai precaut și a reușit să devină profesor la Universitatea din Glasgow. Deși este cunoscut mai ales pentru "The Wealth of Nations", Smith a scris și "The Theory of Moral Sentiments", iar aceste două lucrări formează un diptic care trebuie citit împreună pentru a înțelege pe deplin viziunea sa asupra economiei și naturii umane. 

Smith nu este doar un economist, ci și un filozof, iar interesul său pentru natura umană și efectele economiei asupra societății sunt esențiale.

Smith a fost preocupat de cum piața liberă poate îmblânzi moravurile și cum virtuțile precum integritatea și autocontrolul sunt necesare într-o economie de piață. Totuși, el a recunoscut și riscurile excesului de egoism și a subliniat importanța teoriei sentimentelor morale pentru a cultiva empatia și simpatie. Diviziunea muncii, un concept central în economia modernă, este privită de Smith atât ca un avantaj productiv, cât și ca un risc pentru spiritul muncitorului. El subliniază necesitatea educației și a formării unui observator imparțial în sufletul fiecăruia.

Smith este împotriva sclaviei, argumentând atât dintr-o perspectivă economică, cât și morală. Deși "mâna invizibilă" este adesea asociată cu el, în opera sa, aceasta apare rar și cu semnificații diferite. Smith recunoaște necesitatea intervenției statului pentru a asigura o distribuție echitabilă a resurselor și funcționarea corectă a pieței. Libertatea economică trebuie să fie susținută de structuri care să asigure bunăstarea tuturor membrilor societății. Opera lui Adam Smith este esențială pentru a înțelege complexitatea interacțiunilor umane și a schimburilor, fie ele economice, intelectuale sau retorice.

Astăzi am discutat despre David Hume, un filozof britanic de seamă, cunoscut pentru abordarea sa sceptică și empiristă. Hume este adesea considerat unul dintre cei mai simpatici filozofi ai iluminismului, deși a întâmpinat dificultăți din cauza acuzațiilor de ateism și naturalism. El a fost un gânditor atipic, iar opera sa majoră, "A Treatise of Human Nature", nu a avut succes imediat. Totuși, lucrările sale ulterioare, precum "An Enquiry Concerning Human Understanding" și "Dialogues Concerning Natural Religion", au devenit influente. Hume a explorat scepticismul radical, susținând că cunoașterea noastră se bazează doar pe percepții și senzații, iar relațiile cauzale sunt doar asocieri mentale.

Hume a avut o contribuție semnificativă și în istorie, cu "Istoria Angliei" fiind mult mai populară decât lucrările sale filozofice. El a legat înțelegerea naturii umane de evenimentele istorice, similare cu abordarea lui Hobbes. În filozofia sa, Hume a explorat și pasiunile, distingând între emoții directe și indirecte, și a subliniat importanța asocierii mentale. Scepticismul său se extinde și asupra religiei, unde a pus sub semnul întrebării argumentele tradiționale pentru existența lui Dumnezeu și credința în miracole, subminând bazele pentru astfel de credințe fără a le respinge direct.

În ciuda scepticismului său filozofic, Hume a recunoscut limitele acestei abordări în viața de zi cu zi, ceea ce i-a conferit o reputație de filozof simpatic. A scris și despre politică și economie, influențând dezvoltarea științei economice. Hume a fost un critic al superstiției și dogmei, preferând protestantismul față de catolicism, reflectând asupra contextului istoric al Angliei și al Revoluției Glorioase. Aceste perspective diverse și profunde fac din Hume un gânditor complex și fascinant.

Jean-Jacques Rousseau, o figură formidabilă a secolului al XVIII-lea, a fost un autor versatil, implicându-se în literatură, filozofie politică, educație și muzică. Deși nu a fost un compozitor de talia lui Handel sau Mozart, opera sa "Le Devin du Village" a avut succes. Revelația sa filozofică a venit întâmplător, citind despre un concurs al Academiei din Dijon, unde a susținut că artele și științele au denaturat ființa umană. Această idee paradoxală pentru epoca luminilor l-a diferențiat de contemporanii săi, precum Voltaire. Rousseau a explorat problema libertății și autonomiei, subliniind interdependența tot mai mare a indivizilor în societate și că libertatea naturală poate fi goală de conținut fără un cadru social.

În scrierile sale, Rousseau a descris o etapă intermediară ideală între starea naturală și societatea civilizată, unde oamenii trăiau fericiți în comunități mici, fără obligații sociale. Aici, iubirea de sine (amour de soi) era diferită de iubirea de sine socială (amour propre), care aduce orgoliu și comparație. Rousseau a criticat democrația reprezentativă, văzând-o ca o formă de sclavie, și a propus teoria voinței generale, un concept complex și interpretabil. Deși nu era un revoluționar, ideile sale au influențat revoluționarii, cum ar fi Robespierre. În "Contractul social", Rousseau a abordat ideea proprietății și a propus că nu putem reveni la starea naturală, ci trebuie să ne adaptăm civilizației.

Rousseau a scris și despre educație în "Emil", propunând idei revoluționare pentru vremea sa, cum ar fi importanța jocului și a învățării prin experiență. A pledat pentru o educație neinstituționalizată și a criticat graba de a introduce copiii în știință și religie. În "Confesiuni", Rousseau a oferit o introspecție curajoasă, dezvăluind aspecte intime ale vieții sale. Deși a fost criticat pentru că și-a dat copiii la orfelinat, contribuțiile sale la educație rămân valoroase. Romanul său "Noua Eloiză" a explorat relația dintre virtute și religie, având un impact major în epocă. Rousseau rămâne un autor de referință, ale cărui lucrări continuă să fie citite și astăzi.

Astăzi am discutat despre doi autori importanți din secolul XVIII, Helvetius și d'Holbach, care au avut un rol esențial în iluminismul radical. Acești gânditori, mai radicali chiar decât Diderot, erau materialiști și atei, critici ai monarhiei și ai vechiului regim. D'Holbach a scris mult despre creștinism, politică și societate, publicându-și lucrările anonim din cauza vieții sale sociale active la Paris. El a preluat teze empiriste, explorând distincția între calitățile primare și secundare ale materiei, susținând că omul, deși material, este parte din ordinea naturală.

D'Holbach era cunoscut pentru petrecerile sale și a fost văzut ca liderul unei "conspirații atee", deși Rousseau, deși paranoic, avea dreptate în unele privințe. Filozofia lui d'Holbach și Helvetius s-a transformat într-o ideologie militantă, fiind simboluri ale "filozofismului" criticat de Josef de Mestre. Deși nu foarte originali filozofic, ei au ridicat probleme interesante despre comportamentul uman, sugerând că interesul propriu, definit prin plăcere și durere, este motorul acțiunilor noastre. Această viziune materialistă asupra eticii și politicii a influențat modul în care vedeau societatea și contractul social.

D'Holbach a susținut două etape ale contractului social: una socială, necesară pentru protecție, și una politică, pentru alegerea guvernării. Deși nu făcea apologia revoluției, avertiza conducătorii să nu agraveze situația. El și Helvetius se încadrează în iluminismul radical, influențând începuturile Revoluției Franceze și reformele educaționale ale Republicii. Moartea lui d'Holbach în 1789 a coincis cu începutul revoluției, subliniind impactul său asupra tendințelor democratice și educaționale ale vremii.

Denis Diderot este una dintre figurile emblematice ale secolului al XVIII-lea, cunoscut în special pentru coordonarea monumentalului proiect "Encyclopedia". Această lucrare nu este doar un simplu dicționar, ci un dicționar critic al ideilor și cunoașterii, simbolizând dorința iluministă de a răspândi cunoașterea nu doar printre elite, ci și în rândul claselor mijlocii și al poporului. Diderot a reușit să implice numeroși colaboratori în acest proiect, fiind un efort colectiv remarcabil pentru acea perioadă. Enciclopedia sa nu este doar o colecție de opinii, ci un proiect filozofic coerent, care a influențat profund gândirea iluministă.

Pe lângă contribuția sa la enciclopedie, Diderot a fost un autor prolific și divers, scriind romane, eseuri și critică de artă. Printre operele sale literare se numără "Jacques le fataliste", "Nepotul lui Rameau" și "Călugărița", fiecare dintre ele abordând teme complexe și adesea controversate pentru vremea sa. Diderot a explorat idei filozofice prin intermediul literaturii, folosind adesea tehnici narative inovatoare pentru a-și exprima viziunea materialistă și criticile sociale. În "Visul lui D'Alembert", de exemplu, Diderot folosește o tehnică literară pentru a prezenta idei materialiste, sugerând că viața continuă prin transformarea materiei.

Diderot a fost un iluminist militant, crezând în progresul posibil prin educație și știință, spre deosebire de contemporanul său Voltaire, care era mai sceptic. Diderot a susținut idei democratice și a avut curajul să critice comerțul cu sclavi, reflectând o sensibilitate socială și politică distinctă. Deși a început ca deist, Diderot a evoluat spre materialism și ateism, fără a scrie un tratat de etică, preferând să lase literatura să fie un ghid moral. Stilul său literar este dinamic și captivant, reflectând spiritul secolului al XVIII-lea, o epocă a saloanelor și a conversațiilor intelectuale vivace.

Giambattista Vico este un gânditor napolitan din secolul XVIII, cunoscut pentru lucrarea sa "Scienza Nuova" (Știința Nouă), în care propune o împărțire a istoriei în trei etape: teocratică, eroică și umană. Într-o epocă dominată de raționalism, Vico acordă o importanță deosebită imaginației și religiei, pe care le consideră fundamentale pentru civilizație. Religia, în viziunea sa, este un produs al imaginației și constituie baza legislației și a civilizației. Critica sa la adresa raționalismului excesiv și a ideii de progres continuu a fost neînțeleasă în secolul XVIII, dar a câștigat popularitate în secolul XIX, când interesul pentru filozofia istoriei a crescut.

Vico face o distincție între educația modernă, bazată pe rațiune, și metoda anticilor, care pune accent pe retorică, imaginație și memorie. El consideră că abordarea pur rațională poate fi plictisitoare și insuficientă pentru o înțelegere completă a realității. În educație, Vico pledează pentru o sinteză între rațiune și imaginație, sugerând că o educație completă trebuie să includă și aspectele non-raționale ale cunoașterii. Această viziune se reflectă și în filozofia sa a istoriei, unde propune că istoria nu este un progres liniar, ci un ciclu de etape care transformă natura umană.

În filozofia istoriei, Vico susține că societățile umane trec prin cicluri de dezvoltare, fiecare etapă schimbând modul în care oamenii înțeleg lumea. Etapa teocratică este dominată de zeii ca referință primordială, urmată de etapa eroică, în care căpeteniile de familii se unesc în cetăți, și apoi de etapa umană, unde rațiunea devine predominantă. Vico critică iluminismul pentru hiperraționalismul său, argumentând că nu ia în serios întreaga ființă umană. El propune o sinteză între rațiune și imaginație, sugerând că miturile și religia conțin adevăruri importante care nu pot fi ignorate. Această viziune a fost apreciată mai târziu, când critica la adresa optimismului excesiv al iluminismului a devenit mai răspândită.